Piesa 39

Adevărul despre DP. Doamna acrită, severă, se numea Calliopé, una dintre muzele grecilor, în tinereţe fusese numită Cally, iar mai târziu madame Patrini, avea origini italiene şi venise în capitală din Languedoc la cincisprezece ani, singură, evadată de-acasă. Blestemul vieţii ei nu a fost cariera, a numit-o en somme, „marea mahmureală”, a fost băiatul, Robert, pederast, narcoman, ratat, fără speranţă. Cunoscând asemenea personaje ajungi, nevinovat, să filozofezi: Ce este viaţa şi pentru ce trebuie trăită?... Vaiete de fată bătrână! Iar concluzia: viaţa însăşi e un viciu. Deşi fiul ei era o pacoste nedorită de toată lumea, DP continua să-i poarte de grijă, prin ea ajunsese în Infernul pământean şi se simţea vinovată.

Explozia gravă care distrusese o parte a oraşului nu afectase mansarda în care locuiau, doar că noaptea aceea Robert nu revenise şi nu apăruse nici dimineaţa când ea a fost nevoită să meargă la serviciu. Era întuneric la ora 5 şi a descoperit că nu poate folosi automobilul pentru a ajunge în apropierea palatului, iar distanţa era prea mare. Nici taxiurile nu circulau, totuşi oamenii umblau deja pe străzi. Încă ploua, plouase toată noaptea, şi-a luat pelerina, apoi s-a grăbit să ajungă mergând pe jos.

–        Picard, spune-mi cum se ajunge la palat!

Bucătarul şef nu plecase de-acasă şi nu avea habar cum e drumul. Ar fi vrut să se învoiască deoarece locuinţa sa fusese deteriorată.

–        Văd cerul prin crăpătura din tavan. Am pus folii de plastic să nu mai plouă înăuntru dar s-a umezit duşumeaua. Mă tem că vom fi nevoiţi să părăsim casa. Sunt distrus de oboseală pentru că nu am dormit deloc azi-noapte.

Cine dormise? DP învăţase să nu îşi pună întrebări privitoare la destin. Tot ce se petrecea împrejur, oricât părea de verificabil, se petrecea independent de voinţa ei. Să blamezi oameni politici, factori de putere, să reproşezi imaginilor de la canalul de ştiri, era o traumă psihică, nicidecum salvarea. Dacă doreşti să renunţi la stress zici simplu: „Dumnezeu are planurile sale”. Şi gata. Poţi accepta să ocoleşti dărâmăturile. De câteva săptămâni, haite de câini îşi disputau teritoriul şi nu era o bucurie să le ajungi în preajmă deoarece nu mai recunoşteau omul de stăpân. DP nu a reuşit să comunice cu altcineva pe vexaphone, dar a primit mesaj de la Poliţie că circulaţia automobilelor este interzisă cel puţin în acea zi de marţi, să stea în casă pentru că drumurile se vor desfunda. Se lucrează deja... Nu îşi permitea să lase palatul prost administrat, era nevoie de un coordonator, iar domnului Riammy îi lipsea talentul ei. O zi, numai, de dezinteres şi avea de remediat lucruri pe care angajaţii le făceau doar la ordin. Gândi că n-au venit poate nici jumătate.

Să mergi pe mijlocul străzii largi plină de pietre era ca o aventură într-un peisaj de noapte marţian cu plante şi câini. „Marţienii”, cum era şi ea, se grăbeau haotic, furişaţi, tăcuţi, spectrali... Când a ajuns în Place de l’Étoile, a trecut prin poarta arcuită şi a văzut în depărtare halucinantul monument creat de duşman. Un proiector se rotea neîncetat aşezat pe muntele de pietre. I-ar fi trebuit toată ziua pentru a ajunge la palatul Fedouin! A implorat un poliţist, apoi un şofer al unui convoi militar, în fine un tânăr care se putea strecura pe străzi cu bicicleta, însă fără succes. Nu era drumul cel bun pe care plecase. S-a întors deoarece avea o bicicletă în debara, nu o folosise din vară dar în condiţiile acelea îi putea fi utilă... Acasă cineva îi răvăşise hainele rămase în cuier, carpeta... era pictată cu un lichid... Sânge? A urmat semnele şi a ajuns la toaletă. Robert era pliat pe marginea băii, cu picioarele atârnând afară şi capul înăuntru.

