Michelle împreună cu Dodi se aflau la poarta palatului Fedouin, aşteptând să o deschidă cineva. Nu ştiau că acea poartă se deschidea foarte rar numai persoanelor aşteptate. Pentru ei, chiar dacă erau văzuţi dinăuntru, nimeni nu ar fi deschis-o. Angajaţii foloseau rar poarta principală. Exista altă poartă ascunsă în zid. Au rămas acolo, s-au rotit împrejur, au strigat şi au lătrat. S-au aşezat în apropierea lăncierilor agresivi, Dodi le-a vorbit într-un idiom dogon din Africa Centrală, deşi... părea doar că latră într-un mod... hâm!... de parcă ar fi cântat la Lună... până la Lună şi înapoi... Nu departe de Lună lucea steaua Sirius, cea care le arată drumul rătăciţilor... Michelle s-a sprijinit de zid ţinându-şi câinele în braţe să se încălzească.

„Ar fi bine să plecăm. Se lasă ceaţa. Eu sunt îmblănit dar tu îngheţi”, se pregătea să spună Dodi când, a simţit că se apropie de ei un individ care puţea pestilenţial. Cât ai clipi, un tip lungan cu faţă de copil pistruiat şi cu nas mare, obraznic, a ajuns în apropiere să îşi exprime curiozitatea:

–        Te-ai aşezat să cloceşti la poarta cetăţii?

–        Nu este nimeni în cetate, l-a iscodit Michelle. Aştept de o jumătate de zi şi nu se mişcă nimic înăuntru.

–        Ce, eşti o proastă? Cum să te lase pe tine cineva să intri... să intri, hă!, să... undeva? Nu-mi dau voie mie şi, şi-şi... iubita mea lucrează acolo. Nici Tlocque Nollis, ha-ha-ha!, n-a intrat vreodată. Nu?

–        Cine este Toc...?

–        Trăieşti într-o lume de ignorrranţi, madame! Parole! E bine că ţi-ai luat javra cu tine. Să o scuteşti de pureci. 

 Vorbea repezit, de parcă înghiţea cuvintele, graseind ca o cocotă masculină...

–        Te văd singură cu.. cu...

Dodi l-a mârâit...

–        Aveţi nevoie de protecţie, nu? Vă trebuie adăpost pentru noapte. Aşa este? Vă ofer protecţie la preţ redus. Dacă erai prinţesă te duceam la superlux, da... Ne-am înţeles?

Michelle avea nevoie de aprobarea însoţitorului. Dodi a aprobat închizând ochii. De unde să-i plătească băiatului? Dacă nu întreba de bani...

–        Fie. Ce ne poţi oferi în deşertul acesta de case?

–        Mergeţi cu mine la vărul meu patron de vagon. Eu spun că poţi sta, numai să vrei să produci, cu doi-trei franci pe zi, până mori acolo, iar pe aspiratorul de pureci îl pune şef să latre particularii care umblă să fure.

Au plecat, n-aveau decât să revină pe dimineaţă, erau optimişti considerând că cetatea nu va dispărea în timpul nopţii.

–        Pe mine mă cheamă Michelle Gauriac, el este Dodi, pe tine cum să te numim?, s-a interesat Michelle după ce au depăşit prima dună de ziduri.

–        Latiffe, eu sunt Latiffe, n-aţi auzit de mine? Latiffe, Latiffe...

–        Faimosul Latiffe, lătră Dodi.

–        Sunt unic, fenomenal, transgrasial,...

–        Trance?

–         Grasial...

Latiffe graseia cumplit...

–        Gra... Aa! Rasial... Eşti transrasial?

–        Transgrasial...

–        Cum adică?

Latiffe a zis că era actor în „Comedia (gr)rasială” regizată la Forȇtnoir. Era comediant rasist într-un bal comic, un comedial...

–        Comedial? N-am auzit în viaţa mea de aşa ceva!

Iar „Pădurea neagră” se chemau nişte munţi din Germania, nu altceva. Era spectacol de sarcasm făcut de negri, pentru negri. Acolo se pedepsesc albii deoarece au fost întotdeauna mai proşti, mai urâţi şi mai impotenţi. Lumea progresează numai prin potenţă sexuală. Până la cer. De fapt doar bărbaţii albi erau flagelaţi, femeile albe însă... erau primite, dacă le oferea Cel de sus. Dă Doamne!

–        Dar tu ce faci acolo?

–        Sunt transgrasial.

Latiffe a ridicat o lespede ascunsă într-o ruină şi au coborât câteva trepte dedesubt, apoi s-a uitat printr-o fantă şi a împins tare peretele. Era intrarea într-un canal destul de insalubru. Michelle l-a luat în braţele sale pe Dodi, iar acesta i-a lins pervers pieptul.

–        Mă gâdili, mă gâdili...

