Piesa 42

Guy s-a regăsit în timp ce încerca zadarnic să înainteze printr-un perete. Cândva reuşea fără efort, iată că se defectase funcţional.

–        Suntem dedesubt, în catacombe, a auzit vocea unui bărbat în spatele său.

Întorcându-se puţin l-a zărit pe Cédric Gauriac. Erau împreună la capătul unui culoar şi abia se vedeau. Cédric Gauriac pierduse capacitatea de a se umfla electrostatic. Cel care îi oferise această putere i-o luase.

–        Să plecăm de-aici până ce nu apar fumurile negre, a zis Guy. Trebuie să ajungem pe insula unde se află mama.

Cédric Gauriac – îi voi spune Cédric de aici înainte – nu a părut entuziasmat, de aceea Guy i-a amintit:

–        Îmi eşti tată şi m-ai ucis...

Ciudată legătura dintre cei doi! S-au urât mereu fără să se cunoască.

–        Trebuie să ajungem la ţărmul Mării Întunecate, a mai spus Guy.

Strigătele stafiilor cu chip de maimuţă s-au înteţit şi au plecat din fundătura aceea.

–        Ştiu pe cineva care ne poate ajuta, a spus Cédric.

Deşi se aflau la periferie drumul până la piaţa centrală nu a fost prea lung.

–        Nu este acelaşi loc, a observat Cédric.

Însă clownul era acolo.

–        Nasuri roşii, luaţi nasuri roşii!... Oa-ha-ha-ha! Pe tine te recunosc, a zis văzându-l pe Cédric. Eşti primul viu care-mi vorbeşte a doua oară.

–        Sunt viu?

–        Cum credeai? Eşti un simpatic.

–        Am nevoie de ajutorul tău.

–        Da? Ha-ha-ha-ha! Data trecută ai plecat fără să plăteşti! Sunt ieftin. Cer numai un procent din... Oricum îl dai pe tot la final... Un procent...

Şi-a pus degetul mijlociu al mâinii deasupra sprâncenei.

–        Din ce?

–        Sufletul... Vă rog doamnă, luaţi-vă nasul la purtare altfel nu intraţi în sala oglinzilor! Oa-ha-ha-ha-ha!

–        Vrem să ajungem la Marea Întunecată.

–        Marea...? Nu e decât un lac şi... Ori...? Navigatori care se ocupă de comerţul cu vii…?  

–        Unde este?

–        Mai jos... Ha-ha-ha! Un singur drum duce acolo. Luaţi cartelă! Un procent... Ba nu, două.

–        Să mergem, tată! Este un escroc.

–        Dar e simpatic.

–        Simpatic. Nimic de zis.

Şi-au luat nasurile aşezate pe o tăblie prinsă cu bareta după gâtul clovnului şi au intrat în grota pe care o numea „sala oglinzilor”.

–        Unde vă duceţi? Nu ştiţi unde intraţi! Oa-ha-ha-ha! Aţi plecat în direcţia opusă. Pentru voi fac reducere...

Îl auzeau strigând tare, apoi încet, tare şi încet,... „Oa-ha-ha...!”

Guy s-a împins în zid, iar zidul s-a prăbuşit. Puterea lui magică se regenera, îşi găsise calea până în palmele sale. Deodată au simţit cum calcă pe... lucruri. Baza era instabilă şi mirosea oribil a leşuri, apoi au zărit monstrul. O fiinţă mare, asemănătoare unei balene care pufăia şi la fiecare pufăit răspândea o putoare otrăvită.

–        Paşte, a observat Cédric.

–        Ce spui?

–        Se hrăneşte.

Animalul îi privea liniştit în timp ce se alimenta. Pe corp avea pete mari ca nişte găuri.

–        Este corodat!

Nu prea departe au văzut un individ care ieşea din casă. Pe uşa deschisă s-a răspândit lumina şi un sunet firav de muzică. S-au dus acolo şi au intrat. O mulţime de persoane stătea îmbulzită şi părea să comunice într-un mod pe care nu îl înţelegeau. Murmura, gâlgâia... Vocea cântăreţei se auzea înfundat acompaniată rar de clipocitul unui pian. Erau nişte tipi nefiresc de palizi. Albi. Păreau de cretă. Puteai spune că servesc ceva la birt dacă n-ar fi fost imobili.