–        Robert, fiul meu!

Robert era vânăt, înţepat la gât şi nu mai avea semne vitale. DP a leşinat...

 

Când şi-a revenit era deja în palat, pe patul din sala infirmeriei şi domnul Seraphim, medicul, alături.

–        Madame, v-aţi revenit?

–        Domnule doctor, ce s-a întâmplat?... Cum... am ajuns?

–        Păi... Aţi plecat undeva? Sunteţi aici de două zile. Aţi avut o cădere de glicemie, doamnă. Vă credeam mult mai rezistentă, iertaţi-mă!

„Dumnezeu are planurile sale”, cum vă spuneam, şi putem lăsa toate relele în grija Sa, iar pentru această formulă „mantrică” nu este necesară o tehnică de natură bigotă. „Robert... Robert...!”

–        Domnule doctor!...

–        Rămâneţi acolo! Unde vă duceţi? Abia aţi avut un şoc!

DP nu uitase oroarea teribilă prin care trecuse... Fusese un coşmar, o presimţire? Parcă plecase totuşi acasă... Dormise puţin acasă... Ajunsese chiar în Place de l’Étoile... Îşi aminti proiectorul cu lumina violetă... Se temea de somnambulism şi... Doctorul Seraphim îi spusese că o problemă psihică poate duce la autohipnoză. Poţi rătăci, absent, prin tot ce conţine memoria, iar mintea îţi furnizează nonstop coşmaruri.

Robert nu i-a răspuns la apel, vexaphone-ul devenea o unealtă inutilă, DP a urcat în turn să vadă cu ochii ei dacă exista proiectorul cu lumină violetă când... Se făcuse ziuă! Vocea domnului Riammy a urcat elicoidal în turn.

–        DP! Te aştept aici într-un minut.

DP a tresărit de parcă l-ar fi auzit pentru prima dată.

–        Unde-mi este îmbrăcămintea de interior? Doctorul spunea că stau aici de două zile...

Nu se putea grăbi mai tare. Guy Riammy era îmbrăcat de plecare şi nerăbdător.

–        Afară sunt câţiva nebuni care lovesc în poartă. Vezi ce poţi să le oferi pentru a-i îndepărta! Interior am adăpostit o femeie care este mama copilului. Te rog să îi faci şederea aici confortabilă, să o simtă ca un sejur. Probabil voi reveni deseară. Şi... DP, situaţia externă nu este recomandată pentru deplasări... lungi. Rămâi aici şi noaptea aceasta!

–        Sunt mamă, domnule. Ce i s-a întâmplat fiului meu? Şi dumneavoastră aveţi o mamă... Sau aveaţi...

–        Promit să îţi aduc veşti.

–        El cum se poate deplasa prin oraş?, a bombănit femeia după ce s-au despărţit.

Din birou a văzut-o pe Michelle. „Ia să vedem draga mea, de ce ai tu nevoie?” Nu îşi amintea când ajunsese femeia aceea în palat. Ar fi trebuit să ştie, din moment ce nu lipsise deloc. „Am dormit... Cred că a adus-o domnul Riammy.” L-a chemat pe eunuc şi mai apoi a invitat majordomul la o întâlnire cu noul musafir.

Michelle i-a plăcut administratoarei palatului. Avea acel lipici care se prinde de inimă. I se întâmpla să fie atrasă de femeile tinere care o priveau în ochi. Există o putere de atracţie în privire care îmbinată cu ştiinţa devine irezistibilă. Uneori e de-ajuns inocenţa... chiar înainte să o pierzi definitiv. „Copilul dumneavoastră este un diavol”, ar fi intenţionat să îi spună DP... dar i s-a răscolit formula în cap.

