Piesa 19

O clanţă a scrâşnit, o balama neunsă a scârţâit prelung...

–        Schiiii...

S-a trântit...

–        Planc-pac-pac!

Întuneric. Paşii... Parcă erau traşi greu pe pardoseală. Troşăiau nişte saboţi... Întunericul şi troşăitul saboţilor! Combinaţia perfectă a spaimei. Mai aproape de perete... Înainte se vedea lumina. Pendula... Uşa de afară nu se lăsa deschisă. O mână trăgea de ea însă nu reuşea să o facă îndeajuns de convingător.

–        Hâc, hâc,... A-a-a!

Alături era o fereastră mică. Prin ea... A fost deschisă fereastra. Aceeaşi mână şi încă una au manevrat-o. La fereastră erau câteva bare verticale. Planul imaginii s-a dus iar spre uşă. Un buton, un instrument electric, o comandă verbală, un cod...

–        Deschide! a foşnit ceva ca o voce masculină, foarte greu, cu respiraţia întretăiată de efortul de a vorbi şi apoi foarte nepoliticos i s-a aplicat uşii un şut şi o înjurătură...

Ne-am uitat pe hol, înapoi. Parcă s-a luminat, iar holul s-a umplut de umbre care se unduiau. De ce sunt uşile camerelor aşa departe? „Clac!” O mână... alta? era sprijinită de un mâner care atârnă pe partea dreaptă a coridorului... Nu părea să fi fost acolo mai devreme... Uşa a scârţâit deschizându-se, a ajuns astfel la expunerea maximă a exteriorului, şi s-a întors să se închidă. Ne-am mutat degrabă dincolo de această poartă dintre lumi şi am văzut ce ni se permitea să vedem, o curte minusculă şi o stradă luminată uşor de lampadare. Clădiri mute, întunecate, nici măcar o vietate, o scenă moartă pe care cineva îşi troşăia saboţii. Capătul străzii era inundat de o lumină galbenă orbitoare... Luna... A căzut Luna pe oraş! „Porniţi ventilatoarele!” Copacii care brodau lateral strada au început deodată, aparent la comandă, să se mişte. Numai de n-ar fi plouat... Lumina „Lunii” se apropia cu fiecare pas. Şi zgomotul... Un zgomot de mare agitată, o furtună de strigăte, mugete, ţignale,... Naufragiu! Nu mai exista echipaj, doar îmbulzeală, derută, aglomeraţie... Cam brusc au fost manipulate zeci de marionete umane să mişune haotic pe strada largă. Am văzut-o dintr-un colţ stradal, din apropierea unui local plin de oameni. 

–        Vanessa, eşti netrebnica lumii! Unde este profitul meu cârpă de şters pantofii, scârboaso, lătură, otreapă, nebuno,...?

–        Ţi-am dat tot, poţi să mă omori! Nu-mi laşi şi mie bani de un suc? Mă ţii ca pe o vacă, nebăută?

–        La muncă, târfo! Am rămas dator la bancă din cauza ta.

Eeei! Pe partea opusă birtului „Paradisul” stăteau câteva femei colorate intens pe chip, păr şi haine, dinăuntru a ieşit, parcă lovită peste dos, altă femeie, gătită lilas de sus până jos, şi-a tras uşor de rochie, a scos oglinjoara din gentuţă, şi-a aranjat cocul, a întins rujul cu buzele, s-a întors spre uşa birtului: 

–        Mitocanul!... Ce te uiţi? ne-a spus strâmbându-se la fiecare dintre noi.

Am privit „fata” care se mişca provocator prin faţă şi ne-am schimbat direcţia spre birt. Înăuntru era mult fum care acoperea veselia emisă de murdăria umană tip proxeneţi & profitori. O mână a deschis uşa, ne-am uitat prin crăpătură... Ne cunoaştem?... Muzică, un amestec de râgâieli, ceva ca un blues exotic vorbit de un răguşit într-o limbă neînţeleasă pe pământ, cu ritmul tare, de ciocan lovind în table...

–        Buf!

Un obiect a zburat aruncat dinăuntru şi a lovit neaşteptat alături, în uşă...

