Piesa 34

Michelle împreună cu Dodi se aflau la poarta palatului Fedouin, aşteptând să o deschidă cineva. Nu ştiau că acea poartă se deschidea foarte rar numai persoanelor aşteptate. Pentru ei, chiar dacă erau văzuţi dinăuntru, nimeni nu ar fi deschis-o. Angajaţii foloseau rar poarta principală. Exista altă poartă ascunsă în zid. Au rămas acolo, s-au rotit împrejur, au strigat şi au lătrat. S-au aşezat în apropierea lăncierilor agresivi, Dodi le-a vorbit într-un idiom dogon din Africa Centrală, deşi... părea doar că latră într-un mod... hâm!... de parcă ar fi cântat la Lună... până la Lună şi înapoi... Nu departe de Lună lucea steaua Sirius, cea care le arată drumul rătăciţilor... Michelle s-a sprijinit de zid ţinându-şi câinele în braţe să se încălzească.

„Ar fi bine să plecăm. Se lasă ceaţa. Eu sunt îmblănit dar tu îngheţi”, se pregătea să spună Dodi când, a simţit că se apropie de ei un individ care puţea pestilenţial. Cât ai clipi, un tip lungan cu faţă de copil pistruiat şi cu nas mare, obraznic, a ajuns în apropiere să îşi exprime curiozitatea:

–        Te-ai aşezat să cloceşti la poarta cetăţii?

–        Nu este nimeni în cetate, l-a iscodit Michelle. Aştept de o jumătate de zi şi nu se mişcă nimic înăuntru.

–        Ce, eşti o proastă? Cum să te lase pe tine cineva să intri... să intri, hă!, să... undeva? Nu-mi dau voie mie şi, şi-şi... iubita mea lucrează acolo. Nici Tlocque Nollis, ha-ha-ha!, n-a intrat vreodată. Nu?

–        Cine este Toc...?

–        Trăieşti într-o lume de ignorrranţi, madame! Parole! E bine că ţi-ai luat javra cu tine. Să o scuteşti de pureci. 

 Vorbea repezit, de parcă înghiţea cuvintele, graseind ca o cocotă masculină...

–        Te văd singură cu.. cu...

Dodi l-a mârâit...

–        Aveţi nevoie de protecţie, nu? Vă trebuie adăpost pentru noapte. Aşa este? Vă ofer protecţie la preţ redus. Dacă erai prinţesă te duceam la superlux, da... Ne-am înţeles?

Michelle avea nevoie de aprobarea însoţitorului. Dodi a aprobat închizând ochii. De unde să-i plătească băiatului? Dacă nu întreba de bani...

–        Fie. Ce ne poţi oferi în deşertul acesta de case?

–        Mergeţi cu mine la vărul meu patron de vagon. Eu spun că poţi sta, numai să vrei să produci, cu doi-trei franci pe zi, până mori acolo, iar pe aspiratorul de pureci îl pune şef să latre particularii care umblă să fure.

Au plecat, n-aveau decât să revină pe dimineaţă, erau optimişti considerând că cetatea nu va dispărea în timpul nopţii.

–        Pe mine mă cheamă Michelle Gauriac, el este Dodi, pe tine cum să te numim?, s-a interesat Michelle după ce au depăşit prima dună de ziduri.

–        Latiffe, eu sunt Latiffe, n-aţi auzit de mine? Latiffe, Latiffe...

–        Faimosul Latiffe, lătră Dodi.

–        Sunt unic, fenomenal, transgrasial,...

–        Trance?

–         Grasial...

Latiffe graseia cumplit...

–        Gra... Aa! Rasial... Eşti transrasial?

–        Transgrasial...

–        Cum adică?

Latiffe a zis că era actor în „Comedia (gr)rasială” regizată la Forȇtnoir. Era comediant rasist într-un bal comic, un comedial...

–        Comedial? N-am auzit în viaţa mea de aşa ceva!

Iar „Pădurea neagră” se chemau nişte munţi din Germania, nu altceva. Era spectacol de sarcasm făcut de negri, pentru negri. Acolo se pedepsesc albii deoarece au fost întotdeauna mai proşti, mai urâţi şi mai impotenţi. Lumea progresează numai prin potenţă sexuală. Până la cer. De fapt doar bărbaţii albi erau flagelaţi, femeile albe însă... erau primite, dacă le oferea Cel de sus. Dă Doamne!

–        Dar tu ce faci acolo?

–        Sunt transgrasial.

Latiffe a ridicat o lespede ascunsă într-o ruină şi au coborât câteva trepte dedesubt, apoi s-a uitat printr-o fantă şi a împins tare peretele. Era intrarea într-un canal destul de insalubru. Michelle l-a luat în braţele sale pe Dodi, iar acesta i-a lins pervers pieptul.

–        Mă gâdili, mă gâdili...

Era frig şi umed, au mers prin băltoace, au ridicat cu un drug de fier lăsat special, un capac greu, de fontă, şi s-au lăsat într-o groapă neagră. De ce astfel era intrarea într-o lume ascunsă nu ştiu, dar totul este complicat şi misterios în viaţă deşi nu pare altfel decât... natural. Natural că aceasta era intrarea în catacombe. Latiffe făcea zilnic traseul, uneori de câteva ori pe zi şi erau destui care foloseau alte ieşiri sau intrări. După ce au coborât printr-un horn s-au strecurat uşor în stradă, era o stradă pavată, printre oameni ca ei, zdrenţăroşi, liniari, inexpresivi.

