Piesa 40

Custura unui şiş se analizează în lung, se parcurge milimetric astfel încât apare ca o abruptă creastă montană scrutată dintr-un avion. Cât de bine, de minunat, a fost polizată manual lama, ce operă artistică neînţeleasă în lumea artelor plastice! Pirotou a şters cuţitul insistent cu pielea moale de capră. Se privea în oglinda lamei, îşi vedea bărbuţa şi ochii negri, apoi o aburea uşor.

–        De ce să intrăm noi în cearta voastră, domnule? Suntem artişti, nu ne expunem, suntem infractori mărunţi... Ştii bine că nu acceptăm angajamente primejdioase!

–        Vreau doar să îmi păziţi spatele cum l-am păzit şi eu pe al vostru de atâtea ori!

–        Şi nu ţi-am plătit?

Guy Riammy nu avea timp de negocieri. Şi-a manifestat dreptul de stăpân asupra grupului de parkeri în mod violent. Lama de oţel s-a răsucit din încheietura mâinii şi a înţepat jugulara lui Gary Pirotou, legendarul şef al bandei...

Luna neagră revenise în zodia sa natală, îi manipula voinţa şi îl vulnerabiliza. O zi iute şi grea, apăsată ca o insultă, îi tulburase judecata, îl întunecase. Nu a greşit faţă de indivizii care îl puteau ajuta, nu se purtase vreodată nedrept, nu refuzase când a fost solicitat. Guy avea poate slăbiciuni dar viciile sale nu cauzaseră cuiva rău, astfel credea. Mereu s-a considerat o persoană pozitivă şi dreaptă. Doar obsesia legată de oracolul său, desigur... Te poţi oare împotrivi destinului?... Plecase devreme să pactizeze cu cealaltă putere conflictuală. Cunoştea un nod, o intrare, o legătură cu Cel de Jos, casa fraţilor Baudoin. Neînţelegerea luase proporţii devastatoare şi magistrul Fussman-Cohn acceptase să participe la stabilirea unui armistiţiu.

Strada pe care se găsea intrarea în iad avea o particularitate pe care nu a observat-o cât locuise acolo. Toate casele arătau identic de o parte şi cealaltă. Păreau construite în oglindă. Era ca şi cum răsuceai lumea depăşind mijlocul străzii. Oare madame Toullon, despre care ştim că era vecina şobolanilor, nu observase ori... ori ea însăşi crease acea iluzie? Deoarece era o iluzie, nu? Care nebun de arhitect ar fi avut asemenea gust bizar? Sau, mai ştii...! Nu-mi cereţi vă rog o precizie exagerată! Deci venea de-acolo şi intra acolo... Guy a dorit să ofere o ţinută oficială vizitei sale, era costumat corect, avea un secretar, pe domnul Chaussan, un individ scund, mai vârstnic, avocat şi consilier al şefilor cartelului, au venit pe jos mergând cu paşi egali, dar... nimic nu s-a mişcat, după ce a ciocănit cu mânerul, să le deschidă casa pentru a intra. Imposibil să nu fi fost avizat stăpânul adâncurilor, avea spioni peste tot, iar Guy Riammy nu era un om... oarecare... Să o facă? S-a duplicat, iar celălalt Guy a plecat spre clădirea omonimă, însă chiar pe mijlocul străzii s-a creat o falie printr-o scuturare tectonică fără precedent. De partea cealaltă a gropii a urcat miraculos un spirit cu înfăţişare de înţelept. Ştiţi ce sunt şi cum arată înţelepţii? Desigur au fost oameni şi ei... Sunt nişte nebuni bătrâni care au prins o ură perversă pe tot ce este trecător. Se îmbracă fistichiu, dacă nu stau goi puşcă, îşi lasă părul şi unghiile să crească nemăsurat şi nu se spală nici măcar în urechi de teamă că li se scurge ca apa înţelepciunea, adică idei fixe de genul: „Omul este măsura tuturor lucrurilor”. Puteţi remarca emfaza umanilor când li se recomandă asemenea pretenţii... Ăsta nu era aşa. Pe ansamblul vestimentar aplicat în falduri de mantie romană îşi eliberase capul de o glugă, asemenea unui membru dezgolit deasupra corpului, şi din figura aceea care semăna cu a lui Maïakovki, prin orificii, ieşea fum...

