Piesa 38

Infernul s-a scuturat de cei trei martori în procesul intentat spiritului nefericit al fostului dirijor Castrolet. Au picat în Lume ca din Cer.

–        Ce s-a întâmplat? Unde sunt?, a văzut cu uimire Dimov.

Era mai sumbru ca în Infern. Un deşert, ruine, prăbuşiri aşezate în dune cât poţi vedea!

–        Unde suntem aici omule?, a deranjat un tip furişat      pe-aproape care l-a privit greţos ca pe un travestit nebărbierit şi drogat...

–        Eşti lovit la cap, sculă mică? Unde te crezi? În pat cu bunicul? Eşti... în oraşul f. în c. al luminilor! Ha-ha-cha-cha!... Hrr! Pthu! Na!... N-ai loc de mine pe stradă?

–        Asta nu e stradă! E Sahara... sub ploaie!

Arătarea cealaltă nu l-a mai luat în seamă. Îi acordase prea multă atenţie. Dimov a urcat alunecând deasupra pietrelor. Era ceva lumină şi a reuşit să vadă indivizii care se rugau la dărâmături să se dea la o parte. Oare se afla în adevăratul Paris ori căzuse mai jos? S-a temut să caute răspunsuri în biata lui judecată pe care nu se mai baza de multă vreme. A mers într-un loc mai populat să adune informaţii. Oamenii aceia purtau altă marcă pe faţă comparându-i cu indivizii din străfund, iar partea de sus, tavanul, se prezenta ca un cer, aşa cum îl cunoscuse. Un elicopter l-a traversat luminând cu un proiector lumea care se văita. Acolo erau şi salvatori, a văzut persoane care se aventurau şi intrau în construcţii mai puţin distruse. Brusc s-a povârnit încă una, şi-a lăsat faţada în drum, iar oamenii strânşi acolo au urlat cu groază... Lui Dimov i s-a părut că vede Moartea, un cosaş care trudea retezând vieţile. S-a oprit puţin să îl privească: „Nu ţi-a venit Timpul!” Moartea nu poate zâmbi, nu iubeşte, nu îşi aminteşte, este de piatră. Gândi puţin că s-a aglomerat iar Infernul. „Unde sunt domnul Gauriac şi maestrul Marceau?” De ce i se părea că abia se despărţiseră? Şi de Constance... Iar veşmintele nu îl ajutau deloc să fie el însuşi. A descoperit o tânără voluntară din gruparea de misionariat „Botezul speranţei”, care îşi făcea de treabă printre muribunzi, să o întrebe ce s-a petrecut de căzuse într-atât, dar mai ales să afle cât de mult căzuse, când s-a auzit strigat din partea cealaltă a grămezii:

–        Basile, tu eşti băiatule?

–        Dar tu cine eşti omule?

–        Te-ai prostit? Sunt Marceau.

–        Ah! Maestre! Am crezut că visasem. Ce-i aici? Cunoşti mai mult decât mine?

–        Am auzit că distrugerea a fost cauzată de o explozie în aer.

–        Atât de grav?

–        Putea fi orice, rezultatul a fost acesta! Ar trebui să ne găsim rudele şi cunoştinţele. Ştii ce mă obsedează? Că i-am promis lui Maïakovski să fiu înapoi după o zi prin oraş. Avea nevoie să-l ajut. Acum, după ce se vede că s-a întâmplat, cum să-l mai pot privi în ochi? 

–        Maestre, eşti sigur că ne aflăm în oraş?

–        Unde să fim?

–        În Gheenă.

–        Nu fi copil!

Nez Marceau scăpase de „dublu” şi nu mai avea nici o intuiţie. Se spălase la creier şi scuipase toată zgura. Dar nu îl uitase pe Maïakovski. Despre ultima masă pe care a oferit-o Maïakovski, Dimov putea să îi spună detectivului destul cât să umple de vorbe drumul lor printre ruine în căutarea locului unde îi puteau găsi familia. Văzând nenorocirea, cu ochii unor reveniţi din Infern, nu îi înspăimânta nici să nu-şi mai afle apropiaţii. În Lumea aceasta fiecare trăieşte pe cont propriu, adică este responsabil pentru propria viaţă. „Eşti de-acord?”

