Piesa 37

Să ignorăm Istoria, este implacabilă, să revenim la eroii noştri, la ziua în care Michelle Gauriac s-a deşteptat uimită într-o cameră bleu în compania unui căţel portocaliu şi a unui căluţ de lemn negru cu pete maron şi cu tălpici pentru balans. Un puseu de simpatie pentru căluţul acela a făcut-o să ofteze.

–        Ooh! Unde suntem Dodi?

Dodi a lătrat numai, dând din coadă.

–        Nu vrei să mai vorbeşti?

Deşi nu vorbea Dodi părea să o înţeleagă.

–        Ham-ham!, a lătrat spre uşă.

Dormise într-un pat, avea pantofii jos, la picioarele căluţului. Îşi aminti că îi dăruise inima.

–        Eşti catâr?, l-a întrebat.

I s-a părut că îi face cu ochiul.

–        Neruşinatule!

L-a călărit puţin, dar fără chef, apoi, după o scurtă cercetare a camerei s-a hotărât să iasă. Cum intrase oare? Venise cu Catârul, a zis să-l tragă după ea. Avea chiar haine de schimb dar nu le-a probat. În mintea ei a revenit datoria de mamă. A ieşit în hol şi a chemat tânguitor:

–        Marie, Marie,...

Trebuie să fi fost dis-de-dimineaţă dacă nu auzea zgomote nicăieri! Ori, poate era singură? Deodată a apărut acolo, în capăt, un tânăr. A privit lung holul, femeia care trăgea de frâu un cal de lemn cu tălpici, însoţită de un căţel, şi s-a întors spre locul de unde venise el însuşi. Era aievea sau nu?

–        Cine eşti? Cum ai intrat aici?

Dodi a devenit agresiv pentru a o proteja pe Michelle, dar aceasta i-a cerut să tacă şi s-a supus. Omul acela părea un copil foarte dezvoltat.

–        Catârul m-a adus aici. Mă aflu la palat?

„Catârul?” Îi spunea „catâr” unui cal de lemn? Dar băiatul nu prea avea motive să râdă. În palat ajunsese, nu se ştie cum, o intrusă, era clar, destul de nebună.

Zadiq, el se afla în situaţia contradictorie pe care o descriu, trăia o nouă perioadă fantastică din viaţa sa. Oraşul se prăbuşise definitiv într-o singură noapte şi, ridicaţi în turnul de vest, puteau vedea departe până la apa sclipitoare a Senei. Nimic nu se mişcase în palat, nici un panou, un brise-brise, o ţiglă... Simţeau toţi că pământul moare împrejur numai ei rămân. Interiorul palatului Fedouin devenise cel mai sigur ascunziş. Nici DP nu mai ieşise de-acolo. Îşi găsiseră culcuşuri şi aşteptau. Afară alerta părea continuă. Paznicii nu permiteau nimănui să intre în palat, astfel încât existenţa ciudatei femei şi a câinelui în hol nu avea explicaţie. De cal putea să nu ţină cont.

–        Marie, a scârţâit femeia rugător. Marie,...

–        Te numeşti Marie? Şi cu ce mă încălzeşte că te numeşti astfel, şi-a zis aparte. Eşti rudă cu paznicul?

–        Mă numesc Michelle. Îmi caut fetiţa. Pe Marie...

–        A!, a zis surprins Zadiq. Eşti mama copilului? Acum ai venit şi tu?

Era o pacoste fetiţa aceea adusă de stăpân. Nu-i permitea să o atingă, îi spunea „grasule”, îl pălmuia şi îl scuipa de câte ori se apropia de ea. Doar când a apărut stăpânul s-a liniştit. Un demon de copil, o salamandră. Ştia din copilărie că salamandrele sunt veninoase. I-a zis-o! „Eşti o salamandră.”

–        Ptiu! Ptiu!

Copil prost educat! DP i-o dăduse în grijă însă nu o putea stăpâni. Singura persoană pe care o accepta părea să fie Ilène. De două ori vorbise cu ea şi o dată se lăsase mângâiată. Zadiq era nevoit să o supravegheze, era paznicul şi servitorul ei mare. Ah! Îi aruncase şi mâncarea în faţă!

–        Este... aici... Marie?

–        Încă doarme. Pe holul acesta în camera... De unde ştiu că eşti mama ei şi... şi... Nu cumva să leşini! Scoală-te! Nici nu te pot ajuta că mă muşcă javra!

–        Copilul meu! Copilul meu! Iartă-mă că n-am ştiut să te protejez! Iartă-mă!..., a mai zis plânsă şi epuizată.