–        Văd că nu ai pierit... Doresc să încheiem un armistiţiu, a zis Guy Riammy.

–        Spiritul Pământului nu poate pieri.

–        Eliberează-mi mama şi fratele!

–        Voi sunteţi spirite căzute, răzvrătite...

–        Căzute?... Noi stăm deasupra. Tu eşti căzut.

–        Nu vrei să înţelegi? Eşti poate mult prea tânăr. Culcuşul tău este în magmă. Afară stau doar eu şi imaginaţia mea...

În povestea aceasta sunt evident lacune. Cum să comunice spiritele într-un limbaj uman?, respectiv în franceză, sau, cine ar fi putut să capteze această conversaţie?, exceptându-l poate pe domnul Chaussan, care însă nu putea să vadă ori să audă un eveniment imperceptibil. Să fim îngăduitori totuşi. În orice legendă există şi scorneli. Una dintre ele a fost probabil această conversaţie dintre spiritul Pământului şi, cum i s-a zis lui Guy, spiritul Lunii. Dar Hades, nume din vechime dat spiritului Pământului, nu a dorit să pactizeze cu fiul Clarei Escobar. Dimpotrivă, a încercat să îl soarbă prin gura sa deschisă pe strada cunoscută... Berlioz parcă, rue Bouche de la Terre se cheamă astăzi, atunci se numea altfel. Duplicatul lui Guy a fost înghiţit de Pământ însă nu era decât o nălucă. La rândul său a retezat piciorul drept al lui Maïakovski cel Nou (această relicvă din ghips marmorizat se află în colecţia unui artist din Rakjet –  Siberia), înainte să-i poată replica. Urlând de durere, falia s-a închis dar strada a rămas cu o groapă îngustă pe toată lungimea, iar locuitorii, câţi erau prin case, au ieşit să vadă ce se petrece...

–        Să ne întoarcem, i-a cerut Guy Riammy însoţitorului său care nu a înţeles pentru ce veniseră până acolo, poate doar să fie martor la un fenomen teluric, sinistru.

Vrăjitorul, nu îşi pierduse nimic din puterile supraumane,  s-a grăbit să îl părăsească pe avocat şi să-i intre în casă lui Bindhu Mashdi. Bindhu reuşise să contabilizeze membrii cartelului şi împreună cu ceilalţi conducători intenţiona să revitalizeze organizaţia. Sediul se afla, cum spuneam, în afara oraşului, – armata renunţase chiar din acea zi la blocajele pe autostrăzi. Era momentul iniţial de schimbare, frăţia „APD”, care intrase cum se ştie pe uşa din dos în cartel, se pregătea să îl conducă. Acest transfer de influenţă era oricum unul normal, asemenea organizaţii sunt coordonate de puterile întunericului, altfel pentru ce să le numeşti „subterane”, le poţi numi ilegale şi-atât. Guy i-a găsit înăuntru pe...

–        Suntem doamna şi domnul Florence...

–        Domnul Riammy, l-a prezentat degrabă Bindhu Mashdi.

–        Riammy, ha-ha-ha!, a râs grav, exagerat de afabil, domnul Florence...