–        Ştiu şi eu? Crezi că putea să provoace asemenea distrugeri?

–        Maestre, Maïakovski nu mai este el însuşi. Parcă ar fi fost înlocuit de diavol. Are ochi de întuneric, îţi spun. Este crud, lipsit de sens, ajutat de puteri obscure, iar noi suntem... suntem... pioni de sacrificiu. Asta cred.

–        Deci el a fost.

–        Mă tem că da. 

Înaintând spre centrul oraşului parcă reveneau într-un loc civilizat ridicat de om pentru a se proteja. Dar unde ajunsese Gauriac?...

–        De Gauriac ce mai ştii, tinere?

–        Doar că am fost împreună pe Lumea cealaltă. Crezi că ar trebui să îl întâlnim aici?

–        Dacă trebuie ne vom găsi. Pe Barrecȏte vreau să îl aflu în bună condiţie. Dacă el trăieşte, îmi trăieşte familia...

Dimov nu avea rude în Paris. I-a zis lui Marceau că familia Riammy era însoţită de o tânără despre care ştia că e secretara primarului. Atunci a gândit deodată la Françoise. Îi păru tare îndepărtat gândul acela, parcă îl găsise accidental în cap. Uitase de ea!

Construcţia mare unde locuia Barrecȏte şi familia sa nu era decât puţin ciobită la ultimul etaj şi se strâmbase. Asta datorită bolovanilor aruncaţi de suflul deflagraţiei. Erau oameni afară din casă dar toţi priveau emoţionaţi, temători, spre locul catastrofei şi discutau despre toate zvonurile trimise pe reţelele extranetului. Imaginile îi şocaseră pe toţi. Dimov a recunoscut-o pe Lorette deşi ţinea o umbrelă deasupra.

–        Lorette! Lorette!, a strigat.

Tânăra a văzut ceea ce părea o cocotă masculină foarte deteriorată, care îi spunea pe nume. „Să fie...?” 

–        Bazile?

–        Maestre, vino! Ţi-am găsit fata.

–        Lorette, ma chérie...

Nu voi continua cu emoţiile regăsirii după cataclism, doar vă spun că i-au trezit pe adormiţi. Printre ei... Mosqua. Povestea urmăririi hoţilor de biciclete, amintirea catacombei, testul spuselor şi nespuselor s-au pierdut, s-au... Doar atât. Un singur lucru aveau de făcut în acel moment, să se odihnească. Simţeau presiunea zilei care deja venise, nu doreau să îi copleşească devreme. „Rrruum, rrrruuumm, rrrr...!” Hector, motanul vărgat al familiei Marceau, a plimbat coada pe la mustaţa stăpânului şi s-a întins leneş alături de el. S-au pierdut cu toţii în fie ce-o fi să fie...

 

Gauriac era legat cu un fir nevăzut de fiica sa şi nu a aterizat prea departe însă nici atât de bine încât să aibă un culcuş cald pentru noaptea aceea. Ploua mărunt, vântul bătea subţire şi-l pătrundea la os, stătea într-o beznă fără speranţă şi o mare de amintiri umane. Era un drum lung, un drum pe care   n-ar fi trebuit să se afle vreodată. Făcuse destule rele însă parcă nu atât de grav pentru a încheia socotelile în asemenea întuneric!... A mers până la colţ, s-a uitat, era un bar acolo totuşi a continuat să meargă, datorită superstiţiei, pentru a găsi cel de-al doilea bar. Să nu alegeţi niciodată primul bar care vă iese în cale! Doar dacă îi sunteţi client fidel. Era probabil singurul bar de noapte deschis pentru clienţi. În barul acela, astupat adânc sub un muşuroi de pietre, întunecos, la beci, erau câţiva tineri care se îndemnau cu puţină băutură să dea o spargere pentru un jaf, doar că spargerea părea să fie o gaură în zidul mare al unei clădiri. „Hei, băieţi, veţi înfunda puşcăria într-o zi!” Pentru această ispravă renunţaseră la cercetarea ruinelor, efort care le-ar fi sucit gleznele, mai ştiţi?, era plin de mâzgă orice lucru care zăcea aruncat în stradă. Ar fi fost dispus iară să plătească o cameră pentru a rămâne peste noapte dar barmanul nu îi putea procura altceva decât heroină şi gin. Şi nu primea decât bani gheaţă, fără carduri. A văzut acolo trei drogaţi răsturnaţi cu tot cu scaune, rânjind prosteşte, erau ca nişte regi galezi, pluteau pe scuturi de lemn deasupra dedesubtului. „He-ee!” A riscat să se boschetărească asemenea gunoaielor deversate pe podea, să se camufleze – pe cine ar fi interesat să caute un spirit nobil într-un asemenea rahat? Toată şmecheria vieţii e să găseşti resurse de trai mulţumitoare, dar uneori te-ai lăsa pradă libertăţii desfrânate!... Avea în el o tensiune înaltă care îl făcea să zvâcnească de parcă îl scutura o criză epileptică.