Apoi s-a adresat lui Zadiq.

–        Mai am un băiat. Şi pe el l-am părăsit să-mi găsesc fata. Este greu să fii mamă singură! Este greu... greu... 

–        Băiatul tău... unde locuia? În oraş au rămas doar ruine. Cât vezi cu ochii numai dărâmături. Până la Sena...

–        Şi dincolo?

–        Acolo nu...

–        Alain... Alain... Iartă-mă că te îngrijesc străinii!

Zadiq a trecut dincolo de grupul celor trei şi a deschis uşor uşa altei camere. În camera aceea de un roz diafan, în patul cu perdele, dormea Marie... Michelle şi-a reţinut strigătul şi impulsul de a o strivi în braţe... O găsise, în sfârşit. Era bine, sănătoasă,... Cine era omul care o răpise?

–        Ştii cum se numeşte omul care a răpit-o?, a şoptit. Este un tânăr cu părul lung, strâns după urechi...?

–        Stăpânul? DP a zis că este nepoata lui.

Marie s-a întors în pat, suspinând:

–        Michelle!... Mama mea!...

A deschis ochii şi l-a văzut pe Zadiq.

–        Grasule!

Atunci a auzit strigând, de-aproape, mama:

–        Marie, copilul meu!

 

Noaptea dezastrului. Unda de şoc distrugea clădirile. Nu se încheiase efectul exploziei când au fost aruncate în lături resturile unei case şi s-a ridicat de sub ele omul negru, Guy. Deşi totul părea pătruns de puterea ce ruina lumea el şi-a păstrat raţiunea. Imediat a vrut să revină la subsolul clădirii de unde se răspândise marasmul. S-a aruncat într-un canal şi a zburat unduindu-se ca un peşte, cu capul înainte căutând să treacă instantaneu prin toate canalele. A fost ca o lumină laser aprinsă de un lunetist în timpul nopţii dar nu a putut găsi drumul. Labirintul nu avea ieşire, doar intrare... Cine era cel care îl oprea? S-a întors, apoi a încercat să pătrundă direct printre resturile clădirii dar toate s-au rotit şi au ridicat un morman de bolovani ca un tumul străvechi. Guy a înţeles că era oprit de o forţă a Pământului. Hades? Cine putea fi acel individ? De ce intrase în conflict cu familia sa? Guy a gândit iute şi a acţionat la fel. Putea să dea Timpul înapoi utilizând formule magice.

Credeţi că există putere în descântece sau vorbe spuse de om, de orice om, în orice limbă? Sunt farse. Comedii. Recunoaşteţi vă rog, spectacolul trebuie plătit. Deşi, uneori parcă e prea costisitor! Iată un motiv pentru a fi credibil. Şi publicitatea că are efect, costă. Există sute de cărţi diferite ale magiei. De ce ar trebui cărţi unui magician veritabil, o persoană dotată de zei, iniţiată de maeştri? De ce o „Memorie magică” ar cuprinde vorbe? De dragul poveştilor cu magicieni dotaţi cu coifuri înalte şi bărbi până în pământ. Astfel arătau alchimiştii, înţelepţii scolastici şi tot ce era sau părea savant în vremurile negre. Ei căutau formule pentru a vorbi puterilor inefabile din Lumea Necunoscută, însă nu erau înţeleşi. E bine să nu ne întrebăm...

Guy avea resurse interne care îi permiteau să oprească mişcarea şi chiar să o răstoarne, să o dea înapoi. Nu cunoaşte cineva alt sens al mişcării şi n-ar fi de ajuns puterea unei fiinţe, fie ea vrăjitor, magician, supraom, cum vrem să-i spunem, să schimbe sensul de expansiune universală. Guy inversa spaţiul imaginar. Altfel zis nu ar fi putut schimba evenimentele petrecute deja în lumea reală, doar putea să le cunoască amănunţit. „Formula magică” îi permitea să acceadă pe o poartă din vis şi era una dintre amprentele sale, era un permis. Inexplicabil?, poate, dar şi periculos de ştiut pentru un muritor ca mine sau ca dumneavoastră. Guy a văzut oraşul revenind la forma iniţială şi a pătruns în clădire pe unde ieşise. Chiar s-a văzut pe el însuşi când s-a îndepărtat cu Efel. De-acolo trebuia să-şi înceapă cercetarea, din camera în care se adunaseră somităţile la negocieri. A intrat odată cu Leon. Ştia că Leon-Thor se metamorfoza într-un luptător redutabil, că folosea o armură achiziţionată dintr-un atelier special. Era personalizată, fusese construită pentru el şi nu ar fi protejat pe altcineva. Dimpotrivă, l-ar fi asfixiat. Neoficial, pe căi oculte, aflase că fusese lucrată într-un atelier subpământean care nu aparţinea breslei magicienilor, însă asta nu putea să îi atragă reproşuri. Poate neîncredere în calităţile ei. Thor a trecut ca o umbră prin cameră şi i-a şoptit tatălui său:

–        Este un complot. Ridică-te să ieşim din această clădire cât se poate de iute. Eu te voi proteja.

