Piesa 36

Ploua. Oraşul era întunecat şi stăpânit de o linişte macabră. Nu se vedea, nu se auzea, iar mirosul era afumat şi condimentat de arome nepotrivite unui spaţiu pe care se stabiliseră comunităţi umane. S-a risipit praful dens după ce au căzut brusc toate zidurile sprijinite de curentul aerului care se întorsese din expansiunea iniţială, s-au stins primele incendii, au rămas pentru un timp scrâşnete şi ţiuieli de natură artificială... Repaus. O stare de aşteptare... În zona exploziei s-a ridicat un trunchi de con din materiale şi resturi de clădiri. Se construise, de la sine, un mausoleu. Târziu, muşuroaiele au început să viermuiască. Erau oameni răniţi care îşi păstraseră viaţa şi căutau ajutor. Atunci a plâns oraşul, s-a umplut de vaiete, apoi au sosit salvatorii. Nu erau distrugeri totale, numai o parte restrânsă fusese lovită de o deflagraţie fără precedent. Cred că Pigalle murise, muriseră secole de petreceri şi voie bună, am văzut că se povârnise uşor catedrala Montmartre, căzuse într-o parte, se făcuse un gol fumegând prin nordul oraşului, însă partea de dincolo de Sena era aproape intactă, exceptând resturile atentatelor.

Armata fusese surprinsă de explozia puternică şi se regrupa alertată de comandanţi. Spre zona lovită fugeau grupuri-grupuri oamenii care puteau ajuta, fără să gândească la o replică sau la altă explozie catastrofală. „Viaţa este unică, iar spiritul este nemuritor”, era motto-ul echipelor de ajutor de urgenţă scris pe fiecare dintre echipamentele de serviciu. Oamenii aceştia aveau o viaţă agitată şi nu se mai opreau din muncă. Erau paramedici, pompieri, experţi în salvare şi supravieţuire, psihologi, poliţişti de la intervenţii rapide, călugăriţe, preot şi chiar un muftiu. Cu elicopterul a fost aşezat pe movila de ziduri adunată la locul exploziei un proiector rotativ asemănător aceluia ce ornamenta vârful turnului Eiffel în nopţile de sărbătoare. Lumina violetă baleia ca un far dezastrul citadin în cel mai sinistru mod posibil. Îi fusese ataşată o sonerie de alarmă care se auzea mai tare sau mai încet după cum se rotea proiectorul. Salvatorii urcau şi coborau pietrele umezite, se agitau să găsească supravieţuitori, au fost aprinse alte proiectoare, s-au adunat mulţimi de oameni, era vacarm, jandarmii au apărut deodată venind cu tanchete de transport şi s-au mobilizat să facă ordine... Nu fuseseră detectate radiaţii cauzate de bombă sau ce explodase. Unde era Comandantul? De cine ascultau cu toţii? Se prefigura, chiar din acea noapte, „vidul de putere”.

În „Centrul de criză” se aduna „Comandamentul de criză” fără comandant.

Roger Barssaï era acolo, îşi pieptăna chelia cu degetele înainte şi înapoi, l-a salutat ridicând palma pe gen Firoux şi s-a răstit la domnişoara Melanie, femeia care se ocupa de protocol:

–        Unde sunt domnişoară scaunele şi-şi... apa, unde este apa Evian? Au fost înştiinţaţi membrii Comitetului? Care sunt noutăţile? Apăreau pe ecran, ce s-a întâmplat?

Bonclasse a coborât în grabă scările după ce a ieşit din lift. El ştia mai multe.

–        Roger, se pare că nu există supravieţuitori ai banchetului unde s-a dus primarul şi fiii lui.

–        Vai nouă! Nici Alessi? El ar putea stabiliza situaţia în lipsa comandantului. Suntem fără apărare Kebi. Nici chiar Efel? Ce spun? Efel s-a dus cu el. Ce om necontrolat! Cum şi de ce?

Kebi Bonclasse a preferat să privească pe lângă, a observat generalul care dăduse ordine aghiotantului şi s-a dus în apropiere să întrebe cât de afectată era armata. El venise cu un elicopter, nu a putut survola locul unde explodase bomba...

–        Ce bombă a fost aceea mon general, cu asemenea forţă destructivă? 

–        Monsieur Bonclasse permiteţi-mi să păstrez deocamdată discreţie privitor la secrete militare pe care le vom discuta în cadrul restrâns al „Comandamentului de criză”. Eu sper, domnule să vină acel număr de membri care să ne permită luarea deciziilor chiar dacă nu îl vom scoate pe Comandant   de-acolo. Altfel voi impune, în numele Comandamentului militar, „Starea de catastrofă” în oraş cu măsuri drastice, între care dizolvarea „Comandamentului de criză”.  

–        Aveţi deja un astfel de plan mon gen?

–        Există domnule, întotdeauna a existat.

Sunt lucruri şi stări pe care nimic nu le poate modifica în lumea aceasta. Unul dintre ele ar fi dorinţa fermă a femeii de  a-şi picta faţa şi a avea un miros dulce de combinat chimic. Astfel se prezentase Melanie în acea zi remarcabilă de toamnă, o femeie coaptă bine, cam veştejită, dar bine mascată şi mirositoare ca Nina Ricci, o mumie preacunoscută.  