Dacă sunteţi la fel de binevoitor cum a fost acest domn în primul minut cât l-a măsurat din priviri pe Guy, probabil vă amintiţi pasajul în care am prezentat, fugitiv familia Florence care îl vizitase pe Dimov în rezerva sa din spitalul Saint-Cloud. Erau aceleaşi persoane ajunse de această dată în biroul indianului cu un mandat de buneintenţii. Aceşti indivizi erau înconjuraţi de o aură care îi ascundea simţurilor ascuţite, totuşi omeneşti, ale lui Bindhu Mashdi. Pe dinăuntru erau negri... Un vrăjitor veritabil nu se poate înşela. Cum ajunseseră nefiinţele acelea printre oameni? Era poate o eliberare de draci în atmosferă. O invazie de criminali. Se mai întâmplase în Istorie. Pământul îşi echilibrează populaţiile...

A fost un masacru. Din camera aceea a ieşit viu doar Guy. Duhurile negre s-au risipit, iar Bindhu Mashdi... S-a pierdut o minte sclipitoare, oricum ratată, însuşită de interlopă!

Fraţii lui Bindhu au crezut că el fusese ucigaşul tuturor şi au vrut să se răzbune imediat... Ar fi trebuit să plece însă ceva i-a manipulat mintea! Voia să le explice dar nu îl auzeau!     „N-am fost eu, nu sunt eu vinovat...” Totuşi era vinovat. A vrut să risipească fumurile negre... Luna neagră...

Când a venit în ascunzătoarea parkerilor, care dealtfel nu era deloc ascunsă ci era expusă, vizibilă, cu firmă, „Louis Jouneau-Parker, fusils de chasse”, însă acolo nu se aflau decât nişte ruginituri găsite în preerie şi aduse în Europa de un reverend alb izgonit demult, vasăzică era trecut bine de miezul zilei, iar Guy Riammy se afla în cea mai negativă poziţie pe care se vedea obligat să o accepte. Îşi pierduse aliaţii, transmisese un mesaj de alienare către magicienii lumii, câţi mai puteau crede în el, şi avea un sentiment acut al primejdiei care îl încolţea. Lui Guy Riammy chiar îi era frică! Şi-a amintit de femeile care participau la spectacol dar nu erau angajatele sale ci ale magicianului orb... Nu-i rămânea decât să se retragă în vizuina sa, măcar aceasta îl putea apăra o vreme.

Gary Pirotou nu se afla la prima contră cu Guy Riammy. Îi cunoştea priceperea deşi nu ştia de unde vine, totuşi niciodată nu avusese teamă de el. Nici de Moarte nu se temea. Ar fi vrut să cumpere trucurile de la Guy dar acesta nu voia să le vândă. Să întorci mâna unui om numai cu privirea era doar hipnotism! Îşi făcea lucrul acesta singur. Iar tovarăşii lui îl priveau surprinşi. Dacă murea Gary îi răzbunau moartea...

–        Ştii unde e Patrini, Gary? Nu l-am văzut pe Patrini!

–        Tu l-ai ucis. Eu nu plac curve masculine, abia vorbi Pirotou.

–        Nici voi nu ştiţi?

–        Era cu Duroy în templul balerinelor. Sunt cuplaţi de ieri noapte. Dacă nu voia doar să se joace...

–        Duroy ştie?

–        Cred că l-a golit deja... Ha-ha! E mare setea de drog cu aromă A4, RH negativ... Nu l-ai gustat încă?

–        Duroy ştie?

–        Hai domnule, noi suntem băieţii buni!

Guy a renunţat să îl ameninţe pe Gary.

–        Să mergem, le-a zis. Sunt dispus să vă plătesc bine. Vreau numai să îmi protejaţi casa. Câteva zile doar.

–        Imposibil. Am fost angajaţi deja. Poţi crede sau nu dar ne-a angajat tipul cu coasa.

–        Un demon?

–        Ne-a cerut să te vindem, domnule... Şi nu pe avere. Pe timp. Ne este dragă viaţa. Aşa e băieţi?

–        Da... da...

–        Sunteţi copiii mei. Nu-mi faceţi asta, copii!

Adeseori confundăm dragostea cu instinctul de proprietate. Dar fiecare spirit are o existenţă independentă. Îşi urmează drumul său.