–        Ieşi!, a urlat un tip cu figura de lup, cu mustaţa mică şi părul cu cărare pe mijloc. Scârbosule, ieşi! Striviţi gândacul! A-a-a! Îmi provoacă alergie!

–        Pa-a-aradis, Pa-a-aradis, Singurătate, Eternitate, Vanitate, Virtute, Mi s-a scârbit de-amor... Ce mai putoare!

Femeile, ca nişte berze, aşezate lângă ziduri, cu ciocuri stranii, ochi lungi aşezaţi lateral... de necrezut... Cine ar fi putut crede? Era incredibil! Ne-am poticnit, am văzut pavajul cum se apropie până-l simţim pe faţadă... Tineri-bătrâni de douăzeci şi trei de ani, ofiliţi, cu riduri adânci pe faţă ne priveau din el     şi-apoi un câmp verzui cu stele. Ne-am potrivit la suprafaţă. Apoi cu un efort icnit am ridicat nivelul.

–        Ah! Cine?... Unde?...

–        Ce faci moşule? Te-ai împrietenit cu pietrele de pe drum?

–        Nu mai bea! Vezi ce-ai făcut pe mutra ta?

Una dintre femei a venit spre noi şi s-a sprijinit puţin cu o cârpă sau hârtie pe-aproape. A îmbibat-o de lichid roşu. Ne-am mişcat...

–        Stai! Ce faci? Vrei să mă umpli de sânge?

Am intrat cu privirea între sânii ei parcă am fi sondat cu nasul adâncimea...

„Silicon, silicon, te-am fixat sub mamelon, m-ai făcut manechin, prezint moda pe trotuar unui public pensionar...”

Nu-i aşa că rimează dar nu se potriveşte?... După cum se mişca femeia s-ar putea spune că ne buzunărea.

–        Lasă Babette hodorogul să moară acolo! Şi-a pierdut dinţii şi saboţii... Hi-hi-hi!

–        Are haine scumpe, Soria, de bumbac veritabil nu din celuloză!

–        Lasă-mă!

Vocea de bărbat a ieşit dintre noi.

–        Îndepărtează-te!

–        Nu mă place pocitania!

Prostituata s-a îndepărtat spunând câteva expresii, cu adrese sexuale, de toată abjecţia. Pe drumul acela treceau şi prădători veniţi la pescuit. Doar localurile erau bine luminate, restul străzii... deloc. Am văzut un hotel care oferea camere cu ora... „Continental”, o dărăpănătură, o hrubă, totuşi avea ascensor de pe timpul războaielor lumii vechi... Romantic! Pe o placă, asemenea celor funerare, exista o inscripţie cu memoria locului: „Aici au înnoptat Jean Racine, Anatole France, Baudoin monarhul Belgiei, Arnold Codrin, Stella Brown, Madellaine Villeair, Moca Autren, Al Cotton,...” etc. O listă de morţi.  

–        Pantofii... Pantofii...

Parcă am căuta ceva pe pavaj. Un tânăr a izbit cu piciorul un sabot. Ne-am dus spre el. O mână l-a recuperat şi l-a apropiat de vederea noastră... S-a dus bareta! S-a dezlipit pentru totdeauna... L-a debarasat... Am căutat cu privirea un loc mai ferit, unde nu erau femei. Ne-a lăsat jos, i-am văzut picioarele cum se strâng sub şezut şi ne-am aşezat astfel în capul unei persoane care stătea pe caldarâm pliată în postura lotus, tare dragă yoginilor. Am închis oblonul însă am continuat să ascultăm strada.

–        Gonjac, cinci pentru domnul comisar... Permite-i! Astăzi nu sunt razii. Caut-o pe rotunda Betty...

–        Brrrrr! Bi-bip! Sări de-aici, fosilă! Eaoup!

–        E mort? Dă-i una la cap!

–        Se roagă...

–        Roagă-te pentru noi bătrâne!

–        La Budha?

–        Oricui. Pentru mântuire te poţi ruga oricui...

„Ding-dong! «Vita aeterna», crema de faţă naturală, din grăsime de struţ. Faţa perfectă a fiecărei zile. Un chip neschimbat o sută ani! Ding-dong! Ding-dong! «Vita aeterna», ...”