–        Vrei o doză, om bătrân?, l-a întrebat un tânăr cu păr lung şi negru.

–        Nu am bani să ţi-o plătesc.

–        Plăteşti în sânge. O fiolă e de-ajuns.

–        Eşti vampir?

–        Eu nu, dar ştiu câţiva.

Se cunoşteau, era bastardul doamnei primar, însă Gauriac îl simţea, firesc poate, un om care crescuse treizeci de ani alături de el. S-a văzut un titan care îşi cuprinde fiul. A simţit că îl frig palmele. Brusc s-a iluminat întunericul.

–        Nu am intenţii agresive. Vreau doar să mă odihnesc. A fost o seară cruntă pentru mine.

Apoi s-a scuturat de electricitate. Fata lui, nepoata, întreaga familie suferea datorită monstrului care se afla lângă el. Un ucigaş nemilos... S-a salvat de incendiu fără să ştie cum. Era afară în ploaie şi privea cum ies flăcări din pământ. Limbile de foc păreau să îl învăluie pe tânărul care îi stătuse alături. Surprinzător, se apropia de el arzând.

–         Băiat stupid, crezi că mă impresionează orice diavol ieşit din pământ?

–        Nu cunoşti ce cunosc eu, om bătrân. Ar trebui poate să îţi spun tată, deoarece, incredibil şi tragic, eşti tatăl meu biologic. Michelle este sora mea, fetiţa îmi este nepoată,... Sunt amândouă la mine acasă. Era dreptul meu să îmi cunosc rudele.

Tânărul a surâs. Rânjea.

–        Poate... De ce?... Cum...? Nu-mi mai spune „om bătrân”!

–        Ai fost iubitul mamei. Mama nu a încetat să îţi protejeze viaţa de om până ce a fost cuprinsă de Cel de Jos. La naştere mi s-a ursit că îmi voi ucide tatăl. În Lumea noastră tot ce se spune, se petrece, are importanţă şi cauzalitate. Nu poate fi ignorată nicio profeţie. De aceea te-am vânat. Eşti victima mea, însă nu mai vreau să îţi alung viaţa... Nu pot repeta ce am făcut deja.

–        Care e lumea voastră?

–        Nu simţi?

Erau împreună la marginea gropii, flăcările consumaseră lucrurile din bar, zăreau ca în ceaţă fântâna de cristal din mijlocul curţii interioare, când Guy a observat prezenţa unor străini aproape şi a întârziat să îşi invite tatăl în casa lui. I-a făcut semn să tacă. Nu mai ardea, era negru ca noaptea şi curând a devenit nevăzut. O femeie se afla în apropierea fântânii dar nu era Michelle...

–        Scuzaţi-mă doamnă...!

Cui vorbea? O umbră i-a şters viziunea. Apoi un bolovan din preajmă s-a ridicat uşor.

–        Tu ai dat foc localului, bătrâne? Cum ai făcut? Mă înveţi scamatoria? Poate îţi dau ceva în schimb!