–        Mamă!, a icnit Pirotou când lama şişului i-a secţionat carotida.

–        Iartă-ne, domnule!, au strigat ceilalţi după ce l-au văzut şi pe Tortue prăbuşindu-se. Suntem robii tăi!

–        Mai pot avea încredere în voi?

Thiery vorbea în numele celorlalţi, negocia vieţile lor.

–        Suntem leali domnule. Noi nu ne-am angajat. A făcut-o Gary în numele său numai... Aveţi nevoie de noi...

Guy avea şi o mare nesiguranţă. Ştia bine că au făcut jurământ de frăţie, de răzbunare pentru fiecare picătură de sânge pierdută. I-a adormit, cu o singură lovitură i-a făcut să devină inconştienţi. Ar fi putut să le scoată din minte jurământul dat unul altuia dar avea nevoie să spună vorbe într-o limbă nevorbită, să facă zgomote şi semne, să agite lumea spirituală... Îi lipsea timpul necesar. Nu reuşea să manipuleze timpul, doar să vadă ce s-a petrecut... 

Palatul, casa lui, locul său de repaus, de lucru şi de răsfăţ, fusese penetrat de demoni.... Era vrăjitor, ar fi putut să îl scoată din spaţiul vizual. Pentru asemenea volum şi greutate era un ritual complicat, dar îl realizase o dată. Trebuia să elimine murdăria din palat cât mai putea.

Deşi a ajuns înăuntru aproape instantaneu, a avut timp să gândească la emigrare. Un gând poate prea scurt l-a fulgerat, ideea salvatoare, însă nu ţine mereu de o persoană să ia hotărârile potrivite pentru ea însăşi. Iar şi iar ne întoarcem la vechiul precept: „Nu vă ataşaţi de lucruri în existenţă, sfinţilor!” De-ar fi fost un sfânt...

Guy zis cândva Paris, şi-a fluturat capa deasupra casei sale. A fost o umbră la început apoi s-a lăsat bezna de nepătruns, era ca şi cum s-ar fi pătruns în smoală cu ochii deschişi. Toţi indivizii care asaltase palatul au înţeles că se întâmplase ceva dar nimeni nu a reuşit să înţeleagă adevărul. Violaseră teritoriul unui vrăjitor.

 

„Ce calul meu! Pentru că sunt împărat în lumea asta, a zis Caligula, pot instaura hipocraţia...” Catârul era dus de frâu, un rest de sfoară putredă care s-a rupt trăgându-l pe scări. Greaţa fără margini, de parcă mirosea o putoare grea, l-a cuprins pe Bimbe Meton, originar din Haiti, şi o deznădejde l-a deturnat din traseu. Gândul că poate crăpa în palat fără să vadă ce s-a întâmplat rudelor după noaptea apocaliptică, îl măcina la fiecare pas... A împins creatura de lemn, i-a dat drumul pe scări, ducă-se... Nu credea, aşa cum, iertaţi-mă, nu acceptaţi probabil nici domniile voastre, că există şi altă lume în afara simţurilor omeneşti. Iar lumea aceasta l-a acaparat imediat cum s-a deteriorat calul de lemn. Meton a uitat să îşi termine treaba şi a plecat pe culoare spre locuri în care nu avea voie să ajungă...