Era frig şi umed, au mers prin băltoace, au ridicat cu un drug de fier lăsat special, un capac greu, de fontă, şi s-au lăsat într-o groapă neagră. De ce astfel era intrarea într-o lume ascunsă nu ştiu, dar totul este complicat şi misterios în viaţă deşi nu pare altfel decât... natural. Natural că aceasta era intrarea în catacombe. Latiffe făcea zilnic traseul, uneori de câteva ori pe zi şi erau destui care foloseau alte ieşiri sau intrări. După ce au coborât printr-un horn s-au strecurat uşor în stradă, era o stradă pavată, printre oameni ca ei, zdrenţăroşi, liniari, inexpresivi.

–        Ăştia sunt moroi. Ieri au murit treizeci de vii. Mor pe ei, mor mergând. Pe-ăştia nu-i mai ia nimeni în seamă. Într-o noapte bună, aici e noapte mereu, tot cad în lac. Şi îi papă monstrul lacului. Hâlc-hâlc!

Au depăşit cei câţiva moroi care nici nu-i vedeau şi au navigat spre altă stradă pentru a pătrunde într-un loc mult mai populat. Erau mulţi oameni, toţi păreau foarte vii. Au văzut acolo localuri, au auzit lumea strigând, se cânta, erau petreceri, lumină, şi locul arăta ca o stradă mare din oraşul de la suprafaţă, noaptea.

 

În timp ce Michelle se obişnuia cu atmosfera oraşului subteran, Gauriac-père se afla deja într-o cameră mică luminată de flacăra, o limbă galbenă, mişcătoare, din lampa de petrol. Uşa era foarte puţin crăpată şi în partea cealaltă se afla un om îmbrăcat grosolan, cu barbă neîngrijită şi tuns chel, care, după ce a privit cu insistenţă, a plecat şchiopătând şi a coborât scările de lemn putred pentru a intra apoi într-o cameră mare cu două mese făcute dintr-un material incert şi o sobă cu foc, unde se aflau încă trei persoane, o femeie, un bărbat mai tânăr şi o fată.

–        Ce face?, a întrebat femeia deranjând cu o furculiţă păduchii de sub peruca sa murdară. Mai trăieşte?  

–        Ce crezi că făcea? Scria, scria ca un câine, ţinea în mână un instrument care lasă dâre pe masă!

–        Ne strică mobila? Să i-o bagi la preţ. Doar nu are s-o ia cu el, mortul! Oa-ha-ha-ha!

E greu de imaginat un câine capabil să scrie, dar... sunt atât de diferite aceste animale, unele destul de ciudate! Şi-apoi, cei mai mulţi dintre oameni deja au uitat să scrie fără aparat, omul este robul maşinii create de el...

Cédric Gauriac şi-a întocmit planul străzilor pe care deja rătăcise. Unele aveau denumiri. Aceea pe care îşi găsise găzduire se chema „Bernadette mère Gousse”, Bernadette Mama Gâscă!, dar casele nu erau numerotate aşa încât nu ar fi putut primi o pizza la comandă... sau alt colet... Pizza? Gazdele sale nu erau de încredere. Intrase în clădirea aceea pentru că îl cunoscuse pe om în stradă şi fusese întrebat direct dacă are unde dormi. Apoi l-a chemat să-i arate camera. Avea un mod de a insista pe care nu-l poţi contracara. L-a rugat de parcă îi depindea viaţa de acceptul tău. „N-am bani.” „Ne putem înţelege noi. Suntem persoane vii.” Gauriac nu descoperise o ieşire din acel subsol în care se construise cu atâta răbdare, ani la rând, o aşezare umană. De-ar fi fost reporter iară, avea ce relata încă mult timp. Lumea subpământeană îi fusese necunoscută, deşi o visa uneori. Pe străzile acelea firave era periculos să umbli. Erai neputincios dacă apăreau grupuri de tipi violenţi. Şi văzuse deja, îi simţise lângă el, parcă ar fi stat în ziduri, în stâncă... Foşneau pe-aproape. Pe el îl păsuiseră datorită vârstei, şi-a zis, dar a văzut cum atacau în spatele clădirilor, în spaţii cu resturi lăsate după demolări sau prăbuşiri de tavan pe unde nu-l sprijineau construcţiile ori stâlpii de susţinere. Fugitivi, imagini schimbate rapid, ca blitzurile erau. Sadici. Hohoteau ca maimuţele... O lume de groază!

A primit deodată un impuls să iasă din casă. Era simţul său că avea o treabă de îndeplinit, de aceea se afla în acel moment acolo. Şi-a strâns cele câteva lucruri care îi aparţineau şi a suflat, împrăştiind în toată camera praful roşu ce acoperea măsuţa. A crescut din mijlocul prafului ca o fantomă în lumină şi a tras de uşa care a scârţâit grotesc. Sentimentul că locuia într-o criptă l-a apăsat până să o vizioneze pe fata gazdei care stătea jos, în hol, rânjindu-i cu gura ştirbă. O vedea bine chiar dacă abia se insinua o lumină slabă din stradă.