–        Vrem să ajungem pe insula Churkar de pe Marea Întunecată. Ne puteţi ajuta? Ştie careva cum, a strigat Guy?

Nu a fost luat în seamă şi a lovit cu putere în masă, iar muzica a încetat. De-afară a revenit individul care ieşise.

–        Cum merg să-mi fac treaba cădeţi unul câte unul. Ah! Se aduce lotul nou?

Era un tip cu formă ciudată de schelet ambulant cu mustăţi lungi, ţepoase, urechi mari şi o pălărie printre ele.

–        Voi nu eraţi aici. Sunteţi vii?

–        Plecăm degrabă. Cum se poate călători pe mare?, l-a întrebat Cédric.

–        Pe mare? Ce este „mare”?

–        Pe lac.

Ciudatul a râs schelălăind. Era o combinaţie dezagreabilă de şobolan, maimuţă şi schelet uman.

–        Cine călătoreşte pe lac? Armata Scheletelor!

–        Armata scheletelor?

A fost maimuţărit cu limba scoasă.

–        Aţi venit fără să fiţi chemaţi? Sunteţi ai mei şi numai ai mei...

Au simţit că se pietrifică şi devin imobili.

–        Tu, i-a comandat scheletul lui Guy! Cântă! E rândul tău acum.

Guy a cântat „À pas de basalte, écu de granite, le marbre soldat marche sur l'eau…” ta-ta-ta, ta-ta-ta...! Ştiţi, „Marşul nemuririi”!

Vocea lui s-a auzit departe, iar marea şi-a ridicat valurile. Însă nu erau simple valuri, aveau consistenţă gelatinoasă şi scoteau un sunet specific... Cântau şi ele. Monstrul marin s-a înfuriat brusc. A împrăştiat cu coada fiinţele mării apoi le-a pleznit.

Paznicul statuilor de cretă îşi ciulise urechile. Un zgomot neobişnuit l-a alertat şi a dorit să vadă că vin acoliţii, puţin prea devreme totuşi. Când a deschis uşa un val negru a pătruns înăuntru, a surpat statuile, iar pe el l-a tras în mare. După asta atât marea cât şi monstrul s-au liniştit iar oamenii amorţiţi au ieşit unul câte unul din „Taverna scheletului”.

–        Ascultaţi, a reluat cu voce tare Guy! Doresc să ajung pe insula Churkar din largul mării. Am nevoie de o navă şi de echipaj pentru a naviga. Ştie cineva cum pot să-mi îndeplinesc această dorinţă?

–        Nu există decât o navă ce poate străbate marea. Priveşte-o! Este arca. Dacă o convingi să te asculte ne putem învoi să te însoţesc. Numele meu este Jean.

–        Şi eu, a zis o femeie. Mă numesc Anne. Şi eu te însoţesc.

„Şi eu,... vin şi eu,...” Toţi cei prezenţi s-au decis pe loc să îi însoţească pe Guy şi Cédric. A fost momentul de emulaţie pe care l-au invocat apoi de câte ori le-a fost greu. Guy a reuşit să comunice cu „balena” numită „arcă”. Un drum pe mare se putea face cu promisiunea unei recompense. Există o lume a arcelor numai...

Aici se deschide o nouă epopee dar aventura aceasta fantastică nu va fi povestită. Dacă au ajuns sau nu la insula... inexistentă pe o hartă cunoscută, este neimportant.

 

–         Mergeţi de luaţi veselie şi vă întoarceţi pentru că Dimov a înviat!, a rostit Nez Marceau.

Abia urcaseră din canal, erau deasupra, nu departe de ruina palatului, când Dimov a dat semne că îşi revine.

–        Basile, sunt aici, cu tine! Dragul meu, sunt eu, Françoise! Nu mă recunoşti?

Françoise se salvase în ultima clipă. „Când ne apasă destinul salvarea ne pare ceva natural, însă dansăm pe o sârmă subţire...” Cred că de la Jules Manssour ştiu panseul ăsta.

–        Françoise?

Chiar lui Basile Dimov i se anunţa deşteptarea după un coşmar prelung. Împrejur erau oameni cunoscuţi şi necunoscuţi sub cerul liber, o ceaţă uşoară ca după ploaie ascundea împrejurimile, altfel era noapte şi frig, iar de departe un turn oblic lumina de la fereastra de sus până la ei. Unde se afla oare? S-a ridicat uşor din locul unde fusese aşezat. S-a îmbrăţişat cu Françoise şi au rămas prinşi astfel. A privit pe lângă ea cu uimire locul unde fusese frumuseţea de palat. Turnul de veghe, înjumătăţit, stătea înclinat, prins de zidurile căzute. Din singura lui fereastră lumina continua să iasă ca reflectorul unui far bătrân.