–        Un sfânt indian?...

Parcă s-au aruncat pietricele, poate bănuţi... Curge timpul, curg oamenii, totul curge... Am deschis oblonul. În faţa privirii noastre se legăna o clădire nelocuită, cu un etaj şi mansardă. Şi s-a oprit din legănat... În partea dreaptă era un om povârnit. Dormea sau a murit... Pe stânga am văzut o morişcă încremenită, câţiva oameni beţi, drogaţi, sonaţi, care se împingeau, se trăgeau de haine, râdeau, strigau, înjurau,... Parcă se împuţinaseră şi târfele, şi... împrejur erau împrăştiaţi bani metalici, chiar două-trei bancnote pe care le sufla curentul de aer. „Vânt idiot!” O mână lungă s-a întins pentru a le opri din zbor... şi aceeaşi mână a introdus tot ce i-a oferit pomul său cu bani în buzunarul drept al hainei. Apoi ne-am redresat să plecăm. Am privit spre picioare... Picioarele goale, înfrigurate, mişcau ondulatoriu corabia noastră.

–        Oh, Doamne!

Parcă ne-am fi grăbit. Într-un loc, pe care nu-l văzusem datorită unui grup de gură-cască, adunaţi de un acrobat ambulant, am descoperit boutique-ul de pantofi. Intrat, luat, plecat... Nişte scarpi din coşul de lepădături, caraghioşi, ridicoli dar protectori. Am navigat parcă mai bine. Strada s-a întunecat cu cât apărea mai luminos bulevardul. Ultimul dintre localuri avea clienţi şi la mesele de afară deşi oricine putea înţelege că era deja rece. Ieşiseră să se răcorească... Nişte oameni cam nefireşti, ori erau camuflaţi, în ciudate pelerine cu urechi! Îşi mai aminteşte cineva de parcul de distracţii pentru copii de la marginea oraşului?... Avea numele unui actor sau cine era, american... Oameni costumaţi în animale, prinţese, magicieni, construcţii fanteziste din care indivizi maturi creaseră un cadru pentru... Miturile vechi au inspirat lumea copiilor... Dincolo era Place Clichy. Ne-am învârtit să... ne învârtim. O intrare în gara de metrou... Partea stângă a scării era în reconstrucţie, ceva greu o distrusese astfel încât ne deplasam parcă pe o scară suspendată. Fie că urcau, ori coborau, toţi oameni mergeau cât mai aproape de marginea dreaptă. Am ajuns în sala de trecere.

–        Intrarea este liberă pentru sărăntoci! Bogătaşii nu sunt admişi... Băgaţi-vă la spectacol vitelor, dar nu vă îmbulziţi! Moartea în dureri este gratuită, se plăteşte numai eutanasierea...

Un nebun! De spectacole cu nebuni s-a săturat toată lumea. Lunaticul ne-a tras de mânecă:

–        Nu te duce încolo bătrâne!

–        De ce?

–        Se va produce o nenorocire...

–        Pe care linie?

–        Oriunde vei merge tu. Nenorocirea se ţine de tine, tu nu o simţi dar eu o văd, este aici, cu noi.

Era incoerent la minte. Dacă nenorocirea se ţinea de bătrân putea merge fericit oriunde pentru că era inevitabilă... Şi, pentru a oferi mai mult spectacol, nebunul a prins aerul în braţe. S-a zbătut cu el de parcă s-ar fi luptat cu ceva invizibil...

–        Fugi! Fugi acum! Vezi să nu cazi bătrâne! Fu... u-ugi!

Grea haină, demenţa! Şi e trist să vezi că era un tânăr. Un tânăr îmbrăcat într-un rest de costum. O uniformă a forţelor speciale... Ne-am mişcat peste scări, pe coridor, lumea ne privea, am cercetat împrejur şi nimic din ceea ce se anunţa catastrofal nu părea să se apropie. Primul tren care a ajuns în gară era întreg. N-a fost niciun dezastru pe traseu dar unul dintre călători le-a zis celor care voiau să meargă în sens opus:

–        E filtru de poliţie la Champs-Élysées. Dacă vă pasă, ieşiţi de-aici şi luaţi un taxi. Se iau de oameni, vă zic.