În vremea aceea Michelle era deja, condusă de eunuc, într-o vizită de recunoaştere a spaţiului permis. Era o construcţie încântătoare, parcă mult mai mare decât se arăta de-afară şi executată cu o măiestrie pe care o admira privirea sa de artist amator. Nu doar fineţea detaliilor era de remarcat, dar interiorul îţi crea asemenea linişte de parcă te aflai în largul tău, în lumea frumoasă pe care o visezi. Piscina era ca o mare în miniatură, cu valuri ce înaintau spre nisipul unei mici plaje elegante cu şezlonguri, şi părea luminată de soare, (uneori se transforma într-un lac cu cascadă şi multă verdeaţă) apoi saloanele în care se făcea sport, se putea distra, sau chiar avea posibilitatea să iasă în oraşul virtual, unde ar fi cumpărat lucruri reale, putea viziona spectacole şi găsi parteneri de conversaţie sau distracţie. Jocul virtual era manipulat de un robot. Acesta era sesizat când spectatorul îşi dorea un anumit loc din lume, din cele pe care le putea oferi şi dacă se plictisea ori era nemulţumit de ceva, ori dacă dorea mai multă aventură. Restaurantele şi modul de servire, sera ca un parc şi domul de sticlă impresionant, fântâna arteziană de cristal din mijlocul aleilor, animalele fantastice, vii, în fine dormitoarele moi şi odihnitoare...

Şi-a terminat plimbarea când deja venise ora prânzului. A mers să o recupereze pe Marie care îşi găsise un tovarăş de joacă, pe Dodi, se alergaseră până a obosit şi adormise. Dodi plecase la rândul său într-o expediţie de cercetare, după cum avea un vechi obicei, aşa încât Michelle a coborât două etaje spre micul bistrot care se găsea pe unul dintre culoarele mari ce păreau ale unui hotel de lux. Acolo a găsit două dintre femeile patronului, le-a dat bonjour însă nu erau deloc interesate să o invite alături. Şi-a comandat ceva din listă... Cele două erau Jasmine şi Brigitte, creola şi blonda, nişte păpuşi. A tras un scaun aproape.

–        Numele meu este Michelle. Iubitelor, de cât timp sunteţi angajate în paradisul acesta? Eu sunt nouă şi mă rătăcesc uşor.

Brigitte i-a vorbit ţâfnoasă de parcă o jignise:

–        Eşti nepoliticoasă! Eram într-o discuţie, nu? Şi ne-ai întrerupt. Roger!

–        Oui madame.

–        Îndepărtează, te rog, această femeie! Nu o cunoaştem şi ne deranjează.

–        Plec eu frumoaso, nu speria băiatul!

–        Nu cred să fie o faleză mai frumoasă decât aceea din Recife, şi asta doar noaptea...

–        La Santorini...

–        Exclus, chérie... Am introdus un tip superb. Pe Hans.

–        Ha-Hans?

–        E un nume german...

–        Ştiu, desigur.

–        E tuns foarte scurt şi are o şuviţă împletită din creştet care îi vine aici, pe gât...

Michelle a mâncat repede, era flămândă, a devorat tot, uitând de ce bănuia că Françoise avea amnezie. Nu poţi rezista foamei, cât de prudent ai fi. Este un instinct perfid. Îl numeşti necesitate şi îl condimentezi să-i oferi savoare ca oricăruia dintre vicii. Pe Marie nu o adusese. Oare mâncase deja? Apoi îşi aminti de câine. Nu îl găsise. Avea şi el nevoi pentru că era fiinţă, sărmanul. Îl văzu în afara localului, ridicat cu picioarele din faţă pe geam.

–        Dodi!

A făcut semn ospătarului să îi dea voie înăuntru dar acesta a refuzat-o. „Pentru animale sunt alte locuri unde pot fi hrănite.” A fost nevoită să plece cu câinele. Era o companie mult mai plăcută decât femeile acelea. Dodi a lătrat-o cerându-i să o urmeze.

–        Ce s-a întâmplat cu tine? Parcă vorbeai, deşi... cred că spun o nebunie... Stai, aşteaptă, trebuie să mergem întâi să vedem dacă s-a trezit Marie!

Câinele a dat să o muşte de picior.

–        Să nu îndrăzneşti pentru că îmi pierzi prietenia.