–        Unde pleci? Încă nu ai plătit cum se cuvine.

–        Merg să aduc banii, a zis. În stradă mă aşteaptă...

Uşa camerei de jos s-a deschis şi a ieşit capul împopoţonat al femeii.

–        Bărbate, se furişează să plece mişelul! Nu-l lăsa să fugă cu banii noştri!

Gauriac a tras de uşa prin care se ieşea în stradă însă era blocată.

–        Nu poţi, prost bătrân! Aşa-i că nu poţi?

Bărbatul şi fiul său apărură din camera de zi. Doi troglodiţi înarmaţi ca pentru o luptă cu bâte. Gauriac s-a înroşit ca focul. Uşa s-a aprins subit şi s-a mistuit într-o clipă. A ieşit rapid, s-a oprit în stradă..., era departe... Ce coşmar trăia, cât de lipsit de noimă, de absurd, nu?, se stricase viaţa, existenţa lui, din ziua când se îndoise turnul Eiffel! Şi nu mai reuşea să fie sigur dacă acest eveniment abominabil s-a petrecut realmente sau fusese un vis. Se modificase universul, cumva. Nici el nu mai era acelaşi... Despre ce bani vorbeau oamenii aceia? Spuneau că fuge cu banii lor... „Oare se practică sclavia? Câţi bani valorează un om de şaizeci de ani pe piaţa muncii brute? Sau este altceva?” Sau este altceva, sau nu este...

S-a apropiat de un spaţiu mare între clădiri, luminat şi plin de lume. Erau localuri, era zgomot, se cânta la pian, îi păru obişnuit, ca în Pigalle sau alt loc de distracţii uşoare. S-a apropiat de un tip costumat în clown ce fuma lângă un cort rond cu bumb roşu în vârf precum nasul lui care fumega alături. Îi păru uşor turmentat.

–        Cum se cheamă locul acesta?

–        Bazin.

–        Nu-nu, crezu că i-a spus cum se numeşte. Ce nume are piaţa asta?

Bufonul l-a privit râzându-i drept în faţă:

–        Ştii ce? Chiar nu m-a întrebat vreodată cineva, de când stau aici, cum se cheamă locul acesta! Ha-ha-ha! Eşti primul! Ha-ha-ha-a-a!... Îmi eşti... simpatic. Hai să-ţi vând un pont! De vrei să vezi un spectacol delirant, grăbeşte-te să prinzi trenul! Grăbeşte-te, îţi zic!

În faţa sa, nu observase, era un tren, o vechitură, oprit în staţie. A fugit degrabă, gâfâind. Nu mai era de el asemenea efort! Când Gauriac reuşi să tragă uşa glisantă şi să se salte pe platformă, clownul râse mai tare...

–        Unde fugi aşa? Ha-ha-ha! Unde fugi, caraghiosule? Întoarce-te să-ţi cumperi cartela! Alături trebuie să mergi! Ei!

„E bine să iei cartela”, sau pe-acolo, auzise Gauriac şi nu înţelegea pentru ce mai râde.

–        Asta este meseria lui. Face cute la colţul gurii.

Înăuntru două, nu, trei femei, câteva locuri de zăcut în interiorul înghesuit de bagaje şi aproape întuneric dacă nu ar fi pătruns printr-o vizetă lumina de-afară. A gândit că stă într-o rezervă pentru săraci când, vagonul a fost smucit de parcă se urnea din loc un bloc pe roţi pătrate. Femeile s-au panicat. „Ce-a fost? Ce s-a întâmplat? Doamne-Cristoase, e sfârşitul lumii! Ai-ai-ai!” Au tras de uşă şi au aruncat afară mulţimea de cutii negre...

–        Ai permis, domnule?

–        De unde să iau?

–        Eşti prins... Eşti priins!

Gauriac nu intenţiona să se lase prins şi a plecat din acel vagon spre cel din faţă. Acolo era vagonul restaurant, luminat şi plin de personaje stăpânite de voioşie ca la o întrunire de convivi.

–        Ce căutaţi pe-aici?, a întrebat unul dintre chelneri. Aveţi cartela? Seria asta este completă deja. Bertrand, mai este vreun loc liber?

–        Niciunul, Blaise.

–        Trebuie să caut pe cineva.

–        Căutaţi pe cineva să serviţi ori să fiţi servit? Nu auziţi cum se cântă? „În viaţă trebuie să serveşti pe cineva...”!

