Piesa 17

Despre şoricelul Charles nu sunt foarte multe lucruri de spus. Doar că avea aproape doi anişori, o curiozitate de neoprit şi că se asemăna unui smoc de vată cu coadă. Nu se putea linişti în buzunarul tânărului agent astfel încât acesta îl căuta des cu degetele pentru a nu-l scăpa cum se întâmplase deja în timpul adunării. Aptitudinile de circar ale şoarecelui erau scorneli, iar tânărul după ce a rămas singur şi-a scos dantura falsă, a lăsat părul lung, a întors haina, a renunţat la ochelarii de vedere, astfel încât părea altcineva. A mers dezinvolt către galeriile L’affaire, a intrat lălăind în clădire, s-a dus către stânga şi l-a aruncat pe Charles într-un coşuleţ aflat exact la colţul interior al mesei magazinului de blănuri, iar coşuleţul a fost în grabă ridicat de unul dintre angajaţi. Lucrurile însă nu aveau să fie deloc simple. Chiar dacă Charles era un receptor organic de fineţe, care surclasa memoria unui om, drumul său spre cel care îl crease începea să devină o problemă din cauza incapabilului care-l transportase. Discreţia existenţei şoricelului fusese risipită. Din acel moment tânărul intrase în vizorul echipei de supraveghere. Această echipă a păstrat coerenţa şi omogenitatea cartelului Le Phare în ultimii ani. O bună parte din taxa luată bandelor fusese cheltuită pe tehnologie. Oricât de priceput şi remarcabil datorită puterilor sale magice era conducătorul cartelului, nimic nu ar fi putut să oprească nemulţumirile, trădarea ori revolta membrilor de bandă.       De-asta deveniseră bandiţi. Pentru că nu suportau regulile sociale, nu erau de încredere şi păreau nişte revoltaţi. Astfel că fuseseră infestaţi cu... le spuneau „gângănii” însă erau viruşi cu acţiune comandată. Doar Orbul era imun la „gângănii”, toţi ceilalţi le purtau voit sau nu. Aceşti mici spioni puteau oferi date privind poziţionarea şi, în anumite situaţii, identificarea persoanelor aflate în apropiere sau chiar anihilarea de la distanţă a unui membru care devenise periculos.

Cu această cunoaştere privind secretele de bandă ne putem aşeza mai comod şi putem înţelege cum reuşeau să reacţioneze rapid şi eficient nişte indivizi atât de rudimentari. Pur şi simplu, de securitate se ocupau specialiştii. Aceşti specialişti nu erau francezi ci un grup de indieni taciturni. Pentru comunicare între ei vorbeau muteşte în dialectul antic palì şi preferau aparatele pentru a transmite ascuns într-un cod de grup. Şeful lor, Bindu, era „fratele” Orbului. Este de înţeles că nu se ocupau doar de supravegherea membrilor cartelului ci îşi întinseseră antenele de gângănii până la semnalele organizaţiilor secrete, despre care spuneam ceva mai devreme că aglomerau canalele subterane. Astfel aflaseră despre „telefon”. Totuşi, atât Bindu cât şi Orbul, aveau dubii privind veridicitatea informaţiei şi căutau detalii. Pe primul rând, e de înţeles, se afla păstrarea vigilenţei zilnice. Deci...

Charles a fost livrat. Un om l-a introdus într-o cuşcă portabilă acoperită, iar cuşca s-a răsturnat în momentul când omul a fost imobilizat de doi indivizi care l-au ridicat şi l-au tras într-un separeu să scoată tot din el. La extremă chiar măruntaiele. Tânărul angajat la magazinul de blănuri le-a spus imediat unde se află chiţcanul. Acolo este cuşca... dar unde este şoricelul?... Vai, satrapul nu era concesiv! Nu ştia să vadă lucrurile nevăzute. Tânărul a fost salvat de strigătul înfricoşat al unei femei:

–        A-a-a-a! Un şoarece!...