–        Poate fi cineva acolo sus?

–        Nu cred. Ar fi deschis fereastra. Basile, mi-ai lipsit atât şi nu am ştiut... Am uitat toată viaţa mea adevărată. Nici de părinţi nu mi-am adus aminte. Credeam că sunt alţii... Oare ce fac bieţii mei părinţi?

Basile nu i-a zis. Ştia că domnul Villon pierise. Pieriseră deja prea mulţi. Nici Gauriac nu mai era printre ei. Michelle părea devastată. Plângea, plângea şi copilul, plângea şi omul acela... Îşi găsise ceva să îmbrace... Nu îl cunoşteau. 

Se apropia dimineaţa. Parkerii au plecat spre sediul lor. Luptaseră împreună, au rămas prieteni. Dimov şi Françoise     s-au dus către locuinţa lui, iar ceilalţi spre locuinţa lui Barrecȏte. Nez Marceau i-a spus lui Dimov că vrea să revină la casa lui, iar Michelle că se întoarce şi ea acasă unde spera să-şi găsească băiatul întreg. Şi poate că era acolo chiar tatăl ei. Parcă se încheiase o epocă şi aveau de clădit alta. Latiffe a încercat să coboare în Lumea de Jos pentru a-l căuta pe iubitul Zadiq, însă poarta nu s-a mai lăsat deschisă. A rămas acolo, să doarmă, la intrare. Oricum nu era singur. Erau câţiva şobolani în preajmă.

Când le-a deschis uşa Ella, deja se luminase de ziuă.

–        Nu îl văd pe Sorin. Sorin nu este cu voi?

Nici Mosqua nu revenise. Au fost obosiţi şi trişti. Deoarece nu era nici Gauriac, Michelle nu i-a permis copilului să doarmă acolo. Omul acela, roşcat la păr, a însoţit-o. Michelle îl numea Dodi, chiar dacă i-a zis că se numeşte altfel, şi i-a încredinţat copilul pe care l-a purtat în cârcă după ce au plecat. Şi parcă nici odihna după coşmarul trăit nu le-a priit. Cum să îi liniştească pe neconsolaţi? Se simţeau vinovaţi că supravieţuiseră... Nez Marceau comandase revenirea la matcă. A promis Ellei că îl va căuta pe Sorin Barrecȏte. Lui Mosqua nu îi ştia nici o rudă. Povestea întâmplărilor prin care trecuseră au lăsat-o pentru mai târziu.

 

Pământul se opreşte din rotaţie ultima zi a vieţii fiecăruia, însă chiar şi atunci omul îşi face planuri pentru mâine. Mâine, când soarele va lumina din nou...

Faimosul Maleville s-a trezit în „coteţul” faimosului Ritz (proprietate, la acea dată, a concernului din Macao, Joe Lee and Co.), aşezat singur într-un pat imens, deloc pe gustul său, şi a comandat un mic dejun la pat de parcă trăise toată viaţa în condiţii de lux. Ar fi comandat şi o tânără cameristă să-i bage mâncarea în gură însă ceva l-a temperat să îşi permită acest ultim tupeu. Începuse să se teamă pentru viaţa sa preţioasă. Deşi se afla abia la început de carieră. Teamă? Oricine se teme de moartea trupească, de durere, însă o personalitate se teme că visul ei se poate întrerupe brusc. Nu ajung decât cei aleşi de providenţă într-o funcţie de putere. Modul în care se cocoţase el avea totuşi o marcă specială şi îi părea numai ingeniozitate tip Duralex (numele său adevărat fusese Raoul). Aproape îşi uitase mama, pe tată nici nu avusese neplăcerea să-l cunoască, dar pe sora lui, Cici, nu o putea uita. Fusese dragostea lui. Sfârşitul fetei, de care nu era străin, nu interesase pe nimeni, se pierduse în negură. Pentru ea Pământul se oprise demult. Iar în ultima zi a vieţii ei îşi dorise să facă o plimbare în oraş, mâine, de dimineaţă. Să-i bată străzile şi să-l privească, să îl descopere asemenea unui turist venit de departe, cu uimire şi bucurie. Aproape toate persoanele importante ale lumii au ajuns măcar o dată la Paris. Mergând pe urmele lor găseai o amprentă din spiritul fiecăreia...