–        Este un înger fetiţa ta!

Marie a scos limba. Căţelului nu i s-a permis să intre în birou astfel că se auzea lătrând afară.

–        Doamnă vreau să plec împreună cu copilul şi ce îmi aparţine. Însă nu îl pot uita pe patronul dumneavoastră pentru suferinţa pe care ne-a pricinuit-o. Îl voi chema în instanţă, să fie sigur!

–        Nu poţi rămâne, draga mea până când se întoarce, să îi transmiţi direct?

–        Cine este omul acesta, ştiţi?, întrebă confidenţial, observându-i pe bărbaţii din cameră.

–        Întrebi de stăpânul palatului, draga mea?

–        Doamnă, unii spun că are puteri demonice. Nu vreau să vă sperii, dar... sunt multe evenimente ale vieţii, ciudate, totuşi cele legate de el sunt... inexplicabile...

–        Serios? Ha-ha-ha! Este un om blând şi generos, draga mea. Cum te numeşti?

–        Stai cuminte, stai aici te rog!, îi atrase Michelle atenţia Mariei care îl necăjea pe Zadiq din lipsă de preocupare. Deci...

–        Cum te numeşti?

–        Michelle Gauriac.

–        Gauriac?, întrebă majordomul.

–        Da.

–        Numele acesta îmi aminteşte de un prieten, coleg de colegiu. A făcut carieră în jurnalistică...

–        E tata.

–        Maurice, te rog, îl puse la punct DP. Profesia ta cere tact şi discreţie. Te rog, a repetat severă.

Maurice a îngheţat. Este frustrant pentru personalitatea unui om serviciul acesta, de umbră. Îşi pierduse numele de familie şi titlul de „domn”. Acasă era extrovertit şi logoreic... Câteodată violent... El ştia mai multe despre „stăpân”. Chiar dacă funcţiona la minte încă raţional, era direct implicat în „scamatoriile” sale. Ştia despre meseria lui de magician, văzuse destule instrumente folosite în trucuri, intrase, neautorizat, în „atelierul” ori „sala” de lucru, sau de antrenament, care fusese extinsă astfel încât părea o navetă cosmică! A văzut apropiindu-se o planetă din spaţiu... „Maurice”!, a urlat cu voce de zgripţuroi... „Afară!” Ce să crezi? Era Guy Riammy un demon? „U-hu-hu!” Îi intrase frica în oase de-atunci. Era bine răsplătit pentru serviciul său, desigur se specializase îndelung, muncise la câţiva stăpâni şi avea referinţe de vârf. Majordomul ar fi vrut să vorbească despre tinereţea sa, despre aventuri, escapade, să râdă iar la o întâlnire cu vechiul său prieten. Nedrept... este nedrept să pierzi puterea tinereţii...

Michelle l-a privit în ochi. Putea fi vechiul prieten al tatălui său un aliat? Toţi oamenii aceştia îi păreau cunoscuţi. Chiar şi eunucul Zadiq – nu-i aflase încă ocupaţia – îşi făcuse loc, nu ştiu cum, în memoria ei.

–        Va trebui să te ocupi de Michelle, Maurice. Fă-i te rog aşteptarea, până vine Domnul, un plăcut sejur.

–        Da, doamnă. Cu mare plăcere.

Au văzut pe monitorul din stânga o mulţime de zdrenţăroşi care încercau să dea foc porţii. De la una dintre ferestre i-a lovit un jet puternic de apă.

–        De ce crezi că ne atacă oamenii aceştia?, l-a întrebat pe şeful gardienilor.

–        De foame.

–        Le putem oferi ceva din proviziile noastre, a mai zis înainte să... intre pe uşa biroului Ilène. Iubita mea, am deja trei-patru... Dar cu tine ce-i aici?