Şi s-a declanşat marea vânătoare... Bietul Charles nu avea abilitatea unui şoarece de canal şi nu se ferea instinctiv de oameni, dar în ziua aceea a aflat că şoarecii nu pot fi tovarăşi cu oricare dintre aceste animale. Cu ochişorii lui ca două mărgele bulbucate, a găsit locul cel mai întunecat dintre toate, care se găsea în pliurile unei rochii de mireasă. A urcat apoi deasupra şi s-a aşezat în mânecă, lângă braţul manechinului care îl purta. Braţul din silicon era rece şi nu îi dădea senzaţia că se află pe un corp uman. Ar fi fost locul ideal pentru camuflaj, desigur, dacă în apropiere nu se afla cotoiul Mârlanul, o cotarlă cenuşie de beci, pe care o umfla madame Beatrice, patroana standului Les merveilles du mariage, cu salam pentru mâţe, deoarece adora monştrii numiţi feline, chiar şi pe aceia fără adăpost. Mârlanul a simţit cum se mişcă rochia manechinului şi a sărit pe pupitru. Mai avea un metru să se arunce cu ghearele pe şoricel, iar asta însemna deteriorarea frumoasei rochii, totuşi forma de femeie îl reţinea într-o poziţie ciudată pe care a surprins-o Ricco, angajatul italian al firmei. Pentru a se distra puţin Ricco a pornit programul care mişca manechinul şi îi dădea aparenţa că este viu. Mârlanul nu s-a speriat prea tare, totuşi a coborât de pe masă. Mai văzuse manechinul vorbind şi mişcându-se uşor, Charles însă, nu. Şoarecele s-a dat jos, a sărit curajos pe masă apoi a alunecat pe piciorul mesei... nu departe de pisica nemişcată, pregătită să-l înşface. Şi gata, l-a prins în dinţi!

–        A prins un şoarece! a zis Ricco.

–        Cine? a întrebat madame Beatrice, o femeie de patruzeci şi cinci de ani, roşcată la păr, foarte grasă şi, în fine, agitată de agitaţia generală.

–        Missou.

–        Vai! Missou, scoate şobolanul din gură! Nu ţi-e ruşine? Ţi-am spus de atâtea ori să nu mănânci şoareci că te îmbolnăveşti? Prostuţule!

Mârlanul zis şi Missou a lăsat, ruşinos, să iasă din gură şoricelul alb cu coadă roz, de parcă ar fi înţeles pentru ce îl certa doamna Beatrice. Dar când Charles a vrut să se îndepărteze l-a prins cu gheara de coadă. Măcar să se joace cu el, avea voie? Missou a ridicat ochii rugători spre patroană...

–        Lasă-l, n-auzi? Pentru ce plătim atât de mulţi bani dacă suntem invadaţi de şoareci? Acum doar puricii ne lipsesc şi putem spune că locuim în grajd.

–        Şi caii, doamnă...

–        Şi caii ce?

–        În grajd stau caii.

–        Noi suntem caii.

Mârlanul nu a înţeles ce i-a spus doamna Beatrice. Dacă a fost reţinut să-l chinuie pe bietul Charles, cum i-a scăpat din gheară s-a şi repezit să-l recupereze. Şoricelul era mai mic şi   s-a strecurat prin colţuri greu accesibile. Când au văzut căzând zgomotos lucrările din galeriile de artă şi o mâţă nervoasă care le dărâma, expozanţii, vizitatorii, paznicii şi personalul auxiliar au sărit să îndepărteze animalul turbat care se izbea în ele sau în perete. Mârlanul, exponent al neglijenţei administraţiei locale privind vietăţile denumite comunitare, a fost aruncat în stradă.

–        Missou, băiatul meu!...

–        Miaaaaaou!...

Charles nu era mult mai sigur după îndepărtarea motanului. Cei doi oameni din serviciul de securitate a cartelului, care-l vânau, rămăseseră în apropiere şi aşteptau ajutoare cu aparate să îl depisteze de la cinci metri distanţă. Într-o clădire, „cinci metri” este destul. Două-trei minute a aşteptat Charles cu inimioara bătându-i accelerat să se îndepărteze oamenii şi, când i-a părut că atenţia lor a luat-o razna a trecut repede în altă cameră şi a coborât o scară de piatră care se lăsa adânc la subsol. În micul hol de la capătul scării nu a găsit nici o scăpare. Era o uşă dar nu se pricepea să o descuie. S-a rotit în spaţiul strâmt, a încercat să urce înapoi scările însă fusese simplu doar să coboare, urcuşul era foarte dificil şi de durată. A fost scutit de acest efort când a auzit oameni zgomotoşi venind spre subsol.