Ce mai chelner glumeţ! Gauriac zâmbi până ce, privind prin geamurile mari simţi cum îi zvâcneşte inima. Michele a lui, îmbrăcată cu o rochie ruptă şi un căţel în braţe, se uita chiar atunci derutată spre trenul care staţiona încă... sau poate nu, deşi-deşi acolo, prin geam, se vedea clar o scenă de teatru destul de mare, mai mare decât a unui cabaret. În mijlocul scenei şedea singură Michelle, îmbrăcată într-o rochie ruptă, cu câinele-acela în braţe, şi bărbaţii zgomotoşi din restaurant licitau pentru... Pentru ce? Pe uşa de unde venise Gauriac s-a ridicat o namilă cu chipiu de poliţist. Chelnerul Bertrand a zis tare:

–        Bob, omul acesta nu are permis!

Bob a râgâit puternic.

–        Doar dintr-ăştia aveţi mereu. Ştiţi că iau puţin pe bătrâni! Nici clăbuci nu fac! Moşule stai puţin că nu vreau să te rup la oase devreme! Rămâi aşa până se schimbă peridianul!

–        Meridianul...

Gauriac s-a grăbit să ajungă în partea opusă a vagonului dar chelnerii au dat să-l prindă.

–        Fuge!, a strigat lumea din sală. Fuge! Care pariază?

–        Eu, eu, ia şi de la mine, aici-aici...!

Gauriac a dat pe jos farfuriile chelnerului Blaise, iar acesta s-a strâmbat să plângă. Erau averea sa! A reuşit să treacă dincolo într-un fel de bucătărie, încinsă, plină de fum, era încălzită de la o sobă cu foc mare, iar zgomotul dinăuntru era un pufăit ca de locomotivă cu aburi: pufff!, pufff!,... De-acolo a trecut direct pe o scară cu trepte din beton. O scară largă, cu balustrade de-o parte şi de alta. A continuat să se grăbească şi parcă, repede, neaşteptat, s-a regăsit în stradă! Din spatele său nu venea nimeni, iar trenul... nu mai exista. „Nu este chiar un tren ci un restaurant”, şi-a zis, uitând pe unde intrase. Şi mai era ceva... Cum de ajunsese un tren acolo? Stătea deasupra, era pe planşeul superior şi nimic din locul pustiu pe care se afla nu părea să fie legat de locul unde abia fusese. Nici măcar un strigăt, un cântec, nimeni nu râdea,... era noapte şi linişte. O stradă cu... arbori. Era ca lumea reală, de la suprafaţă. Chiar se vedea luna. Gauriac s-a întors către scara pe care urcase. Era grozav de adânc beciul acela şi foarte abrupt. Îşi văzuse fata! Să revină acolo era important! Parcă avusese un motor în fund când a urcat! Să meargă spre lumina lunii se îndepărta, deşi... ar fi putut încerca să vadă ce este. Da-da. Acolo trebuia să se ducă. Mergând, i-a părut că s-a pornit vântul. Că arborii au crescut, ori s-au ridicat cumva. Că... arborii cântau! „Uuu-uuu...!”

Era o oglindă rotundă, mare. Se vedea deja mergând spre ea.

–        Unii zic că pielea albă se poate pregăti mai bine. Alţii că te face mai apetisant, arămiu, se sparge suculent… Am depăşit criza de carne, Boudou. Iar oasele de gloabă se fierb într-o zi...

–        Sau o noapte...

Copacii vârtoşi cam scârţâiau, se-ndoaiau, păreau... emoţionaţi. Erau martorii unei drame. Bătrânul s-a oprit şi cerceta imaginea din oglindă. Individul care se uita în ochii săi nu era el. Îşi cunoştea bine ridurile. Nu purta mustaţă şi nu era brunet, dar îl ştia pe omul din oglindă cum se ştia pe el. Era Nez Marceau!

–        Ce cauţi aici, bătrânul meu?, l-a întrebat detectivul.

–        Şi tu mă vezi?

Vântul se înteţise. Îl lua pe sus. Nu voia să se îndepărteze. În oglindă se afla prietenul său. Doar el îl putea înţelege. Începu să se rotească în jurul oglinzii, iar oglinda îi păru sferică. Rădăcinile pădurii de pomi negri fremătau.

–        Oriunde plantezi o sămânţă se naşte jungla. Se hrăneşte cu tine, cu lumea ta, cu capul tău, te ronţăie de mori.

Nu pricepea deloc povestea aceea care putea avea un rost, dar nu pentru el. Purta un dialog îngust cu Marceau.

–        Cum ai fost închis în oglindă?

–        Eu nu. Tu eşti.

–        Aşa te văd.

–        Şi eu.

–        Dar unde te afli?

–        Într-o ascunzătoare de hoţi. Îţi zic sincer nu ştiu ce fură. Dublul meu zice că vieţi. Cum să furi vieţi? Ha-ha!

