Paris

Dacă m-aţi vedea aţi putea observa un om de treizeci de ani îmbrăcat într-un trenci, gata de plecare pe uşa biroului meu din rue Bombardier, colţ cu rue Sarasin. Sunt o persoană activă, nervoasă, cu o bună mobilitate. Mă numesc Eugène Mosqua, sunt atât de înalt cât mi-a permis natura, adică am rămas la un metru şaptezeci şi opt şi n-am reuşit să depăşesc această înălţime nici când am fost întins pe patul lui Procust. Cine m-a întins? Prunelle, iubita mea de două luni. Nu-nu, ea nu are două luni, suntem împreună de două luni. „Bună ziua domnule Prissac. Mă iertaţi sunt foarte grăbit şi nu vă pot răspunde la întrebare.” Nu-i răspund domnului Prissac fiindcă este grozav de plictisitor, vorbeşte mult şi imprecis. Acum mă puteţi vedea în oglindă, am prins micro-camera în mijl...

Françoise a mers mânioasă la locul pe care îl ştia plasatoarea, era singurul, i s-a spus, pe care îl rezervase. Ajunseseră târziu, din această cauză a fost şi disputa cu cei doi oameni de la intrare. Nu erau nici ei vinovaţi dacă organizatorii număraseră greşit scaunele şi au acceptat mai mulţi invitaţi! Când a venit unul dintre responsabili Françoise era deja singură. Ce mai putea să repare? A luat loc pe un scaun lateral, mai aproape de scenă. Spectacolul începuse când a intrat fără să deranjeze. Doar scena era bine luminată, totuşi, atât cât se vedea împrejur, locurile nu fuseseră ocupate. Ce fusese la intrare? O glumă? Un bluf? Participase la câteva spectacole interactive care te implicau până ziceai: De-ajuns! Nu mai vreau! Nu-mi mai trebuie!...  Fifi îşi ţinea coada cu mâna, mai sus. Ea însăşi semăna unui struţ, e...