S-a micşorat cât mai mult pe o muchie interioară a unei trepte. Doi oameni au intrat pe uşă în sălile ce compartimentau dedesubtul clădirii. Doi oameni şi un şoarece. Oamenii s-au despărţit, şi n-au făcut-o în mod prietenesc, iar şoarecele s-a simţit parcă mai puţin expus dar foarte singur şi înfometat. Asemenea tuturor animalelor, principala ocupaţie a unui şoarece este căutarea hranei. Hrana lui Charles fusese încă de la naştere procurată de oameni, prin urmare trebuia să dea de urma omului. Simţise că amândoi oamenii erau mânioşi însă el nu se putea opune instinctelor astfel că s-a strecurat în apropierea vestiarului personalului de serviciu care asigura întreţinerea imobilului.

Malluk, tânărul mauritan cu ochii şaşii, care purta ochelari rotunzi, îşi ţinea şapca invers, avea jacheta desfăcută şi salopeta decolorată, nu îşi neglija ora de rugăciune şi se aşezase pe preşul său curat, îşi dezgolise picioarele şi rostea evlavios a treia oară Fatiha când Charles apăruse sfios în uşă şi mirosea interiorul corupt de putoarea transpiraţiei de oameni nespălaţi. Până să-şi murmure omul de şapte ori rugăciunea, şoarecele s-a apropiat de locul unde îşi aruncase resturile de plăcintă, un coş din spire de plastic împletite, a încercat să intre în coş, dar... coşul a căzut într-o parte când ajunsese aproape de buză... Malluk a tresărit de spaimă. Un pericol nevăzut, ca mâna lui Allah, doborâse coşul de gunoi! Abia trecuse un sfert de oră de când se contrase cu omul de la electrice, un rasist alb, mare şi violent. Şi nu era nici musulman! Malluk însă... era militant. Mişcarea islamică IAT îi aranjase toată instalarea în oraş, cu acte valabile, cu loc de muncă şi îl utiliza aproape zilnic pentru misiuni de curierat. Era cam aglomerat dar nu exista alt mod să-şi facă datoria de luptător pe care şi-o menise de mic-mic, din ziua în care auzise despre cea mai mare victorie de când exista Islamul: cucerirea Parisului. Da. Drept este că de atunci se adăugaseră nişte nuanţe, iar când venise acolo Parisul nu-i părea convertit, nu-i părea nicicum, era un oraş mare şi-atât. Mai văzuse oraşe mari... chiar în Africa. Pe-acesta nu îl aprecia, nu avea mofturi estetice, aprecia salariul şi îi ura pe albi. Îm, cu arabii nu avea nimic!... Şi neaşteptat, pe data de 7 octombrie, dacă ne poziţionăm în timp după calendarul creştin, luna Shaban din calendarul islamic, înainte de Ramadan cu exact 5 zile, Malluk l-a cunoscut pe micul alb, pe Charles. Flocosul cu bot lung şi urechi ascuţite s-a ridicat pe labele din spate şi l-a privit curios pe omul voinic ajuns la un pas uman de el. Malluk a râs văzându-l, era singurul alb care îl putea amuza şi pe care l-ar fi adoptat ca prieten, dacă era şi el de acord. Charles îi părea un semn de bunăvoinţă de la Cel Preamilostiv deoarece apăruse în toiul rugăciunii. Şoricelul nu s-a temut de om, a mâncat din mâna lui, a chiţăit uşor, apoi i-a sărit în palmă. Malluc l-a dus încet să-i simtă părul cu pielea obrazului. Era o mică vietate plăpândă... Habar nu avea cât de periculoasă putea fi!