–        Despre ce dublu vorbeşti?

–        Am înnebunit odată cu vârsta, prietene. Dublul zice că doar să pătrund aici mă pot salva. Însă nu-i posibil, ştii? Este o oglindă rece în care te văd zburând hilar. Ha-ha! Zbori hilar, fir-ai să fii! Anormal! Încearcă să cazi!

–        Sparge-o!

–        Ce vrei să sparg?

–        Sparge-o, m-auzi?

Nez Marceau purta cizme cu tocul dur care făcea un zgomot particular, sec, pe piatră. Era ca aroma unui vin de calitate.   Pe-acolo trecea o persoană distinctă: Nas! Şi-a repezit tocul tare în oglinda ce orna interiorul camerei sale de detenţie. A fost momentul de spectacol intens, de apogeu, de resemnare. „Ei!”, îşi spuse Gauriac, „Iată-mă cu totul scăpat de sub control! Cine, ce pot fi? De ce se întâmplă ce se întâmplă şi care este rolul meu în comedia aceasta?”

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Piesa 35

 

–        Despre oraşul de dedesubt nimeni nu a spus ceva niciodată.

–        Nu vorbi, doar mergi!

–        Este... un oraş mistic?

Însoţitorul... zbura sau se rotea împrejur

–        Nu vorbi, doar mergi, altfel te vor auzi giganţii... Mergi cât poţi.

Avea impresia că se învârt în cerc.

–        Ştii unde mergi?

–        Te cred. Eu recuperez viii. Mirosul e nociv aici. Poţi sucomba chiar acum. Orice fel de viaţă este riscantă, incertă, nu? He-he!

–        Cine eşti, străine?

–        Nu îţi sunt străin. Te-am susţinut nu mult timp înainte. Îţi aminteşti? Canalul din Saint-Cloud...

–        De femeie ce ştii?

–        Îţi pasă de ea?

–        Foarte mult. Ştii ceva?

–        Este bine...

–        Nu mă minţi?

–        Ei! Eşti prea bănuitor. Poţi accepta o minciună minusculă?

–        Trăieşte?

–        Sigur că da.

Auzea cum strigau zeci de glasuri, se răspândeau şi se adunau laolaltă. Mergeau spre ele ori se îndepărtau. Aproape că nu vedea, numai cât să nu îşi zdrobească trupul de obstacole mai întunecate parcă decât întunericul. Simţea că se îndepărtează de apa neagră odată cu risipirea gazelor toxice. Doar hainele sale puţeau. Se crezu în siguranţă deîndată ce simţi sub picioare terenul neted. Crescuse şi lumina pe canal astfel încât ar fi putut să-şi vadă însoţitorul.

–        Unde eşti?...

Plecase! Chiar era îngerul... sau demonul său păzitor. Demoni păzitori! De ce n-ar fi, când se admit ceilalţi? Gândi că poate să ardă ca o torţă dacă este atins de o scânteie de foc. Unde să găsească veşminte de schimb? Se afla într-un canal prin pământ şi înaintând spre capătul său creştea lumina. Apoi văzu în preajmă oameni. Abia îi zărea, se întreba cum de îi evitase. În fine, a ajuns printre construcţii. Erau ca nişte case din cărămizi, de jos până-n tavan. Şi drumul era pietruit. Chiar lămpi pe stradă! Şi o pensiune?

–        Eşti viu? Eşti viu? Intră la noi în casă viule! Îţi oferim tot ce vrei la un preţ derizoriu. Nu vrei?

–        Nu doresc decât să îmi schimb hainele.

–        Tot ce vrei... Tot ce vrei...        

„Oare ce intenţii are?” Îmbrăcămintea celor din drum era sumară şi pământie.

–        Hai! Hai, vino! Îţi dăm tot ce vrei.

L-a urmat pe o stradă îngustă cu canal colector de dejecţii pe centru. Mirosea a latrină. Apoi a fost tras de mână spre dreapta printr-un gang. Un tâlhar i-a strâns o funie de gât. Încă ţinea pumnalul în teaca de la brâu şi a tăiat repede funia, apoi  l-a prins pe agresorul său. Era femeie. Ptiu! Femeie! N-ar fi vrut să dezbrace astfel o femeie şi nici să îşi schimbe hainele cu ea... dar cel care l-a atras în cursă nu mai era acolo.

A ieşit profund schimbat din aventura asta. Îşi pusese pe cap o perucă destul de strâmtă. Era o frumoasă cam păroasă şi solidă ca o iapă. A fugit de-acolo şi nu s-a întors. Intenţia sa era să găsească un mod de a ieşi din subsol. Petrecuse cam mult timp dedesubt. Cutremurul acela care adusese apa ar fi putut să fie simţit şi sus. Astfel gândea. Ce se petrecuse în local fără el? Avea un obiectiv sigur. El ar fi trebuit să îl imobilizeze pe primar. El, Basile Dimov. Cum se descurcase Maïakovski? Se temea că întreaga operaţiune dăduse greş datorită lui, rătăcirii sale, sentimentelor... Nici pe Constance nu reuşise să o salveze... Oare o iubea? Uf!