Dodi nu a îndrăznit şi au plecat să o trezească pe Marie. Copilul dormea încă dar s-a deşteptat uşor. Şi ea mâncase puţin, fusese servită chiar în camera unde se afla, şi câinele, aşa că puteau hoinări iar prin palat. L-au urmat pe Dodi care se rostogolea în fugă pe scară. Bine că avea covor şi nu se rănea. Le-a dus mai jos până ce au găsit calul de lemn rupt. De ce îl stricaseră oare? Avea capul zdrobit şi picioarele... Michelle gândi că a scăpat de o povară însă a simţit o durere greu de justificat. Pierduse un iubit. Dodi a lătrat. Şi pe Dodi îl iubea. Michelle avea alt câine acasă, pe Rex, dar nu mai gândea la el.

Oricât de bine era în palat nu puteau rămâne acolo. Dimineaţa îşi văzuseră la tv tatăl, respectiv bunicul, în afara palatului. Să fi fost doar o confuzie? Nu mai era nici zgomotul auzit devreme pe holuri. Dar ceea ce a dorit să facă Michelle Gauriac, şi anume să îşi recupereze fata, reuşise, prin urmare trebuia să ajungă iar acasă unde se afla celălalt copil al ei.

Michelle a vrut să vorbească doamnei administratoare, a luat căţelul în braţe şi a urcat iar pe scări deoarece se temea de ascensor. Marie a văzut că sunt urmate de un servitor, un individ mare şi negru. Dodi nu îl lătra deşi se pare că îl simţea la rândul său, dar Michelle s-a speriat când l-a văzut.

–        Doreşti ceva?

–        Vreau să te apăr, doamnă. Doar atât.

–        Te-a trimis administratoarea?

–        Nu.

–        Atunci cine?

–        Catârul.

–        Nu se poate! L-am văzut... „Catârul”? Îi cunoşti numele?

Omul a clipit numai, aprobator. Spre ei a venit agitat Zadiq.

–        V-am căutat doamnă... Ce este cu tine aici?, l-a întrebat pe Meton. N-aveai de lucru în grădină? Mă iertaţi, dar...  

–        E slujitorul meu, i-a zis Michelle. De ce m-ai căutat?

–        Doamna Ilène vrea să vă vorbească.

–        Françoise?

–        Ilène.

–        Să mergem! Şi Françoise este a noastră, a zis Michelle şi l-au urmat cu toţii pe Zadiq, în grup compact.

Ilène-Françoise era deocamdată într-un separeu cu duş, după ce alergase destul în setul doi al unui meci greu de tenis cu o vedetă de la Roland Garros. Îi vorbise lui Zadiq într-o pauză când îi venise în minte Michelle plus acea întrebare ciudată privitoare la originea sa. Ştia bine care îi erau părinţii, cum să nu?, erau oameni simpli din nord, cuplaţi la Paris, locuiau pe rue Jean Garnier, vorbise cu tată-său, doar în urmă cu o zi dar, ceva se petrecuse afară şi după ceea ce părea să fi fost un cutremur sau, după unele jurnale de pe reţea, explozia unei bombe cvasinucleare (considerată de aceeaşi amploare cu bomba nucleară doar că era lipsită de radiaţii), părinţii nu-i răspundeau. Şi ei o numeau tot Ilène. Françoise? De ce credea că folosise, probabil, numele acela? Copil fiind sau... publicist... Avea talent de narator... Inventase scenarii... Era un pseudonim. Altfel...

A fost uimită să vadă un grup de indivizi la fel de uimiţi, care o priveau, şi a realizat că este aproape goală, doar cu prosopul ce atârna cumva pe corp. Se dezobişnuise de inhibările legate de trup şi goliciune. Era tot mai mândră de imaginea sa. Şi-apoi aşa era în mod natural, nu ascunsă de materiale, adesea inutile. Ar fi trăit fericită într-o societate naturistă. S-a îmbrăcat. Negrul acela... Oare îl mai văzuse?

–        Michelle, aşa te cheamă, nu?, te rog să îmi spui, deoarece îmi zici că mă cunoşti, eşti cumva editoare de cărţi, sau ce ocupaţie ai? Françoise este pseudonimul meu, nu?