–        Messieurs le conditions sont prêtes. Faites les jeux!

Humoristă! Domnii s-au aşezat în jilţuri la măsuţele lor şi au consultat ecranul central pe care îl puteau comanda, din nevoia de a explica tuturor. Erau doar patru din doisprezece oameni. Venise şi Gabriel Gironda, finanţistul, dar se anunţaseră deja încă patru care întârziau datorită condiţiilor externe. Au văzut pe ecran situaţia de afară, cu sincope dar edificator. Nu se îndoiau că era cunoscută de întreaga lume oricât ar fi interzis publicarea ei cu legi locale. Au putut vorbi cu agenţii de ştiri, angajaţi ai primarului, care se aflau la locul dezastrului. Se făcuse deja un canal prin care se strecuraseră spre subsolul clădirii însă toţi cei care ieşeau dădeau din cap negativ. Li s-a spus că este o apă vâscoasă dedesubt prin care nu pot trece. A scos cineva o pancartă... „Pericol de incendiu!” Uite, se vedea ce strigă: „Nu veniţi cu foc!” În asemenea circumstanţă mai putea fi vorba de speranţe de salvare a oamenilor din subsol? Totuşi, Comandantul nu fusese localizat. La ora două şi cinci minute, adjunctul lui Alessi, colonelul Habibi, a intrat pe uşa sălii, însoţit de doi subalterni şi de bătrâna domnişoară Melanie pentru a da un raport înfricoşător:

–        Comandantul este mort, fiii comandantului au pierit împreună cu acesta într-un salon pe care l-am localizat cu puţin timp în urmă. Secretara Efel şi domnul Alessi au fost zdrobiţi de suflul exploziei în elicopterul care se îndrepta spre local, iar cauza exploziei a fost o bombă cu o compoziţie necunoscută, posibil chinezească, aruncată de jos în sus. A explodat la o sută de metri deasupra oraşului!   

A venit şi Jean Mandike.

–        Ce s-a întâmplat? Au plecat sentinelele? Poate intra oricine aici!

S-au uitat pe monitoare şi au văzut câteva persoane ciudate în locul sentinelelor costumate regulamentar.

–        Mi-e teamă că am fost trădaţi, a spus cu jumătate de glas generalul Firoux.

Din lift au ieşit zece oameni bărboşi îmbrăcaţi în haine gri. Câţiva purtau ochelari negri şi mănuşi. Toţi aveau arme. Barsaï a blocat nucleul dinăuntru. Alarmele au ţiuit strident. Zgomotul lor se auzea până afară. Dacă îl auzea cineva s-ar fi putut alerta. Intruşii nu păreau grăbiţi. Au cercetat amănunţit toate celelalte încăperi ale bunkerului şi i-au scos pe auxiliari. Nu păreau asasini. Le-au prins mâinile şi picioarele cu laţuri strânse, le-au astupat gura cu bandă adezivă şi au aşteptat privindu-i pe cei câţiva oameni care alertaseră armata. Însă nu armata a venit cu ascensorul ci un şef al intruşilor. Le-a cerut să deschidă uşa nucleului de comandă pentru a supravieţui. Au negociat. Deasupra se aflau deja forţe de intervenţie. Părea evident că nici indivizii necunoscuţi ce ocupaseră „Centrul de criză” nu aveau cum să se salveze. S-au cunoscut mai bine. Primul care a dat mâna, metaforic vorbind, cu ei, a fost Bruce zis „Ghimpele”, de pe monitorul principal, cu un zâmbet larg, legănându-se ca pe un scaun balansoar.

–        Mă vedeţi? Pot să vă pun muzică? Ceva optimist: „Dulcele meu sfârşit”...

Apoi s-a prezentat individul care îşi inspectase operatorii:

–        Sunt Terry Le Baron, secretarul general al „Consiliului celor douăzeci şi cinci”.

Generalul a vorbit în numele celorlalţi.

–        Nu cunoaştem acest... consiliu.

–        Este consiliul de conducere a Revoluţiei.

Au tăcut un minut. Gen Firoux l-a privit puţin îngrijorat pe Le Baron. Vedea, în fine, un reprezentant important al adversarilor.

–        Ei Bruce, a strigat Le Baron, spune domniilor lor care este situaţia de fapt deoarece am impresia că nu o cunosc.

Bruce a revenit pe ecran cu faţa lui jovială să le arate câteva dintre buletinele de ştiri şi să le prezinte explozia filmată în direct şi de aproape. Apoi au văzut, impresionant, distrugerea salonului unde s-a ţinut banchetul. Chiar unde se afla Comandantul... Li s-a părut că i-a fost sfârtecat trupul. Posibilităţile lor tehnice erau deosebite. Generalul Firoux a crezut că a înţeles ce făcuse diferenţa în acea conflagraţie. Aparatele şi specialiştii. Totuşi, nu putea capitula.

–        Domnule... Le Baron... Vă putem propune un armistiţiu.