Am ajuns într-un spaţiu gri, claustrofob, ceilalţi călători păstrau o distanţă respectoasă... Am auzit ceva...

–        Bătrânul are centură de dinamită...

Am privit mâinile care au descheiat sacoul... Nici vorbă! Oamenii s-au liniştit. A apărut şi un artist să cânte la fluierul acela denumit blockflöte pentru a cerşi sau pentru propria plăcere.

Trenul care circula spre Champs-Élysées, Invalides, etc., Montparnasse... a intrat în gară şi, după obişnuitele anunţuri, a deschis uşile. Ne-am aşezat singuri pe două scaune. Am privit femeile care stăteau pe banca laterală. Una mai în vârstă cealaltă tânără. Musulmane. Le vedeai vârsta după îmbrăcăminte. Cea tânără purta un voal pe faţă. Să nu fie deochiată! Cine ştie ce hidoşenie ascundea ţesătura aceea! Cui îi păsa cum arată? Şi dacă era bărbat? I-am privit mâinile. Îşi ascundea mâinile? Era bărbat... Ne-a trecut şi pe noi aceeaşi idee. Oare nebunul nu era un oracol? Profet? Aproape toţi profeţii au fost consideraţi nebuni! Ne-am ridicat. De ce? Apuseseră de-atâta vreme ameninţările numite „jihaduri”... Din instinct. Am plecat spre capătul din spate. Ne-am prins de bară când trenul a fost frânat la intrarea în staţia Liège. De acolo au intrat doi poliţişti cu un arestat. L-au împins să se aşeze. Când a plecat trenul a pornit şi muzica. Omul cu fluierul s-a săltat de la locul său, voia să folosească timpul mai mare dintre cele două staţii îndepărtate. Ne-am încurcat puţin pe culoar. Era un om cu o faţă jumătate veselă, jumătate tristă, aţi mai văzut aşa ceva? La circ, dar nu era vopsit... O pareză, asta era, avea o pareză laterală...

–        Vreau să vi-l introduc pe maestrul Jérome Mante, în persoană, pe această scenă ilustră. Vă mulţumesc pentru aplauze!

Ne-am aşezat să-l avem mai bine în vizor pe „maestrul” care se agita să interpreteze ceva pentru a binedispune adunătura de indivizi blazaţi. După ce a încheiat acea primă parte a spectacolului şi-a scos chipiul să-şi primească răsplata. Nimeni nu i-a dat nimic... Trenul a intrat în gara Champs-Élysées. De-acolo au intrat numai poliţişti. Nu au lăsat pe nimeni să iasă. L-au luat scurt la şuturi pe individul adus de colegii lor. „Îţi rupem picioarele, să mai fugi nenorocitule dacă poţi!” Au scanat toate persoanele. Pe bătrânul nostru însă nu au reuşit. De fiecare dată când treceau aparatul primeau mesaj de eroare.

–        Cum se poate? Ai ceva magnet prin buzunare, omule?

–        L-ai văzut pe ăsta, domnule şef? Are faţă de îmbălsămat.

–        A-ha-ha-a-a-ah! Câţi ciudaţi trebuie să adunăm într-o singură razie la metrou? Trei dube sunt pline! Au să ne înghită pe toţi!

–        Dar nu-i merge codul. E deteriorat ca un cadavru autopsiat... Zici că n-are sânge în el!

Îl vedeam pe agentul tânăr şi mare cum mestecă încontinuu ceva, îmi prinsese o cătuşă de mână, apoi a desfăcut-o, a privit pe lângă mine, s-a rotit spre unul dintre colegii lui care se încorda să-l ţină cu mâna la spate pe cântăreţul la fluier, s-a întors şi s-a strâmbat apoi mi-a scuipat guma de mestecat în faţă:

–        Să nu te mai uiţi aşa! Mortule!