Ceva care i-a atins hainele trecând iute ca vântul...  „Bolovanul” şi-a arătat faţa. Era unul dintre hoţii din interiorul barului. Nu făcuse mare pagubă! S-a simţit înconjurat de toţi acei băieţi, deşi nu-i vedea. Nişte copii!

–        Nu am aprins eu localul. Cel care era cu mine.

–        Cu tine nu era nimeni. Eram doar noi.

–        Şi drogaţii...

„Bolovanul” a râs şi au râs toate pietrele. În jurul gâtului    i-au strâns un laţ. Ochii i-au ieşit din orbite şi cineva i-a scos limba din gură.

–        Ha-ha-ha...! Nu vreau să-ţi fac rău, vezi?

–        Îi stă bine într-o cutie de lemn...

–        Nu prea are păr...

–        Are urechi mari!

Cineva i-a ciupit una dintre urechi, curat, cu un bisturiu. Gauriac s-a înroşit, iar băieţii s-au îndepărtat.

–        Este un mutant, Gary. Să mor, ha!, exclamă cel care-l strângea de gât. Să-l lăsăm!...

Ce fusese şi ce-a ajuns! Lui însuşi îi era frică de el.

–        Băieţi, sunt bunicul vostru. Aveţi un pic de răbdare! Şi eu am nevoie de voi...

Gary l-a atins uşor. Făcea parte din jocul lor. Îi simţea aproape deşi nu îi putea apuca.

–        Vreau să vă angajez. Îl caut pe răpitorul fiicelor mele şi cred că locuieşte în această parte din oraş. Trebuie să aveţi un preţ. Spuneţi-mi!

Gary a renunţat doar un minut la protecţia sa cromatomorfă. S-a aşezat aproape de Gauriac.

–        Nu poţi să fii partenerul nostru. Eşti încet, nu ai reacţii. Ne ţii în loc, iar pe tine nu te putem ascunde.

–        Nu doresc să vă fiu partener. Vreau să vă cumpăr.

–        Ha-ha-ha!

Au râs toţi, iar Gary a dispărut. Gauriac a plecat de-acolo şi a rătăcit până ce a ajuns în apropierea palatului Fedouin. Cunoştea destul de bine Parisul, îl cercetase şi cu ordinatorul însă era pentru prima dată când vedea cetatea mare cu ziduri albe. Prezenţa ei acolo nu l-ar fi intrigat dacă nu observa că este intactă în mijlocul dezastrului. Nici măcar o zgârietură. Iar zidurile erau vizibile fără să fie luminate de-afară. Erau vopsite cu o substanţă luminoforă? Inima i s-a zbătut...

–        Aici se află copilele mele!, a rostit cu glas tare.

S-a aşezat la baza zidului şi a adormit. Guy nu l-a adus şi pe el în palat. A ştiut că nu este bine imediat ce au intervenit parkerii în discuţia lor.

 

Vrăjitorii simt evenimentele, au viziuni despre viitor şi nu pot fi surprinşi decât de fiinţe cu puteri asemănătoare. Gauriac nu era o ameninţare dar nici nu îi putea fi de ajutor lui Guy în faţa pericolului care se aduna încet să îl împresoare. S-a dus repede spre aliaţii săi care supravieţuiseră. Trebuia să îi găsească pe Mashdi Bindhu şi pe fraţii acestuia. Avea nevoie de magistrul Fussman-Cohn.

–        Leon, fratele meu!

Leon ajunsese pe calea spre nicăieri...

„Prinţul” Bindhu era, împreună cu alţi membri ai cartelului, în cursul mutării domiciliului. O făceau noaptea deoarece schimbarea bruscă a condiţiilor nu mai oferea garanţia că ascunzătoarea era sigură. Bindhu aflase imediat ce s-a întâmplat însă nu a vrut să creadă că Orbul nu a reuşit să iasă cumva. Ştia despre cele două fiinţe antagonice care se înfruntaseră că erau destinate să aducă distrugere distrugându-se reciproc. Cei mai puternici eroi muriseră, dar puterile lor aveau să se transfere. „Ce caracter au cei ce vor beneficia? Cum se vor folosi de forţa pe care o primesc?”, Bindhu nu voia să afle chiar în noaptea aceea. Schimbarea locului trebuia să îi ofere răgaz pentru reorganizare. Nu era decât o opţiune, părăsirea oraşului. Dispariţia şefilor din cartel îl aşeza pe Bindhu într-o poziţie superioară, deşi ar fi avut contestaţii. Documentele însă, erau la discreţia sa. Problema de rezolvat, poate a doua zi, devenise dacă îl avantaja poziţia de lider. Parisul nu era teritoriul său natal şi nu mai părea un teritoriu dezirabil. Viitorul pe care îl putea citi nu era optimist...