Prince Riammy era implicat într-o discuţie cu magicianul orb, aflat de partea cealaltă a mesei căruia îi spunea că nu îi poate graţia luptătorii care au ucis oameni în demonstraţia din  1 noiembrie din piaţa Roosvelt. Nu era rege, nici măcar preşedinte. Nu exista o lege care să îi permită graţierea. Doar dacă s-ar fi proiectat şi votat această lege în „Consiliul de criză”. A auzit ce i s-a spus la ureche, când magicianul tocmai zicea că este nevoie şi de ei în „Consiliul de criză”. Deodată, în cameră a apărut Thor îmbrăcat în armură. Nu ştia că acolo se aflau trădătorii tatălui său, îi credea afară şi... a riscat. Guy l-a privit pe şeic. Prea tânăr pentru vârsta care i se atribuia. Se spunea că este mai bătrân ca tatăl său. Un tip cu păr negru, cu privirea pătrunzătoare. L-a privit în ochi. Avea suflet de smoală. Îl vedea pârjolind, inundând lumea cu o substanţă incendiară, o magmă, înainte să ia foc.

–        Cine eşti?

–        Cel de Jos...

„Şeicul” s-a metamorfozat spectaculos. Guy a văzut un animal fantastic, un rinocer cu braţe lungi, o antifiinţă. N-aţi auzit de antifiinţe? Sunt fiinţele din antimaterie. Thor şi animalul fantastic s-au izbit. De fapt animalul subpământean a fost cel care a lovit. Thor nu ar fi riscat viaţa tatălui său. Apa neagră a erupt spărgând uşa şi i-a săltat ca un gheizer. În timp ce îi vedea urcând spre cer, Guy a privit modul în care îi piereau tatăl vitreg şi maestrul. Parcă s-ar fi spart! Se răspândeau în bucăţi întregi, s-au rostogolit înainte de a fi acoperiţi de clădire şi mai apoi aruncaţi în cele patru zări. Nu le-a văzut spiritele. Să fi fost lipsit de spirit maestrul? Asta nu se putea! Dar... ce plină e lumea de fantasme!

Guy a ieşit din reconstituirea pe care şi-o comandase. „Cel de Jos” îşi revendica acest teritoriu. S-a simţit dintr-odată singur. Un vrăjitor nu plânge însă ştie să regrete. Oraşul pe care îl iubea se ruinase! Ar fi fost timpul să se retragă. Bătăliile se mai şi pierd. Important era să nu piardă războiul. Vă amintesc, în palatul său a strâns tot ce îi permitea să îşi adune forţele pentru a rezista. Avea chiar un arsenal pe care ar fi trebuit să îl inspecteze. Breasla magicienilor... Bindhu... Era o luptă a zeilor pe care muritorii de rând o considerau a lor.

Când a sosit lângă spaţiul său magic a văzut-o pe Michelle adormită la baza zidului. Avea un căţel blond alături şi... un cal de lemn prins de poartă, înfipt în lăncile idolilor săi care îl păzeau. Şi-a întors privirea spre femeie. 

–        Sărmana!...

Era sora lui. Pierduse destule rude în conflict, simţea afecţiune ca un om pentru neamurile sale, fie ele inocente, neştiutoare, încuiate sau proaste. S-a crezut dator să o protejeze. Să o ducă într-o cameră, să se odihnească acolo. Apoi se vor putea recunoaşte şi înţelege, spera el. Ah, şi calul acela! Era al său, îl folosise poate să forţeze intrarea. Cum aflase oare că fiica ei se afla înăuntru?...

A fost nevoit să-şi deterioreze soldaţii pentru a da jos căluţul din poartă. Era încă noapte, o noapte istorică...

   

După momentul de tandreţe Michelle şi Marie şi-au amintit cum au ajuns în palat. În mod miraculos, în timpul somnului. Michelle ştia de la cele trei bătrâne întâlnite pe stradă despre magicianul stăpân al palatului Fedouin. Un magician numit precum oraşul, Paris. N-ar fi putut să alarmeze copilul deoarece ea, Michelle, femeie de treizeci şi trei spre treizeci şi patru de ani, cu mintea pe care o avea, destul de labilă, e drept, nu credea în vrăjitorii, doar în trucuri pe care cei talentaţi ştiau să le realizeze fără să fie descoperiţi. Le ameţise cumva pentru a le aduce acolo, a gândit.