–        Se aprobă, a zis Le Baron imediat. Revoluţia este a poporului, la fel este şi armata. Domnule general şi eu vă propun conducerea statul major al armatei revoluţionare.

–        Sunteţi conducătorul revoluţiei, domnule?

–        Am mandatul consiliului, vă asigur.

Astfel au debutat negocierile dintre cele două forţe implicate în conflict. S-au aşezat la masă şi au vorbit despre alegeri generale, despre reconstrucţie şi chiar despre declararea unui stat nou denumit „L’Ile de France”. După ce s-au relaxat lucrurile şi afară, trupele au părăsit locurile strategice şi s-au adăpostit de ploaie. Astfel, cred, a reuşit să pătrundă în bunker un zdrenţăros cu păr vâlvoi, cu ochii mari, deşi plouat într-atât de prăfuit că părea proaspăt ieşit din mormânt, înarmat cu pistol automat indian Parjat, cu încărcător tip curea. Pistolul acesta face zgomot ca un clănţănit: clanţ-clanţ-clanţ! Trei oameni au căzut seceraţi deşi aveau veste de siguranţă. Trogloditul a scos la vedere centura sa explozivă şi a râs. Ştia să râdă înfricoşător şi le-a strigat negociatorilor de pace:

–        Nu invitaţi diavolul la masă, iubiţii mei? Ce speranţe aveţi să vă înţelegeţi fără mine? Ha-ha-ha... etc.!

Pe Diavol îl uitaseră, sperau să renunţe la partea întunecată a oricărei revoluţii veritabile. Cel care intrase astfel, în forţă,  le-a zis că se numeşte Henry Maleville şi are o experienţă uriaşă în manevrarea oamenilor.

–        Pot fi un şef al executivului, fără cusur.

Avea faţa mare cu bărbia masivă puţin acoperită de barbă, nas ca un cioc de răpitoare, ochi de bou şi un canin din aur pe care sclipea o mică piatră, posibil diamant. De-asta îi plăcea să râdă.

–        Am ucis peste o mie de oameni, am fost împuşcat sau înjunghiat de patruzeci de ori, sunt cunoscut de toată lumea, nu doar în Europa... Am obosit. M-am întors acasă pentru a servi patria.

Uitase să spună că este un mare mincinos. Dar... pe negociatori i-a convins. Acesta este poate adevărul despre modul în care a reuşit cel poreclit cândva Duralex, apoi Duncan, un tip căruia i s-a pierdut numele iniţial, să fie pe lista „Comitetului executiv al Revoluţiei”. Versiunea oficială a lansat o epopee. Prefer această legendă, deşi mai există câteva. A fost compus şi un cântec numit „Diavolul Parisului”.

Când negocierile pentru lărgirea „Consiliului celor douăzeci şi cinci” până la şaizeci de membri şi apoi a primului „Comitet executiv al Revoluţiei” au ajuns la final, lumea a răsuflat uşurată. În doar două zile s-a întrunit „Consiliul celor şaizeci”, dar nimic nu s-a decis atunci. Au fost negocieri dure, au eşuat, au fost reluate, s-au purtat pe stradă, în case, pe canalul tv, chiar la Versailles... După violenţă ni s-a livrat circ. Atunci au cunoscut oamenii Fiara. A fost Ajunul Crăciunului când le-a râs în nas tuturor. Orice spunea era o inepţie, urmată de hohote. Se pricepea să râdă individul acela! Maleville! Oare îşi alesese numele în mod simbolic? Se prăpădea de râs, domnule! Viaţa sa era în mâinile sale, o putea controla în fine.

După ce au început negocierile de pace, locuitorii au ieşit de sub dărâmături, din cotloane, din locurile ascunse pentru a vedea ce anume s-a petrecut, sau dacă se putea petrece altceva (ori vreun vecin decedat). Curând legea marţială a fost înlocuită cu legea Stării de necesitate, deloc mai prietenoasă cu omul simplu. „Comitetul executiv al Revoluţiei” şi-a gândit şi a primit noi prerogative pentru a permite viitoarei „Adunări generale a reprezentanţilor” un pic de putere, în fine... a căzut pentru prima oară în acel decembrie... ninsoarea. Dar... o  revoluţie fără participarea tuturor cetăţenilor, nu poate fi revoluţie. Au rămas puţine zile până ce în viaţa cotidiană a parizienilor a intrat spectacolul capital. S-a construit un eşafod multifuncţional în Parc de Prince, cu execuţii publice, intrarea se plătea iar călăii erau traşi la sorţi de ordinator dintre plătitori. Până să fie inventată această distracţie, „Comitetul executiv” a sărit în aer cu prilejul primei sale şedinţe în Palatul tradiţional al guvernului, de la Versailles. „Buum!” Nu se dorea concilierea părţilor, nici măcar înţelegerea cu responsabilii naţionali. Deci asta s-a întâmplat în Ajunul Crăciunului şi Henri Maleville a fost investit cu puteri depline. Scăpase, printr-un noroc, din atentat, de încă o tentativă de asasinat, „a patruzeci şi una”, spunea un moderator de spectacole tv. În ziua aceea a început altă epocă...