În acel moment pereţii, oamenii, mobilierul şi exponatele, tot ce exista în interiorul clădirii era minuţios cercetat de membrii cartelului. Nu era imposibil să fi dispărut animalul dar cei doi băieţi care îl transportaseră s-au jurat că omul de legătură, cel care îi plătise, nu a venit să-l recupereze. Cum arăta omul? Era tânăr, ba nu, era vârstnic, avea un metru şaizeci, ba nu, era de aproape doi metri, cu barbă, fără barbă, cu ochelari, păr lung, negru, alb,... Detectorul proximal de minciuni spunea că niciunul nu minte! Nu era acelaşi om, iar băieţii fuseseră nişte transportatori care nu aveau habar că lucrează pentru o bandă rivală cartelului. Nu puteau scăpa doar cu o mică spaimă. Acţiunile împotriva cartelului erau pedepsite nemilos. Seara aducea un aflux de vizitatori care abia atunci îşi începeau ziua de căutare şi destindere după programul riguros de muncă. Ce era de făcut? Să supravegheze vizitatorii, iar la închidere să mai caute cu detectorul de căldură, chiar dacă... Subsolul putea fi plin de şoareci! Astfel au rămas de veghe oamenii cartelului. Se aflau acolo şi când Malluc a plecat târziu spre casă cu noul său prieten în buzunar. Nu avea învoirea să comunice pe vexaphone cu nimeni din IAT, astfel încât făcea un ocol pentru a-şi ridica de la un biroul poştal corespondenţa zilnică. Precis veţi spune că orice corespondenţă era nesigură şi dintre toate cea poştală era mai expusă. Depinde cine o trimitea şi cine o veghea! Era destul de ironic modul în care un receptor străin de sunete şi imagini era transportat şi protejat de membrii cartelului, astfel încât cei care l-au creat, adică ştiinţificii „APD-ului”, să-l poată recupera. Moartea şoricelului nu ar fi afectat calitatea informaţiei. Doar incinerarea sa.

 

Societatea „APD” fusese structurată celular, de aceea puţini dintre membrii ei se cunoşteau personal. Cei mai mulţi nu auziseră de această societate, constituiau tot felul de mici organizaţii aparent independente, care îşi creaseră deja activităţi paşnice, neimplicate, sau, dacă ne amintim de „scutieri”, cu agresivitate redusă la mediul local. Creierul societăţii, „înşurubat” în capul unui artist tânăr şi aventuros, nu ar fi oferit nimănui siguranţă, în cazul că s-ar fi ştiut unde se află. Dacă am produce un simplu IQ sumbru şi rece am fi predictibili, dar suntem la pachet cu instincte, emoţii, umori, fizionomii şi, mă hazardez să spun, cu destine... Destinul lui Saari Bagdadi era să fie mintea revoluţiei sale, revoluţia lui Maïakovski. Vedeţi, cine ar fi gândit că tinerelului cu păr lung şi barbişon abia crescut i-ar fi scăpărat mintea?...

Maïa avea atâta timp liber de cheltuit pentru că organismul pe care îl crease funcţiona chiar fără el. De aceea trăia o viaţă paralelă de individ liber apreciată de mulţi. Pentru aceştia era un înger de om. La Escoba îl văzuse altfel, dar vrăjitoarea se afla adânc sub pământ, în castelul pe care şi-l visase, înconjurat de o mare neagră...

În ziua aceea a auzit Maïa de dispariţia lui Basile Dimov şi s-a mâniat grozav. Îi rezervase un loc în comitetul revoluţionar provizoriu pe care intenţiona să îl formeze după ce „APD” ar fi luat puterea în Paris. Primul său impuls a fost să desfiinţeze frăţia din Saint-Cloud. După ce i-a trecut impulsul a reuşit să vadă mai bine. A luat masa cu doi dintre consilierii săi apropiaţi care aveau bătaie lungă. Le-a pus întrebări şi s-a lovit de un zid de speculaţii. Răspunsul se afla în spatele zidului. În timp ce consuma domol încă o cafeluţă turcească preparată „la nisip”, iar colaboratorii săi fumau tutun veritabil, unul dintre oamenii de ordine i-a adus individului din stânga sa un plic. I  l-a adus pe tavă, pentru că aşa se obişnuia. Era invitat să apeleze un cod. Acolo i s-a spus aşa „Nul-ix-ix-Raoul-France-nul-blanc.”

–        Ah! Da? Foarte bine.

Şi întorcând privirea spre Maïa a zis:

–        L-au găsit.