M-am uitat în altă parte. Oare ce se întâmpla, de ce erau adunaţi interlopii? Dar nu era timp de gândire. Pe bătrânul meu l-au lăsat pe bancă însă pe cântăreţ l-au considerat mult mai periculos şi l-au dat afară. Maestrul Jérome şi-a lăsat fluierul sub unul dintre scaune. Am mers acolo, să înapoiez bietului om instrumentul care îi permitea să-şi câştige hrana... Până să mă aplec, să ridic, să strig, să ..., toată poliţia a ieşit din tren şi garnitura s-a pus în mişcare. Am privit fluierul mare, l-am arătat oamenilor, însă nimeni nu era interesat. Ce puteam face cu el? Să-l las acolo?... Dar unde mergeam? O adresă mi-a venit în minte, rue Réstif de la Bretonne, sau era un local mic... şi staţia mea, Montparnasse Bienvenue... Probabil trebuia să schimb...

Înainte să intre în gara Varenne trenul a fost oprit. Când  ne-a prins pe toţi picoteala, garnitura s-a târât în gară. Interiorul gării era luminat intermitent. O pană de curent! M-am lovit de statuie. Am ieşit în peisaj, apoi m-am mobilizat să merg mai departe. Unde să merg? Am optat pentru o deplasare prin zona Domului Invalizilor. Era pustiu şi-apoi am văzut un câine. Parcă mă aştepta în mijlocul aleii. Când a lătrat au mai apărut câţiva. Nu avusesem o idee fericită să merg pe-acolo. M-am apropiat de clădire. O haită de câini te înconjoară şi nu te poţi apăra uşor. Dar câinii nu doreau să mă mănânce. M-au lătrat pe rând ca un cerber, din locul pe care îl ocupaseră, iar eu am înaintat de-a lungul clădirilor lungi. Ce gânduri mă pândeau după colţ?... „Aşa arată o criptă de lux! Dai bani să o vizitezi! Oase şi monumente funerare de valoare produse de o civilizaţie stranie de ucigaşi şi necrofili!”. Auzeam un zgomot venit dinspre biserică. O mare schelă se găsea într-o parte a clădirii, putea fi încă una şi de partea cealaltă, iar după zgomot ai fi putut zice că se lucrează acolo. Îmi crea oarecare siguranţă, cel puţin faţă de câinii care apăruseră în parc, şi m-am apropiat până am ajuns chiar lângă schelele metalice. Când priveam în sus, cupola aurită a Domului lui Mansart, care stătuse liniştită atâţia ani acolo, a prins să se zgâlţâie... Nu era seism, doar capacul bisericii tremura... Un tumult, o uruială, era tras de pe poziţia sa de o forţă cumplită... Mă uitam cum... cădea pe mine...! Oh, Dumnezeule! Cine spunea că sunt bătrân? Am sărit din locul acela ca un resort. Un iepure am fost, un glonţ... M-am ridicat într-un nor de praf, iar când mizeria s-a risipit, nu departe de mine am văzut domul năruit! Era o privelişte incredibil de tristă... Un coşmar. Am ieşit uşor, discret, din curte, doar când s-au strâns oamenii am îndrăznit să mă arăt, însă nu puteam rămâne. Nu voiam să devin suspectul numărul unu. De fapt nu văzusem pe nimeni altcineva, iar despre miracole este bine să îţi ţii gura în lumea aceasta. Totul are o logică, nu? Ce logică? Dar eu, încotro mergeam?   

Où sont les grands hommes français?

Ils sont très morts, vôtre majesté.

Et pourquoi c’est tout finit?

Parce que j’aime la comédie...

„Ce fel de logică”? Îmi părea că totul cade, iar când am mers pe mijlocul străzii am scăpat anevoie de două lucruri, să fiu călcat de un automobil şi apoi snopit în bătaie pentru că ieşisem inopinat în faţa şoferului. De al doilea pericol m-a salvat Cliff, un negru plin de prestanţă, îmbrăcat într-o fostă livrea de lacheu, care veghea strada dintr-un loc pe care şi-l amenajase culcuş. A ieşit din locul său, iar şoferul care se lansase deja, a devenit mai timid. Şi-a agitat puţin pumnul, a rostit ultima invectivă şi a plecat.

–        De ce mergi pe mijlocul străzii? m-a întrebat negrul meu într-un limbaj cu accent anglofon.