Intrase şi Dodi. A fost luat în braţe de fetiţă şi a lins-o pe faţă de câteva ori...

–        Stai! Ce faci?

Michelle a constatat că Dodi îşi pierduse în totalitate calităţile... omeneşti, deşi, hm!, o privise cu ochi aproape umani. Ei! De ce venise oare Ilène?

–        Doamnă, ce se întâmplă dincolo de ziduri? Suntem foarte speriate. Unde este stăpânul?

–        Permite-mi puţin...! Maurice, ţi-l dau ajutor pe Zadiq. Le va prezenta oaspetelor zona pe care o pot accesa. Eu am de administrat această situaţie externă care a speriat doamnele. Ieşiţi! Vino aici iubita...!

Michelle, Marie şi Dodi au ieşit cu... Într-adevăr, pe culoar auzeau loviturile în poarta mare a palatului. Apoi clădirea a vorbit cu voce de femeie: „Vă ajunge, dizgraţiaţilor! Îndepărtaţi-vă douăzeci de paşi de zid pentru că într-un minut va circula prin voi curent electric la zece mii de volţi! Ştiţi ce înseamnă asta? Înseamnă că deveniţi schelete negre.” După acea ameninţare cum nu se poate mai clară, clădirea a transmis tâlharilor că poate asculta care fusese motivul asaltului. Ar fi putut împărţi cu ei ceva provizii de hrană... Era această clădire o fiinţă malefică, aşa cu se spunea? Destui oameni din mulţime o credeau astfel dar existau şi simpatizanţi de circumstanţă. O gloată strânsă laolaltă de foame şi frig în căutarea unui sfânt jaf revoluţionar. Găsiţi explicaţii în „Le Livre Sacre de la Révolution”, pag. 456, al. 79, care este substratul acestor deposedări populare de bunuri. Presupus populare, vă spun eu.

Un elicopter a survolat zona fără să poată trece deasupra clădirii. Era cumva împins în afara zonei. În elicopter se afla o echipă a canalului de ştiri care îşi reluase poziţia de observator principal în oraş. Chiar Michelle a putut să vadă imagini când majordomul i-a prezentat facilităţile tehnice ale camerei de oaspeţi.

–        Marie, ai văzut? Era bunicul!

–        Unde?, a întrebat copilul.

–        Pe panoul video... Şi Basile...!

 

Dimov şi-a modificat imaginea. Din tot ce găsise în dulapul cu haine doar un combinezon de meşter zidar îi acoperea gleznele. Era cu cincisprezece centimetri mai înalt decât Barrecȏte şi destul de atent cu protecţia gleznelor sale. A renunţat la peruca..., satisfăcătoare pe timp ploios dar ambiguă pentru mândria sa de bărbat, şi a potrivit peste păr o bască neagră. Au râs toţi văzându-l, chiar maître Marceau,...

–        Unde crezi că poate fi Gauriac?

–        Aş vrea mult să fi rezistat noaptea asta. Meştere, avem un destin comun? Mă întreb, după tot...

–        De unde-ai vrea să ştiu? Se pare că da.

Barrecȏte a întrebat uimit:

–        Ce destin?

–        De infern, dragul meu, a spus paternal Marceau.

Nu era o zi mai bună decât cea pe care o pierduseră deja,..

„Oraşul este acoperit de nori. În dimineaţa aceasta burniţează dar se va relua şi ploaia. Este o vreme dificilă pentru echipele de salvatori...” 

Ella Barrecȏte se aşezase în fotoliu şi se uita la panoul care funcţiona pe „Canalul 1 de ştiri”. Îşi bea uşor cafeaua preparată de soţul său şi privea concentrată distrugerile şi interviurile din stradă.

–        Ce s-a întâmplat oare? Nu ne spune nimeni?

Exact despre acest incredibil episod din viaţa martorilor „holocaustului” se iniţiase o investigaţie la tv. Basile Dimov a fost cuprins brusc de veselie...