–        De ce crezi că am fost aduse aici?, l-a întrebat pe Zadiq.

–        Eu nu ştiu. Doamna Principală mi-a poruncit să o slujesc pe domnişoară. Eu sunt angajat aici. Primesc salariu şi nu îmi permit să îl pierd. Toată familia mea se sprijină pe acest câştig.

–        Doamna aceea cine este?

Zadiq nu a considerat prea bună ideea de a merge împreună la biroul şefei. I-a cerut să aştepte până se întoarce, fie cu acea femeie, fie singur. Nu era investit cu prea multe drepturi în palat. Nu avea voie să deranjeze vreodată stăpânul. DP însă, avea alt statut, era responsabilă administrativ.

Michelle abia îl cunoscuse pe „gras”, nu îl putea crede, aşa încât şi-a ascultat copilul şi au plecat să o întâlnească pe doamna Ilène. Calul acela era, simţea bine, o piedică, nicidecum un ajutor, însă l-a tras anevoie pe scară deşi ar fi putut folosi ascensorul. Privind înăuntru nu a înţeles cum poate fi manipulat. Dacă era sechestrată? De parcă nu ar fi fost deja!...

Ilène se trezise dimineaţa aceea într-un mod imprecis de remarcat, probabil confuză, ori numai în aşteptarea unui eveniment serios pe care nu îl putea anticipa. Visase că privea o luptă între dragoni. Era în balconul donjonului îmbrăcată într-o rochie medievală de mireasă, din brocart, luminoasă, cu o pălărie conică peste pletele lungi, roşii, avea obraji roşii, buzele intens rujate,... Oare era ea, sau... sau... Sau îşi visase moartea? Oh, superstiţiile! Gusta ceaiul şi ofta...

–        Ce faci copilul meu? Te-ai deşteptat devreme!

–        Doamna Ilène, vreţi să faceţi cunoştinţă cu mămica mea?

–        Mămica ta? Unde?

–        Pe hol...

Michelle a salutat-o pe femeia roşie care îi apăruse dintr-o cameră drept în faţă. Imediat şi-a dat seama că o cunoaşte.

–        Dar tu eşti Françoise! Françoise, nu mă recunoşti? Sunt Michelle Gauriac.

Memoria Françoisei se pierduse. Nu îşi cunoştea trecutul. Doar prezentul. Imaginea femeii deteriorate pe care n-o distingea suficient în lumina palidă din hol nu îi amintea nimic. Nici măcar o umbră.  

–        Greşeşti. Numele meu este Ilène. Françoise, ha!

–        Sunt Michelle Gauriac.

–        Ai fost primită de curând aici? Nu ar trebui să-ţi modifici înfăţişarea? Să te cureţi? Eşti... respingător de murdară. Şi, draga mea, ai rochia sfâşiată! Michelle, eu...

–        Tu eşti Françoise Villon. Ai fost angajată de tata la agenţia Authentyk. Ce ţi-au făcut, Françoise? L-ai uitat şi pe Basile deja?

–        Ha-ha!

S-a apropiat Nadia.

–        Ei! DP aduce jegoşii de-afară! Las-o! Pleacă-pleacă!...

–        Trezeşte-te Françoise! Avem nevoie de ajutorul tău. De cât timp eşti închisă aici?... Ascultă...!

Nadia a tras-o în sala de mese. S-a strâmbat la ea,  arătându-i că nu o înţelege. Cum să comunici cu astfel de fiinţe inferioare? Ar fi ca şi cum vorbeşti unor şobolani. Dar Ilène-Françoise nu-i semăna. Simţea că îi lipseşte trecutul, că avea amintirea întregului univers în minte însă erau momente, locuri, persoane, experienţe pe care nu reuşea să le revadă. Avea lapsusuri inexplicabile pentru o femeie tânără. Nici visuri nu-i rămăseseră despre viaţa sa anterioară. În mod ciudat, parcă îi cenzurase cineva visurile atunci când venise în palat. Curiozitate avea încă. Ieşise în oraş, îi plăcea mulţimea, oamenii aceia frumoşi, serata în casa primarului, muzica de dans,... A apreciat chiar aventura din cartierul în care locuia Zadiq. „Este posibil să am altă identitate? Am avut şi eu părinţi... Tata îmi zicea... Îmi zicea...”