Maleville a ieşit râgâind din hotel. Mâncase două tarte cu fructe, nu doar una... De fapt era modul său de a-şi arăta măreţia. O râgâială ca probă de microfon... Era însoţit de doi luptători cu centuri în arte agresive cărora le-a făcut semn să stea discret la zece metri şi a plecat pe bulevard să vadă starea oraşului şi a naţiunii. Când ieşi de oriunde în Place Vendȏme şi te afli între clădirile pietroase apreciate la cinci stele, ca într-un ochi de canion, resimţi inechitatea la toate încheieturile aparatului care te deplasează în spaţiu. Şi oricât de miel ai fi înveţi să urăşti. Primul obiect pe care îl vrei jos, bucăţi, prăbuşit cu zgomot, este coloana şi... ai face hotelurile azil pentru interlopă... Chiar şi palatul Justiţiei.

Maleville şi-a zis uimit:

–        A căzut turnul lui Eiffel, iar urâţenia asta a rămas neatinsă! Şi dacă o priveşti ce vezi? O statuie pe un piedestal ca parul! Nu-mi place... Nu-mi place...

Avea ceva important de transmis Consiliului în acea primă şedinţă de lucru. Modernizarea oraşului...

–        Modernizarea... Actualizarea...

Deşi, piscina de la Ritz... Hm! Şi-ar fi dorit să o poată rechiziţiona pentru el.

–        Tu ce crezi Cici? Sunt necesare schimbări, aşa este? Ar trebui scurtat drumul de aici până la sala Bastille unde se adună Consiliul. Nu-nu? Nu crezi? La Ritz? Să ne fi adunat acolo? Au loc şaizeci de oameni... Probabil.

Cici avea mereu idei bune. De aceea o întreba şi ţinea cont de părerea ei. Dar nu o deranja în public... aproape niciodată.

„Consiliul celor douăzeci şi cinci” devenise „Consiliul celor şaizeci”. Cei şaizeci urmau să consilieze un comitet de criză zis „al Revoluţiei”, ales de ei, dintre ei, format din şase oameni. „Comitetul executiv al Revoluţiei” ar fi trebuit condus la fiecare trei luni de unul dintre membri, după cum se înţelegeau. Era o soluţie de compromis între facţiuni şi un mod de a reporni funcţionarea normală a instituţiilor urbane şi viaţa cetăţenilor.

Maleville alesese drumul pe jos, avea de mers cam mult şi poate, dacă tot se aştepta un spectacol, ar fi fost mult mai aproape Opera Garnier... Dar administratorul Operei lipsea, şi nimeni nu îşi permitea să se implice în organizare fără o preluare de atribuţii. Iar podoaba de cauciuc nu fusese încă luată de-acolo...

Să tot mergi pe rue Rivoli, renumita, să te plictiseşti circulând cu mâinile la spate – face parte din eticheta regilor, împăraţilor şi preşedinţilor cuminţi ai Franţei.

–        Nu vreau pe Rivoli, a zis Malleville mofturos. Nu-mi place strada asta, nu mi-a plăcut niciodată...

Mai bine pe Saint-Honoré, o stradă îngustă şi... şi aproape goală. A înaintat pe mijlocul străzii deşi, pe alocuri, staţionau automobile... scoase din uz.

–        Amendă lui, lui şi lui, şi... Ramirez, fotografiază numerele de înmatriculare!... De astăzi te chem eu „Ramirez”! Poliţia să se ocupe de asta, nu îţi cer ţie. Să le dea amenzi!

Boutique-uri devastate, fără mărfuri. „Les Plaisirs”... Ce plăceri se puteau servi acolo?

–        Dulciuri...

–        Dulciuri?

–        Ciocolată...

Un restaurant cu specific arab..., „Bellingone”, „Satelite”, „Fragonard”, „Boulangerie”,... O femeie care venea spre el dintr-o străduţă se oprise din mers pentru a striga în direcţia unui bărbat rămas lângă intrarea unei clădiri:

–        Merg la biserică să mă rog sfintei Fecioare şi lui Isus Cristos să mori. Să mori nenorocitule că mi-ai luat toţi banii şi nu erau ai mei... Nu erau ai mei. De unde să-i mai dau îndărăt? Mă rog la sfânta Fecioară să mori!...