Guy s-a prezentat sub înfăţişarea lui Paris cel din turn. Întâia dată, când l-a cunoscut Bindhu, îl văzuse aşezat pe turnul Eiffel, lângă antenă. Nu era vreme pentru vizitat turnul, chiar el ignorase ciclonul şi interdicţia, dar nebunul care sfida forţa naturii era Paris, ţinându-se fără efort de antena mare, îmbrăcat într-un costum negru, cu o capă ce flutura şi probabil de aceea o purta, să pară un stindard negru.

Au vorbit despre turnul Eiffel şi despre simbolurile oraşului. Amândoi aveau intuiţia unei deteriorări pe care nu o puteau împiedica. Indianul s-a plecat în faţa statutului pe care îl deţinea fiul Clarei Escobar. Fusese creat pentru a sta deasupra oamenilor. Bindhu nu era supraom. Calităţile sale erau oferite de o inteligenţă superioară. Fizic era fragil...

Drumul pe care doreau să îl folosească oamenii cartelului pentru a transfera modulele voluminoase în care se investise o avere era subteran. Paris l-a întrebat:

–        Crezi că este o cale sigură? De aici a venit pericolul.

–        Nu sunt ţinta vreunei răzbunări din străfund. Magicianul a fost o victimă fără intenţie. Am văzut explozia.

–        Eu nu cred, a fost contrazis. Cartelul era aliatul primarului, aşadar inamicul agresorului.

Aveau amândoi dreptate însă niciunul nu putea fi sigur de reacţia Celui de jos. Paris l-a invitat la palat pentru a cunoaşte aparatura sa. Putea să-i manipuleze voinţa dar prefera să atragă  interesul expertului în tehnologia cunoaşterii. Altfel ar fi putut intra în conflict. Nu asta îşi dorea Guy, ultimul Riammy (deşi neautentic).

–        Ajută-mă! Am nevoie de tine şi de magistrul Fussman-Cohn.

Bindhu ştia că se afla înaintea unui examen. Putea să refuze dar furia vrăjitorului ar fi distrus tot efortul său dea a salva cartelul. Oare avea nevoie de cartel? Dacă şi-ar fi întrebat fraţii indieni ar fi fost sfătuit să îl părăsească. Lumina Parisului pălise. Ce urma, avea de consumat prea multe înainte de echilibru şi siguranţă. Dacă acestea ar fi revenit vreodată... Nici pe magistru nu îl vedea grăbit să intervină. Organizaţiile oculte care îşi desfăşurau activitatea în oraş îşi luaseră toate afacerile şi se fofilaseră înainte să escaladeze violenţa. Doar cartelul îşi pierduse capul şi se implicase. Fusese o eroare însă nu el, Bindhu era vinovat. A zis ce avea de zis, că ar fi stat mai bine la porţile oraşului decât înăuntru, Orbul însă a fost „orbit” şi la minte. A refuzat să îl asculte. I-a fost fatal.

A promis ajutor. Mai mult, a spus că îl va solicita pe Fussman-Cohn în numele său. Paris în schimb s-a implicat în transferul aparatelor şi fişierelor cartelului „Farul”, apoi în securizarea noului sediu. Când au încheiat această muncă era aproape ziuă. Un apel de urgenţă l-a chemat pe Paris la palat. Nu mai putea zăbovi. S-a întors într-o clipă să vadă că în jurul palatului Fedouin se adunase o mulţime recalcitrantă care izbea în poarta cetăţii.

–        Ce vreţi?, a întrebat cu voce puternică.

–        Vrem moartea ta!