Tatăl ei nu o numea „Ilène”... Îi spunea... A ieşit să vadă dacă mai era acolo Michelle. A văzut coada şi tălpicile calului care ocoleau capătul coridorului.

–        Michelle, vreau să-ţi ofer o rochie şi să-mi povesteşti! Eşti de acord?

Femeile locuiau împreună. Dormeau în baldachine, aveau altă cameră de zi, piscină, săli pentru exerciţii fizice, pentru spectacole virtuale, o grădină mare ca un parc public, acoperită în perioada aceea a anului, şi servitori. Garderobele în schimb, erau individuale. Se părea că huzuresc într-un sanatoriu de lux.

–        Puteţi ieşi când vreţi?

–        Nu. Ieşim însoţite de stăpân, dar numai când vrea el.

Nu era tocmai corect. Françoise nu s-a lăsat convinsă că avea alt domiciliu în Paris, părinţi în viaţă, un iubit, că existau oameni care sufereau din cauza dispariţiei sale...

–        Basile Dimov era distrus, draga mea, iar părinţii tăi, din câte îmi spusese... s-au îmbolnăvit... Domnul Villon, ştii?

–        Nu ştiu nimic.

–        Este posibil să îţi fie pus în mâncare un narcotic. Eşti posedată de un demon, draga mea. Un demon care mi-a răpit şi mie copilul.

Ilène o credea pe femeia aceea cu privirea fixă, rătăcită mintal. Desigur fetiţa îi zicea „mamă”... Şi căţelul roşcat... S-a ridicat pe picioarele din spate făcându-i pe plac... Era un căţel deştept. Nostim! Doar calul... Michelle a acceptat să se cureţe şi s-a schimbat la faţă şi la haine. Era o femeie plăcută. Oare „stăpânul” a adus-o pentru el? Era totuşi o femeie cu copil... Parcă îşi curăţase şi mintea cu şampon!

–        Trebuie să ieşim toţi de-aici!

Doar că afară părea să fie cumplit, dezastru...

–        Nu ştii că a avut loc o mare explozie care a devastat oraşul?

–        Am auzit... Totuşi dincolo de Sena este bine. Eu locuiesc... dincolo de Sena...

Să fugi dintr-un loc sigur într-altul devastat, nu era o idee bună. Părea înspăimântător. Delirant...

–        Françoise, tu eşti posedată, draga mea, ai uitat ce înseamnă libertate...

De undeva şi-a făcut auzită prezenţa Zadiq. A tuşit discret.

–        DP ar vrea să îţi vorbească, doamnă! Dar fără câine şi... şi... cal, desigur. Pe dumneavoastră, doamna Ilène, vă roagă să rămâneţi alături de celelalte surori. De-afară încearcă să pătrundă hoţii şi este deja zarvă mare. Stăpânul tratează cu ei. Mi-este teamă să nu fim agresaţi din exterior. Mi-e teamă, vă jur!

Zadiq era mai degrabă distractiv. Îmbrăcat în hainele acelea de eunuc, largi peste corpul său la fel de larg, şi micul turban care îi ascundea creştetul capului, tuns chilug cu maşina electrică – înfăţişarea sa era prima grijă în fiecare dimineaţă –, când ochişorii săi, două avene ascunse în bucile mari, ca două dealuri, ale obrajilor, se îngustau arătând orice emoţie, Zadiq amuza femeile mai bine decât un clown cu experienţă. De aceea nu-l puteau lua în serios şi nu îi urmau cerinţele sau sfaturile. Deodată o voce groasă de femeie fumătoare, în vârstă, a venit din hol de parcă circula independent:

–        Doamna Michelle, vă rog să îl însoţiţi pe băiat!

–        Ne vede oare?

–        E posibil, a acceptat Ilène, privind împrejur de parcă abia atunci ar fi realizat acel adevăr care nu o deranjase încă.

–        Puteţi avea grijă de Marie, doamnă Ilène?, a întrebat Zadiq.

Copilul s-a repezit să îl lovească în tibie cu piciorul. Nu suporta să îi spună pe nume. Nici măcar nu accepta să fie certat pentru purtarea sa necuviincioasă:

–        A-a-a-a...!

Michelle a plecat dar a fost însoţită de câine care l-a mârâit tot drumul pe eunuc. Doar calul a rămas singur şi trist în apropierea garderobelor, iar când unul dintre servitori a încercat să îl mute, ori să îl arunce în magazia cu lucruri inutile, a nechezat. Am învăţat că există obiecte însufleţite numai în poveşti cu zâne, acolo unde fanteziile pot fi adevărate. Pe tărâmul fermecat. Dar palatul Fedouin, ce putea fi?