–        Ce biserică e asta?

–        „Saint Roch”, i-a zis cealaltă gorilă.

–        Aha!, însă nu trecuse vreodată pe-acolo şi nici nu intenţiona să o mai facă.

Pe scările bisericii erau câteva persoane, iar poarta mare încadrată de statui nu era deschisă. Tot porţile mici pentru oameni mărunţi. Avu un moment de risipă a fluxului normal de idei gândind că s-ar cuveni să spargă porţile. Astfel, privind distrat spre stânga, a văzut în buza pasajului de lângă biserică aşezat pe o bornă de beton care nu permitea maşinilor să treacă, un individ foarte... familiar. Homo neanderthalensis! Îl privea rânjind şi ţinea o cutie mare în braţe. Îşi mutase domiciliul! Nu îi vorbise până atunci, dar a fost interesat de motivul acelei mutaţii.

–        Ce faci aici?

–        He!

–        Ce-i în cutie?

–        Doux tête...

–        Ce zice? Cap dulce? Aaah!

S-a îngrozit. În cutie se afla un cap de om!

–        Am primit licenţă pentru omorul ăsta, i-a zis omul, foarte coerent.

–        Licenţă?! De la cine?

Individul a ridicat degetul. De sus.

–        Nu obişnuiam să ucid însă... timpurile s-au schimbat... He-he!

Maleville credea că nu mai poate fi impresionat de ceva. Şi l-a amintit pe Leboureau. Un idiot notoriu! A murit cum trăise. Un prost. I-a zis că aparatele de zbor sunt trucate, că vor muri în ele. Nu, nu şi nu! Uite că murise! Pentru cine? Pentru el... Maleville a făcut asociere între omul care ţinea un cap de om în cutie şi Leboureau. Venituri la buget din execuţii publice spectaculoase, licenţe pentru a vâna duşmanii naţiunii, un preţ pentru schimbarea sângelui...

A plecat. Cafenele, bistrouri, numeroase mici afaceri distruse, iar la intersecţia din preajma teatrului La Comédie Française, se vedea Carrousel-ul, dar pentru a desfăta privirea cu tragedia Louvre-ului erau de înghiţit încă zece minute de singurătate şi două mari intersecţii pline de gunoaie, de frunze moarte aduse poate de la Tuilerie. Mai departe a văzut un grup de persoane pe strada du Louvre, la circul demolat parţial şi rămas în conservare, nu prea departe de zona Halelor care se reinventaseră. Garda de corp a lui Maleville s-a aşezat la dreapta şi la stânga.

–        El e omul!, a rostit o gură din mulţime. L-am văzut la ştiri.

–        Nu este el vinovat, a zis altcineva. Eu nu-i găsesc lui vreo vină. Sunt diavolii din jurul lui. Iuda...

–        Ce zici acolo prostule? Care Iuda?

–        Comandantul...

–        Comandantul este Iuda?

–        Dar cine?

–        Primarul...

Exista o mare confuzie în sânul maselor. Maleville a zis:

–        Comandantul şi primarul au pierit. Eu sunt din popor. A venit vremea democraţiei. Sunt fiul Democraţiei. Poporul să conducă.

–        Blasfemie! Acest nimeni îşi spune fiul Democraţiei lângă Templul Martirilor din Decembrie! Să-l ridicăm degrabă în ştreang!

–        Eu zic să-l mai lăsăm...

–        Măcar să-l batem cu biciul până moare...

Nu erau decât... cel mult optsprezece-douăzeci. Neplăcut era că se apropiau alţi curioşi dinspre Hale, iar cei doi protectori care îl însoţeau... se fofilaseră! Maleville a rupt-o la fugă pe stradă iar bărbaţii furioşi l-au urmat răcnind. Unde era armata? Poliţia? Unde era mulţimea care îl aştepta ca pe un binefăcător, ca pe Fiul Democraţiei? A pătruns în clădirea circulară şi s-a ascuns prin camerele care se mai păstraseră. A aşteptat încă o minune să-l salveze. Democraţia nu a existat şi nu a fost vreodată o bună idee, doar iluzie pentru proşti. Orice în lumea asta poate fi falsificat...