De recuperarea şoarecelui s-a ocupat organizaţia „Linia de testare tehnică”. Nu a fost prea greu dar cineva le-ar fi putut spune că avuseseră noroc. Malluc a fost gazat în sala plină de cutii poştale. Şoricelul era încă viu în buzunarul agentului IAT. A fost dus în laborator şi golit de date. S-a făcut în grabă tot şi în câteva minute Maïa (se afla încă la masă cu prietenii săi Baronul şi Claes Vörse zis Flamandul), a putut lectura pe tabletă o traducere a întrunirii membrilor Farului. L-au distrat bine şi traducerea şi modul în care se derula o şedinţă de lucru a cartelului. Acest cartel de gangsteri era arma secretă a primăriei. Deşi ar fi trebuit să anihileze bandele de hoţi, escroci şi proxeneţi, primăria le folosea pentru a se proteja! Însă pe Maiakovski nu îl stresa cartelul ci politica neînţeleasă pe care o practicau experţii lui Riammy. „Telefonul” sau „plezneala” nu era o informaţie culeasă din eter. Putea fi o intuiţie, o teamă sau o dezinformare. Pe orb îl cunoşteau, era o persoană abilă pe care au vrut să o lichideze odată. Atunci s-a ratat...

–        Să-i eliminăm pe locotenenţii lui, a zis Flamandul. Unul dintre ei este la Poliţie.

–        Crezi?

–        Era. Dă-mi voie să mă ocup eu!

Pentru Maïa, Vasco da Gama nu era foarte important. Exista cineva în centrul cartelului mult mai puternic, iar acela nu-i părea nici orbul, sau...

–        Baronule, cine a lipsit de la întâlnirea aceasta?

–        Au lipsit cei mai mulţi şefi. Şefii de bandă nu se strâng la tavernă...

Aici ajunseseră cu vorbăria când au intrat agenţii speciali ai Poliţiei secrete. Aveau, ca echipament de lucru, peste sacouri, scurte de piele şi purtau pălării din fetru, s-au răspândit în interiorul localului, iar şeful lor, un tip cu chelia proaspăt rasă, grăsuţ, îmbrăcat tot în negru, el era alb la piele, a venit direct la masa lor şi fără să-i salute a zis:

–        Ţi-am rămas dator, omule! Cum ţi se zice? Flamandul? Uite datoria! Poţi să-mi înapoiezi restul?

–        Nu-nu te cunosc, a zis Flamandul fără să privească ce îi arăta poliţistul.    

Maïa însă a văzut. Era exact textul pe care îl citise puţin mai devreme. Nu putea crede că fusese vândut de Flamand. De obicei îşi alegea meticulos colaboratorii apropiaţi dar Flamandul îi fusese recomandat de celălalt prieten, Terry Le Baron.

–        Domnule agent...

–        Sunt ofiţer...

–        Domnule ofiţer, eu şi Terry am vrea să ne retragem de la masă până terminaţi dumneavoastră problema datoriei. Vă spun sincer, eu sunt atât de sărac, iar pe Flamand nu l-a interesat niciodată să mă împrumute...

–        Cine e ăsta?

L-au scanat.

–        Bagdadi... Staţi puţin... Este... Este sculptor în Complexul A.

–        Da? Ce cauţi aici lângă un bandit?

–        Îl ştiu de când vin în localul acesta pentru că se prepară cea mai bună cafea turcească dar nimeni nu mi-a zis până astăzi că Flamandul ar fi bandit.

–        Aşa? Ştii de ce? Pentru că toţi sunteţi nişte bandiţi. Ce mai aşteptaţi?, s-a răstit la primul dintre subalterni care i-a apărut înainte, ridicaţi-i! Umpleţi maşina cu ei!

Maïa gândi că nu era cel mai rău alibi să doarmă noaptea aceea la Poliţie, fie ea specială şi, eventual, să stea acolo întreaga zi care urma să vină. Astfel încât a fost chiar bine dispus. Deoarece ştia să cânte la muzicuţă şi avea întotdeauna instrumentul acela foarte mic, le-a cântat şansonete vesele şi i-a distrat chiar pe agenţi...

Nu sunt convins că această arestare n-a făcut parte din strategia bine gândită de Maïakovski. Deşi au fost interogaţi toată noaptea. Aproape toată, pentru că la final au obosit şi anchetatorii.