„Mă duci în braţe, Deux? Ha-ha!...” Şi-a amintit-o costumată angelic, albă, înconjurată de aură... Un înger nu tocmai curat... Cu Constance în minte a ajuns în grădină. Era mare, cu plante colorate, avea un monument ciudat în mijloc şi locuri de stat în lumina albă, electrică.

–        Nu stai la soare, frumoasa mea?

–        Ce soare vezi aici, voinicule?

Un goriloi, cu zgardă inscripţionată, ridiculizat şi de tunsoarea scurtă cu breton.

–        E singurul loc din oraş cu soare, frumoasa mea.

Se afla într-un spaţiu mare, în lumina reflectorului, cu spatele şi-apoi, întorcându-se, cu faţa la Palatul Justiţiei Supreme, o construcţie veche... Veche. Aţi auzit de templele colosale săpate în stâncă? Probabil le-aţi văzut chiar! Astfel era. Cu zece coloane masive, muşcate ici-colo, de vechime poate, trepte de la un colţ la celălalt, cornişa mare şi o friză importantă stropită de găuri în care trăiau păsări sau... lilieci, care plecau şi se întorceau în stoluri. „Dacă nu ar fi supremă ce fel de Justiţie ar mai putea să fie?”, e întrebarea.

–        Frumoasa mea ţi-a răsărit o pădure de păr pe faţă!, îi spuse iară gardianul acela înainte să se apropie de intrare. N-ai voie acolo! Stai cu mine!

Dimov i-a zărit pe ceilalţi. Părea o echipă de buldogi bine hrănită, tocmită să supravegheze intrarea în palat, care se sprijinea pe aceleaşi picioare. Dinăuntru ajungeau la el o voce difuză, solemnă, şi alta sugrumată de teamă...

„Am numărat două milioane cinci sute de mii treizeci şi trei de blesteme. Doar două au fost arse de faptele bune. Ai fost asasinul bunelor intenţii...” „Clemenţă, vă rog, Înaltă Instanţă!  Nu pot discerne ce este Rău şi de ce este astfel.” „Nu ştii ce e Rău? Desfizi Legea?”...

Dimov nu era pregătit pentru o întâlnire cu Judecătorul Suprem.

„Nu am avut ocazia să mă îndrept. Am îmbătrânit prea repede.” „Ai avut multe ocazii însă caracterul tău le-a pierdut... Nu ai reuşit să te schimbi... Ţi-ai consumat creditul de încredere. Iar modul în care ai ieşit de-acolo nu este clasificat. Nu-nu. Te-aşteaptă o grea pedeapsă.”

Să pierzi ocazia... ce nenorocire! Revenirea nu mai este apreciată, moda a murit, eşti un moş desuet pierdut mental  într-o tinereţe care nu se întoarce. Nimic nu poate fi întors decât de nostalgie, totul se transformă, piere, se modifică incognoscibil... Fraţi vă spuneţi?

Automobilul distrus care ornamenta mizerabil centrul grădinii lătra? Nu el. Astfel suna fluierul gardienilor, lătra şi mârâia ca un câine întărâtat. Îl avertizau pe Dimov să rămână afară. Pe-acolo nu intra nimeni, nici martorii. Ar fi trebuit să ştie. Dimov nu ştia dar nici nu a putut rămâne în loc. A fost adus pe culoarele uriaşe ale palatului. Acolo nu se afla nimic şi nimeni. Se auzea mergând iar zgomotul paşilor lui avea ecou. Şi brusc o uşă i-a vorbit: „Aici trebuie să intri”. Ori poate altcineva. Pe culoar umblau vorbe. Discuţii, palavre,... nonsensuri...

–        Aceşti martori au studiat dosarul meu, onorată Instanţă. Doar ei mă pot susţine.

O sală mare, ca un interior de catedrală. Oameni erau acolo, mărunţi ca insectele. Mai ştiţi? Fusese sfătuit să meargă în tăcere pentru a nu alerta giganţii. Se pare că îi trezise. O tânără a venit iute să-l ghideze spre boxa martorilor. Erau toţi trei: El, Gauriac şi Nez Marceau.

–        Trăiţi?

–        Eu aşa cred, a spus Marceau.

–        Nu prea ştiu, a zis Gauriac. Dar tu cine eşti, femeie?

–        Dimov. N-am găsit altceva să îmbrac. Ce este aici?

–        Procesul lui Castrolet, a vorbit în şoaptă Marceau.