Cât a stat bine ascuns în clădirea ruinată a avut timp să gândească la războiul de roboţi, la „pâinea din firimituri” capabilă să hrănească foamea universală, la alchimia artei, transmutaţia culorilor şi la ziua când a decedat www-ul. „Oare de ce nu place tuturor ceea ce îmi place mie, şi de ce lucrurile care îmi plac au fost create de alte persoane?” A vorbit cu Cici despre „Alegerile care te îmbătrânesc”. „Cultură. Istoria culturală a omului”, a zis Cici. „Nu înţelegi că este delir? Omul s-a născut astăzi!” i-a răspuns.

Când a fost în fine găsit, cel care l-a scos de-acolo a fost „Ramirez”. A întrebat: „Gata? S-a încheiat deja şedinţa?”, iar tânărul malac a afişat aspectul bănuitor că pe Maleville l-a atins brusc flagelul demenţei.

 

Basile Dimov a urcat treptele sălii Opera Bastille unde se aduna „Consiliul” ales de... cine ştie cine?, al „celor şaizeci”. Fusese recunoscut de Marianne, apoi de Mandike, fostul său coleg, luat în braţe şi sărutat, perchiziţionat de militari, înconjurat de câţiva binevoitori care păreau să-l cunoască şi direcţionat către loja cu invitaţi. Pălăvrăgise de dimineaţă cu Nez Marceau despre ceea ce atât nevasta lui, Anne, cât şi fata, Lorette, i-au putut reproduce privitor la schimbările politice care se petreceau de la oră la oră. Se discuta şi pe canalul de ştiri despre un lider, l-a văzut Marceau înainte să plece din casa lui Barrecȏte şi figura i-a părut cunoscută.

–        Basile te rog să vezi ce s-a întâmplat! Se vorbeşte despre revoluţie dar nu cred să fi rămas cineva din „Consiliul celor douăzeci şi cinci”. Şi-atunci, despre ce revoluţie se mai poate vorbi? Cine este acel Maleville pe care toţi îl văd conducător? Eu îl ştiu de undeva. Cred că l-am văzut în „bunker”. A fost spion?...

„A fost spion Maleville? Revoluţia a fost compromisă din interior? Revoluţia... lui Maïakovski!”...

Dimov găsise garsoniera goală. Nici patul nu mai era înăuntru. Plecase şi madame Chovière, administratoarea, însă nu era singurul locatar astfel că a profitat de amabilitatea vecinilor şi a stat cu Françoise într-un pat pliant foarte mic,     s-au acoperit cu o cuvertură subţire şi s-au încălzit unul pe celălalt. S-au încălzit foarte bine... Funcţionarea reţelei VEXA era o binecuvântare şi un punct mare pentru această vestită firmă de servicii videofonice. Nu era semnal limpede peste tot oraşul, dar se observa o îmbunătăţire. Cum îşi scoteau magnaţii VEXA cheltuielile în plin dezastru? Aveau socotelile lor, ce ne pasă? Revenind la Dimov, acesta a fost împins de Marceau către prima întrunire a Consiliului investit, credeau ei, în pripă, să le amintească de ce şi de cine a fost declanşată revoluţia şi care au fost luptătorii ei. Dumnezeule, indivizii aduşi acolo nu erau decât oportunişti! Nu reprezentau decât bande de profitori. Unde s-a dus spiritul Revoluţiei? Pieriseră atât de mulţi oameni! Pentru ce?

–        De ce s-au sacrificat eroii? Unde se află cei care îi reprezintă?...

Dimov a urcat pe scenă. Fusese aranjată o tribună şi a vorbit sălii aproape goale care se popula încet. Nu era membru în Consiliu, nu avea nici o funcţie, iar pe scenă îşi aveau locul, în fotolii importante, „Cei şase”. Corifeii. Între aceştia îşi rezervase un fotoliu şi Claes Vörse, „Flamandul”. L-a văzut pe Dimov şi l-a recunoscut. Fusese unul dintre vechii apropiaţi ai lui Maïakovski. El, Ando Burtă, Bruce Ghimpele şi poate Baronul... Crezuse că toţi au pierit în clădirea restaurantului, în capcana pe care o pregătiseră pentru alţii. Doar Baronul şi Ando îşi pierduseră viaţa acolo. Pe Ghimpe îl suprimase chiar el, Flamandul, pentru că l-a acuzat de trădare. Se substituise lui Terry Le Baron? Ce-i păsa? Ce-i mai păsa?...