–        Am motive solide, cred că i-am spus. Mi-e teamă să  nu-mi cadă acoperişul casei în cap.

–        Aha! şi l-a luat râsul. Am mers atâta vreme pe stradă şi nu m-am gândit niciodată la primejdia asta.

Apoi m-a întrebat dacă sunt vagabond ca el. Vagabond? Nu. Mergeam acasă. Aveam o locuinţă, dar nu în zona aceea. Şi fluierul? Uitasem de fluier...

–        Eu am fost şofer la o casă mare din Paris... Am fost şoferul personal al doamnei Clara Escobar.

Modul în care a rostit omul numele acela, cu accent străin, m-a uluit. Clara Escobar era o persoană foarte apropiată mie.

–        Este actriţă!? am zis.

–        Actriţă? Da, este şi actriţă dar mai ales soţia primarului Riammy.

Ştiam... ştiam... Cliff mi-a povestit cum fusese răpită femeia la un vernisaj într-un complex de galerii de artă plastică, mi-a zis istoria pentru a şti de ce se ascundea, şi cât de dificil era să se ascundă prin oraş, cum se temea că este răspunzător de toate şi va fi ucis de gărzile de corp trădate de... Ah, cine l-ar fi crezut în ce situaţie jenantă a fost!

–        Am furat de mâncare!

Şi eu simţeam foame. Dar îmi era teamă să mănânc. Încă nu mă obişnuisem cu mâinile acelea.

–        Şi-acum plec, i-am spus.

–        Unde?

–        Pe strada Bretonne.

–        Strada Bretonne?... Nu este în zona aceasta.

L-am privit pe Cliff, nu prea îl cunoşteam, l-am privit să văd dacă era un om bun şi mi-a părut... lipsit de intenţii rele. Am hotărât să îl iau cu mine dacă ştia unde locuiesc.

Ne-am întors la metrou pe străzi întortocheate şi parcă tot mai multă lume era ieşită să comenteze ştirea despre Domul Invalizilor. Nimeni nu ştia că avusesem acces direct la eveniment. „Acces direct... acces direct...”, îmi părea cunoscută expresia, rostită cumva... altfel. Era un spectacol tv, cu Marie-Jeanne prezentator şi moderator. Marie-Jeanne şi mai cum?

–        Saladin Yüsuf.

–        Ce spui?

–        De-aici mergem. Asta e gara de metrou. Hip-hip! Ai un nas aşa de turtit, de parcă ai căzut în el! Şi nu te aranjează deloc barba.

–        Deloc?

–        Deloc.

M-am scărpinat corect cu mâna prin barbă. Cui îi păsa cum arăt? Am plătit o cartelă şi ne-am odihnit şi am aţipit ca doi vagabonzi bătrâni. Nici nu ştiu cum am intrat în tren dar m-am trezit când eram deja la ieşire.

–        Pe-aici este calea, mi-a spus omul de lângă mine... Vezi cum pui piciorul că te turteşti de tot! Şi dă-mi fluierul că îl ţin eu. Ştii să cânţi la ăsta?

–        Posibil...

Când am ajuns pe strada Réstif de la Bretonne era târziu în noapte. M-am oprit în faţa unei case cu etaj. Era a treia pe stradă, cred că le număram mereu înainte să ajung acolo, iar când am sunat am auzit lătrând un câine.

–        Eşti sigur că este aici?

L-am privit probabil foarte pierdut, volatil, ameţit, pe nefericitul Cliff, încât acesta s-a simţit deodată nesigur.

–        Să plecăm, au să creadă oamenii că vrem să îi jefuim. Nu-mi trebuie poliţie. Dacă ajung în arest sunt mort, înţelegi?

Am insistat cu soneria aceea care bătea gongul şi s-a aprins o lumină electrică, un proiector, direct pe noi. Am aşteptat atât timp cât să fim cercetaţi dinăuntru, apoi... Uşa grea s-a deschis, mai întâi a apărut câinele care m-a întâmpinat cu bucurie apoi femeia îmbrăcată într-un capot m-a privit înspăimântată, perplexă, a îngăimat cu tristeţe: „Tată, chiar tu eşti?” şi a căzut leşinată pe prag.