–        Dar... N-am fost noi martori. Nu îl cunosc deloc.

–        Linişte! Tu, cel care-abia ai venit! Te afli aici să salvezi un suflet. Cum crezi că şi-a pierdut trupul?

–        Cred că a fost ucis, Onorată Instanţă. Noi toţi credem că a fost ucis.

–        Vorbeşte în numele tău! Dar nu eşti sigur.

–        Astăzi sunt mai sigur. Am cunoscut puterile ascunse.

–        De ce crezi în această ipoteză?

–        Îmi permiteţi să intervin, Onorată Instanţă? Eu am aflat deja mai mult.

–        Te-ascult.

–        În noaptea când a fost asasinat primarul, acest om fusese dirijorul orchestrei. A fost implicat într-o dispută magică. Eu nu pot... dar dublul... dar dublul... Pleacă!

Din Marceau s-a desprins un fum. Iar fumul a vibrat.

–        Sunt spiritul falsului primar.

Gauriac şi-a amintit de el. „Am ajuns martor la un proces de senzaţie”, şi-a zis. Se vedea coborând treptele Tribunalului. Vedetă, blitzuri, interviuri, titlurile zilei,... Asta e ţinta existenţei fiecăruia: Notorietatea. Doar că el mai stătuse în studiouri de spectacole pentru diverse tipuri de naivi şi gură cască. Era destul de cunoscut în oraş, dar nu celebru.

–        Deci cine l-a ucis pe dirijor?

–        A fost un vrăjitor, Onorată Instanţă. Un vrăjitor pe nume Guy.

–        Un vrăjitor? Un vrăjitor? Ha-ha-ha-ha!

Au simţit cum vibrează pereţii sălii.

–        Eu nu cunosc vrăjitori, le-a spus Instanţa Supremă. Şi nu accept să fiu înşelat.

–        Atunci... magicieni. Magicieni, îmi permiteţi să vă sugerez acest termen, Onorată Instanţă?

Aici intervenise Cédric Gauriac.

–        Îmi pari mai cunoscut, a zis Vocea. Ai trecut pe-aici şi altă dată?

–        Nu am ajuns în această sală, Onorată Instanţă.

–        Nu? Va veni şi rândul tău... Puteţi pleca! Doar tu, spirit rătăcitor, nu ai permisiunea să ieşi. Ai revenit acasă.

 

Michelle a fost chemată de Latiffe...

–        Jeannedarc, hai vino aici să te observe şeful! Lasă potaia că nu moare. Încă. He-he!

–        Asta e fata, Nollis?

–        Oui chef!

–        Dar nu pare fată. Este femeie!

–        Uite-o pe ipocrita asta cum face pe inocenta! M-a înşelat, chef!

Intraseră din canal direct în dosul clădirii. O cameră luminată pe jumătate şi biroul de lemn negru (Cine adusese lemnul în beciul acela? Eu nu ştiu. Poate apa.) era dincolo, în beznă, iar şeful nu şi-a arătat faţa. După voce era un broscoi.

–        Bine, fie. Discutăm afaceri după ce auzim licitaţia. E bine zece la sută?

–        Douăzeci...

–        Douăzeci doar pe fiinţe gingaşe Nollis. Nubile. Hai-hai, nu sta pe gânduri! Pierzi şi cei zece la sută. Spune-i să râdă! Râzi! Toţi trebuie să râdă cu gura până la urechi.

–        Dar chef, suntem în Infern!

–        Suntem în Infern?, s-a uimit Michelle.

–        Ce-ai, eşti proastă? E un spectacol, e teatru.

–        Trebuie să mă întorc de dimineaţă, nu ştii? Fata mea este acolo!

Imaginea s-a tulburat. Întreaga sală a fost scuturată de praf într-o mişcare telurică neobişnuită. S-a stins puţin lumina, apoi totul s-a reluat de la secvenţa anterioară. Latiffe a zis:

–        O grezolvăm. Stai liniştită, priveşte trenul şi râzi. Dincolo sunt spectatorii... Lasă câinele!

–        Să-l muşc de mână? 

–        Nu-nu.

A ieşit pe terasă. Era de fapt o esplanadă şi a primit aplauze când a păşit temătoare pe o pardoseală cu dale mari de piatră aşezate în „V”. Esplanada era bordată de gradene cu flori. Flori? Erau flori deja uscate, imortele. A privit un minut spre lojă, singurul loc luminat dinafara scenei.

–        Râzi!, i s-a şoptit din culise. Ce faci? Râzi!

Dar nu găsea motivaţie pentru a râde.

–        Cum ne salvăm de-aici, căţelul meu?

–        Încalecă pe mine!

–        Ce spui? Nu pot.

Atunci a luat-o râsul. S-a imaginat călare pe căţel.