–        Pe reporteră o cunosc. Şi-a ales vedete noi Canalul de ştiri! O cheamă Marianne, era secretara patronului de la Authentyk. O devoratoare de dinozauri...

–        De dinozauri?

–        Domnul Gauriac zicea că e gerontofilă...

Ella a râs. Au venit aproape Anne şi Lorette, încă îmbrăcate cu pijama, mestecând agale fiecare în ceaşca ei de cafea, cu linguriţa...

–        Ce este aici? S-a declanşat un nou conflict?, a întrebat Anne. În spatele mulţimii îl văd pe domnul Gauriac...

–        Vorbeam despre el...

–        Este acolo, a zis Anne. Exact lângă ziduri.

–        Dar unde se află acea clădire?

–        Mosqua, Barrecȏte,...! Trebuie să ajungem urgent unde se află echipa de reporteri.

–        Ştiu sigur unde se filmează, le-a zis Lorette. Cu ce ajungem acolo?

–        Cu bicicletele, a amintit Mosqua.

Le spusese cum le-a recuperat. Oare de ce n-au reţinut povestea aventurii sale? Dar mai ales testul, iniţial denumit „Le domino test”. Poliţiştii aceia erau nişte tâlhari cu reflexe de jucători de cazino. Ofereau unui captiv şansa de a supravieţui în cazul că apăsând maneta unui aparat silabele se potriveau exprimând un calambur. „Testul spuselor şi nespuselor” astfel a fost cunoscut, era un joc al supravieţuirii... doar că nu existau supravieţuitori. Punctele pietrelor de domino au fost înlocuite cu silabe, iar aşezarea lor trebuia să ofere un dublu sens pe care îl apreciai sau nu... Era o încercare dragă şefului de bandă, un fost „rege al calamburului” – sunt renumiţi ca poeţii de haiku, opresc într-un vers o lume bizară de înţelesuri... Ei aveau deja renume: „Le Gang du domino”. Trăgeai maneta şi apăreau pietrele cu silabe: Je vous verse toute lamere qui me viens du dessous. „Pietrele” afişate holografic s-au aranjat astfel şi odată cu ele a pătruns marea din galeriile subpământului. Orice miracol este o poartă subtilă prin care poţi trece o dată. De două ori se aplică dacă eşti infractor, se cheamă „favorizarea infractorului” sau cam aşa, iar mai mult numai în absenţa realităţii. A revenit cu bicicletele, v-am zis, dar întâmplarea în sine era de... competenţa psihiatrului. 

Marceau nu dorea să-şi implice fata într-o acţiune periculoasă însă n-a reuşit să o convingă. Au fost cinci persoane pe două biciclete. Marceau cu fiică-sa şi cei trei bărbaţi mai tineri. În principiu transportul a funcţionat. Cu sincope. Dincolo de dunele Parisului se ridica un palat asemănător unei cetăţi, cu ziduri albe, ferestrele sus, rezistente deoarece nu cedaseră la tirul cu pietre, o poartă neagră, posibil din lemn, un turn rotund ca un minaret, un dom şi diverse corpuri de clădire cu acoperişuri înalte, în stil gotic. Era asemenea unei clădiri vechi cu adaosuri arhitecturale construite în timp. Culoarea, strident albă, aducea anul construcţiei sale mult mai aproape, iar dacă s-ar fi consultat planurile urbane de sistematizare, nu fusese construită. L-au căutat imediat pe Gauriac şi au descoperit că stătea departe de mulţimea îmbulzită acolo. S-a bucurat grozav să-i vadă pe toţi dar populaţia dimprejur nu era dorită de el. Toţi acei oameni erau mânaţi de alte interese. Înarmaţi cu o grindă recuperată din acoperişul unei case prăbuşite au încercat să spargă poarta, apoi au vrut să îi pună foc, au fost ameninţaţi cu electrocutarea şi   s-au potolit în aşteptarea unui armistiţiu. Gauriac şi prietenii săi au aşteptat să vadă ce se mai poate întâmpla. Avea o intuiţie, nu exista justificare, că fata sa era acolo împreună cu nepoata.