–        Cum crezi că te numeşti?

–        Ilène Jacob.

Michelle a privit-o cu atenţie. Niciodată nu îi apăruse astfel, fără farduri, cu un ten aproape feciorelnic. Ştia că Françoise nu era departe de vârsta ei, dar se menţinuse, nu crescuse copii încă.

–        Sunt sigură, draga mea, că nu mai ştii cine eşti cu adevărat. De cât timp stai în această locuinţă?

–        Michelle-Michelle! Eu sunt căsătorită cu un senior, draga mea, de multă vreme.

–        Şi celelalte?

–        Este un harem, interveni Zadiq. Stăpânul are cinci neveste. Cinci doamne...

–        Şi este cumva musulman? S-a rugat vreodată la Mecca? A instituit obiceiuri islamice, dragilor? Aţi postit de Ramadan? Ştiţi ce sărbătoresc astăzi musulmanii?

–        Este a doua zi de Aïd...

Zadiq a amuţit. De ce nu se întrebase şi el astfel?

Ilène a fost puţin contrariată. Nu avea răspuns la întrebările puse de Michelle. Deşi nu găsea o mare vină acestei lipse de rigoare islamică. Ar fi fost izolate complet. Ar fi avut de lucru într-un harem autentic... Multe rugăciuni, interdicţii, posturi,... Dar cine era ea, la urma urmei?

–        Basile este afară, dincolo de ziduri, draga mea. El îţi poate elucida toate necunoscutele.

Michelle şi-a organizat aliaţii. Cel mai potrivit lucru pe care îl puteau face era să o abordeze pe DP. Aceasta le-a luat-o înainte întrebându-i ce vor. Îi vedea şi îi auzea foarte bine. Dar stăpânul?...

DP le-a ieşit înainte, voia să-i privească pe toţi în faţă.

–        Ce vreţi să faceţi? Aţi vrea să deschid poarta pentru a intra mulţimea aceea de desculţi? Ce credeţi că ni se poate întâmpla? Vă ofer o variantă. Femeile vor fi violate şi ucise în bătaie, bărbaţii vor fi spânzuraţi, iar capetele noastre vor rânji mâine înfipte în pari...

–        Madame, madame, nu fiţi atât de neagră! Afară sunt rudele şi prietenii mei.

–        Toţi?

–        Doar câţiva.

–        Îmi pare rău Michelle, nu pot permite accesul altor persoane dacă nu este domnul Riammy. Când vine vom fi salvaţi de el.

DP nu putea să le fie aliat, iar poarta ar fi rămas închisă dacă în ziua aceea nu s-ar fi întovărăşit cu Bimbe Meton. Sau mai degrabă invers... Meton ştia cum se deschide poarta. Deşi doar stăpânul permitea acţionarea ei, se putea deschide prin rotirea unui volant, o roată grea dintr-o cameră mică aproape de camera paznicilor.

–        Cheamă paznicii madame pentru că viaţa ta este în pericol!

–        Cum îţi permiţi scârbos nerecunoscător? Eu te-am salvat din mizerie!...

Meton i-a prins mâinile şi i-a cerut să strige paznicii. Doar când aceştia au fost alertaţi a acceptat să o lase din strânsoare. Şi-apoi deodată s-a făcut nevăzut. A plecat pe neobservate după toată nebunia pe care o declanşase. Paznicii au sosit în două minute. Nu era un record al exerciţiilor de intervenţie dar se prezentaseră toţi, fără excepţie. Într-o clipă grupul care se afla alături de Michelle a fost înconjurat şi imobilizat. Degeaba Zadiq şi Ilène susţineau că sunt victime nevinovate atrase de minciunile acelei doamne, Michelle, au fost duşi toţi într-o cameră de arest. Atunci, când abia îi strânseseră acolo, s-a auzit vuind mulţimea şi zgomotul a crescut ca un torent care se rostogolea spre ei...