–        Ha-ha-ha-ha! Ha-ha-ha-ha-ha!

Când râde, dar nu isteric, femeia tânără este grozav de sexy. Te transformă şi pe tine, simple voyeurist, te înveseleşte de parcă ţi-ar cânta instrumental. S-a declanşat un ritm.

„În viaţă trebuie să serveşti pe cineva! În viaţă trebuie să serveşti pe cineva-a-a!...” Două femei cam mari, cu posteriorul ca o crupă de cal şi un bărbat cu cercel în buză, nasul cât jumătate din faţă şi trupul colosal, negru dar pe alocuri maron, au ieşit din bezna cotloanelor de culise. Omul era tuns scurt şi deţinea o barbă foarte deasă, dacă poate fi numită barbă deoarece îi acoperea toată faţa, urechi alungite şi, pentru ca travestiul să fie corect purta copite la picioarele inferioare. Era îmbrăcat într-o ţinută de vechi cowboy, cu vestă şi curea groasă. 

–        Sunt catârul, a zis, şi am fost trimis aici să te servesc.

–        Dar nu-mi trebuie nimic, doar... să mă odihnesc şi mâine să revin la palat.

–        La palat? La palat vei fi dusă.

Cele două femei au început să se învârtă pocnind din palme, un ciudat public s-a manifestat zgomotos, iar refrenul  s-a modificat: „Să mergem la palat, să mergem la palat...!”

Michelle era o femeie destul de sofisticată, nu suporta chiciurile, avea o pasiune specială pentru drame deoarece... comediile sunt în ultimă instanţă nişte scălâmbăieli. A fost ridicată de „catâr” ca un fulg, iar Dodi a fugit din braţele sale:

–        Să îl muşc?

–        Pe el poţi să-l muşti.

Căţelul a sărit să-l prindă de gleznă. Sus-sus, chiar glezna era de cal...

–        Ah-aah!, s-a văitat Catârul. Asta nu face parte din scenariu.

Din stânga a intrat un tip echipat în formă de doberman şi, în aplauzele mulţimii, a încercat să îl prindă pe căţel. Din momentul acela Michelle a început să ţipe. Spectacolul părea să scape de sub control.

–        Sta-aţi!, în platou a intrat Latiffe.

Putea fi recunoscut după voce numai, deoarece recuzita îl transformase într-un robinhood, sherlockholmes, jamesbond din vechime.

–        Sunt vestitul Tloque Nollis...

Tot un fel de Sherlock Holmes. Chiar Dodi s-a oprit în săritură.

–        Ah! Vai! O-o-o!

O mare de mâini şi-a acoperit gura de surpriză!

Tlocque Nollis a scos lupa din buzunar să cerceteze cazul. Era un caz valabil strâns în braţe de un mutant numit, în Infern, Catârul. În vremea aceea Catârul abia îşi făcea ucenicia în meseria de intrigant. Vă recomand această specialitate. Aduce, garantat, câştiguri. Femeia a fost depusă pe pavaj, iar vestitul Nollis a strigat:

–        Nu credeţi că merită de zece ori o mie?

Avea o aluniţă într-o parte ascunsă a corpului, ştiţi cum zic francezii, „grande-beauté”, şi un mic tatuaj din adolescenţă pe partea cealaltă, dar sânii nu erau prea fermi, iar faţa era obosită... deja obosită...

Privind sus parcă se ridica un munte, iar vârful muntelui pulsa. La suprafaţă era desigur noapte, o perioadă de odihnă şi recuperare pentru fiinţe, dar jos nu exista timp de repaus. Cum să-ţi păstrezi prospeţimea?

Ne plictisim uşor de teatrul buf... Michelle s-a plictisit, şi-a recuperat căţelul şi a vrut să iasă din scenă.

–        Dacă doreşti să ajungi la palat oferă-mi inima! Sunt colecţionar, a nechezat ca un măgar Catârul.

Inima deci, nu sufletul! Bietele femei îşi înstrăinează inima oferind-o seducătorilor! Pot fi tulburate doar cu un zâmbet... Şi o fac uneori din milă... Dramă sentimentală!

–        Inima mea, a spus Michelle, este vârful muntelui.

Pofticioşii au grohăit privind spre culme. Era un munte gol, dar parcă prea înalt.

–        Să mergem la palat, a mai zis Michelle, apoi Catârul a sărit spre golul înalt, ca într-o iubire magică, să îi recupereze inima.

L-a prins de coamă, de-o ureche, de haine, s-a rotit, săltând, călare pe un cal de lemn negru-maron...

–        Tlocque Nollis, ai altceva de vânzare?...

Michelle s-a trezit din somn într-o cameră bleu, alături de calul de lemn şi de Dodi care şi-a ridicat urechile când a  simţit-o că mişcă. Visase o aventură în lumea cealaltă.