–        Puteţi crede? Guy Riammy, strigoiul acela de care se teme Dimov...

–        Eu?

–        Da. Pretinde că este fiul meu. Că a fost blestemat să îşi ucidă tatăl şi chiar a făcut-o, adică m-a omorât deja, şi că le găzduieşte pe Michelle şi Marie drăguţa de ea.

–        Dar tu ce crezi?, a întrebat Marceau. Sunt atâtea enigme în povestea aceasta!

–        Halucinaţii..., a zis Gauriac. Cred că am visat-o pe Françoise Villon în interiorul unui palat. Probabil chiar acesta...

Era de groază cum fusese doborât oraşul şi abia într-un târziu aflase tot poporul că se reprezenta o revoluţie! Comentariul spunea că unul dintre combatanţi cedase. Barrecȏte, Eugène Mosqua şi Lorette auzeau pentru prima oară motivele care îi mobilizaseră într-o aventură suprarealistă. Implicarea lor în război le-a părut, imediat după declaraţia lui Gauriac, primul semn de senilitate la cei doi seniori. Dar, aşteptând în apropiere să se petreacă ceva, au simţit cum se devoalează un tablou incredibil. Maeştrii, împreună cu Dimov, erau implicaţi în revoluţie, făceau parte din consiliul de conducere, erau tovarăşii Conducătorului! Li s-a părut ficţiune...

O bătrânică a venit în apropierea lor, foarte greu, după ce întrebase câteva grupuri care mâncau deja conservele primite plocon din clădire. Oamenii aprinseseră focuri, nu mai ploua, era doar ceaţă...

–        Mă iertaţi, vă ştiu de undeva?

Oare asta îi întrebase pe toţi? „Vă ştiu de undeva?” Un drum de la copilărie şi înapoi e viaţa...

–        Pe tatăl fetei îl cunosc... Dumneata eşti. Mi-a luat căţelul, domnule!

–        Ce fată şi ce căţel?

–        Michelle... N-o cheamă Michelle pe fata dumitale?

–        Pe mine de unde mă ştii?, a privit-o surprins Gauriac.

–        Hi-hi!, râse zgripţuroaica. Semănaţi.

 

Au stat până seara iar focurile ce ardeau împrejur dădeau impresia unui asediu medieval asupra cetăţii. Oamenii rămăseseră pe loc fiindcă oricum nu aveau unde pleca. Socializau, mulţi dintre ei se cunoşteau pentru prima oară. Când începuseră deja să cânte, semn că unii chefuiau cu alcool, s-a petrecut un eveniment neaşteptat. Poarta mare a cetăţii s-a deschis. A rămas astfel un timp, mulţimea privind cu gura căscată, în aşteptarea prăpădului... însă nimic nu a ieşit           de-acolo. Gauriac s-a convins că este o invitaţie pe care nu o pot refuza. Chiar baba Fantine a scârţâit: „Dodi! Dodi, mon petit!” şi a săltat din locul ei astfel încât să-şi stabilească un echilibru ilogic. Privind-o cum se ducea nesigură spre poarta cetăţii orice persoană îndurătoare ar fi zis: „Nemilos este naufragiul bătrâneţii!” Gloata a râs. A batjocorit-o, a dat cu pietre, a fluierat-o...

–        De ce daţi, proştilor?

Era întuneric, totuşi... Parcă a zburat baba din drum! A zburat ori s-a îngropat în pământ sau chiar a pătruns deja pe poarta palatului?...  Cèdric Gauriac a intrat în palat în fruntea grupului său. Strigătul de victorie al mulţimii l-a răscolit. Au vrut să închidă poarta însă n-au putut. Zeci de drăcuşori se agitau ca o plantă cu ţepi şi voiau să-i împungă. Au fost luaţi de val.