L-a bătut pe umăr şi Dimov s-a întors.

–        Mă bucur să văd că sunteţi aici domnule Flamand.

–        „Flamandul” nu mai există, dragă. Şi-a pierdut idealul şi a murit.

–        Aţi murit? Cum se poate când sunteţi în faţa ochilor mei şi vă port în memorie. Vă cunosc bine şi numele adevărat.

–        Vorbeşte mai încet! Poţi aiuri şi alte persoane. Numele meu este Terry Le Baron.

–        Glumiţi? Şi domnul Terry unde este?

Flamandul, sau... noul Terry, a ridicat palmele ca şi cum ar fi transportat spiritul Baronului în capul său.

–        Aici.

–        Sunteţi cârtiţa pe care o căuta serviciul de securitate?...

–        Morti. Este şi el în consiliu.

–        Voi l-aţi ucis?

–        Pe cine? Tu erai asistentul lui Maïakovski. Ar trebui să ştii mai bine.

–        Domnule, toată revolta a fost pentru a instaura libertatea şi bunăstarea. Trebuia să readucă speranţa şi bucuria în inimile oamenilor... 

–        Şterge tot! Uită tot! Nu toţi oamenii trebuie să trăiască bine.

–        Atunci... Nu ne rămâne decât să invocăm Providenţa.

–        Dacă vrei să faci atât de mult bine, nu ai nevoie de Providenţă, ai nevoie de Diavol mai repede. Doar el îţi răspunde când invoci!

–        Să îl invoc pe Maleville?

–        Iată-mă-s!, a intrat în scenă cel despre care era vorba.

Ajunsese, în fine, şi îl privea pe Dimov în faţă.

–        Ai nevoie de mine?

–        Nu. Mai bine mă sinucid. Nu înţeleg cum aţi putut profita de jertfa unor nevinovaţi şi v-aţi adunat aici? Cum de vi s-a permis?...

–        Te ştiu bine, i-a zis Maleville. Şi te-am crezut inteligent. Ai şcoală multă... Şi-un doctorat îmi pare...

–        Gauriac avea doctoratul. Eu doar visam...

–        Gauriac? Nu-l ştiu. Pe tine vreau să te salvez, de tine.

Maleville s-a aşezat în scaunul său. Era murdar pe haine şi pe faţă, părul era cenuşiu, săltat pe creştet... Parcă dormise în stradă. I-a făcut semn din ochi lui Dimov să se apropie.

–        N-ai vrea să fac din tine un Conducător? Aş putea exista în umbra ta. Nu-mi trebuie mari ambiţii. Sunt o persoană modestă... Îmi trebuie confort, o casă-două, un iaht... ha-ha!, două... Condiţii... Acestea reprezintă idealul. Nu?

–        Domnule, i-a replicat rigid Dimov, nu sunt uimit că nu ştiţi ce înseamnă „existenţa”. N-aveţi cum să cunoaşteţi că o persoană fără ideal nu există, pentru că nu existaţi. Nu este de mirare că dumneavoastră consideraţi ideal câteva stupide doleanţe materiale.

Dimov a privit prin el ca printr-un geam.

–        Şi ce altceva să-ţi doreşti în viaţă? Banul este idealul existenţei umane. Puterea! Nu spiritul, sau ce altă prostie pretinzi.

–        Vă rog să fiţi politicos! Nu ne tutuim. Dar... nu vă aduc reproş. Nu este vina dumneavoastră. Eu ştiu că mă adresez unui sistem. Dumneavoastră sunteţi un accesoriu. Probabil am fost naiv să cred în onorabilitate. Dacă nu am susţinere... voi părăsi... spuneţi-i cum doriţi, „grandioasa revoluţie” condusă de un supraom. Spuneţi-vă eroi, înghiţiţi bogăţia naţiunii, lăudaţi-vă! Totul a fost zadarnic! 

 

Să oprim povestea aici, înainte să se declanşeze teroarea. Omul moare oricum. Decât să trăieşti monoton, să te temi neîncetat de moarte, mai bine să mori tânăr pentru o cauză mare. Este şansa vieţii!

Mitul, legenda revoluţiei, se împrăştie ca suflul exploziei, se propagă. Orice revoluţie începe după înfrângere.