–        Ăştia sunt moroi. Ieri au murit treizeci de vii. Mor pe ei, mor mergând. Pe-ăştia nu-i mai ia nimeni în seamă. Într-o noapte bună, aici e noapte mereu, tot cad în lac. Şi îi papă monstrul lacului. Hâlc-hâlc!

Au depăşit cei câţiva moroi care nici nu-i vedeau şi au navigat spre altă stradă pentru a pătrunde într-un loc mult mai populat. Erau mulţi oameni, toţi păreau foarte vii. Au văzut acolo localuri, au auzit lumea strigând, se cânta, erau petreceri, lumină, şi locul arăta ca o stradă mare din oraşul de la suprafaţă, noaptea.

 

În timp ce Michelle se obişnuia cu atmosfera oraşului subteran, Gauriac-père se afla deja într-o cameră mică luminată de flacăra, o limbă galbenă, mişcătoare, din lampa de petrol. Uşa era foarte puţin crăpată şi în partea cealaltă se afla un om îmbrăcat grosolan, cu barbă neîngrijită şi tuns chel, care, după ce a privit cu insistenţă, a plecat şchiopătând şi a coborât scările de lemn putred pentru a intra apoi într-o cameră mare cu două mese făcute dintr-un material incert şi o sobă cu foc, unde se aflau încă trei persoane, o femeie, un bărbat mai tânăr şi o fată.

–        Ce face?, a întrebat femeia deranjând cu o furculiţă păduchii de sub peruca sa murdară. Mai trăieşte?  

–        Ce crezi că făcea? Scria, scria ca un câine, ţinea în mână un instrument care lasă dâre pe masă!

–        Ne strică mobila? Să i-o bagi la preţ. Doar nu are s-o ia cu el, mortul! Oa-ha-ha-ha!

E greu de imaginat un câine capabil să scrie, dar... sunt atât de diferite aceste animale, unele destul de ciudate! Şi-apoi, cei mai mulţi dintre oameni au uitat să scrie fără aparat, omul este robul maşinii create de el...

Cédric Gauriac şi-a întocmit planul străzilor pe care deja rătăcise. Unele aveau denumiri. Aceea pe care îşi găsise găzduire se chema „Bernadette mère Gousse”, Bernadette Mama Gâscă!, dar casele nu erau numerotate aşa încât nu ar fi putut primi o pizza la comandă... sau alt colet... Pizza? Gazdele sale nu erau de încredere. Intrase în clădirea aceea pentru că îl cunoscuse pe om în stradă şi fusese întrebat direct dacă are unde dormi. Apoi l-a chemat să-i arate camera. Avea un mod de a insista pe care nu-l poţi contracara. L-a rugat de parcă îi depindea viaţa de acceptul tău. „N-am bani.” „Ne putem înţelege noi. Suntem persoane vii.” Gauriac nu descoperise o ieşire din acel subsol în care se construise cu atâta răbdare, ani la rând, o aşezare umană. De-ar fi fost reporter iară, avea ce relata încă mult timp. Lumea subpământeană îi fusese necunoscută, deşi o visa uneori. Pe străzile acelea firave era periculos să umbli. Erai neputincios dacă apăreau grupuri de tipi violenţi. Şi văzuse deja, îi simţise lângă el, parcă ar fi stat în ziduri, în stâncă... Foşneau pe-aproape. Pe el îl păsuiseră datorită vârstei, şi-a zis, dar a văzut cum atacau în spatele clădirilor, în spaţii cu resturi lăsate după demolări sau prăbuşiri de tavan pe unde nu-l sprijineau construcţiile ori stâlpii de susţinere. Fugitivi, imagini schimbate rapid, ca blitzurile erau. Sadici. Hohoteau ca maimuţele... O lume de groază!

A primit deodată un impuls să iasă din casă. Era simţul său că avea o treabă de îndeplinit, de aceea se afla în acel moment acolo. Şi-a strâns cele câteva lucruri care îi aparţineau şi a suflat, împrăştiind în toată camera praful roşu ce acoperea măsuţa. A crescut din mijlocul prafului ca o fantomă în lumină şi a tras de uşa care a scârţâit grotesc. Sentimentul că locuia într-o criptă l-a apăsat până să o vizioneze pe fata gazdei care stătea jos, în hol, rânjindu-i cu gura ştirbă. O vedea bine chiar dacă abia se insinua o lumină slabă din stradă.

–        Unde pleci? Încă nu ai plătit cum se cuvine.

–        Merg să aduc banii, a zis. În stradă mă aşteaptă...

Uşa camerei de jos s-a deschis şi a ieşit capul împopoţonat al femeii.

–        Bărbate, se furişează să plece mişelul! Nu-l lăsa să fugă cu banii noştri!

Gauriac a tras de uşa prin care se ieşea în stradă însă era blocată.

–        Nu poţi, prost bătrân! Aşa-i că nu poţi?

Bărbatul şi fiul său apărură din camera de zi. Doi troglodiţi înarmaţi ca pentru o luptă cu bâte. Gauriac s-a înroşit ca focul. Uşa s-a aprins subit şi s-a mistuit într-o clipă. A ieşit rapid, s-a oprit în stradă..., era departe... Ce coşmar trăia, cât de lipsit de noimă, de absurd, nu?, se stricase viaţa, existenţa lui, din ziua când se îndoise turnul Eiffel! Şi nu mai reuşea să fie sigur dacă acest eveniment abominabil s-a petrecut realmente sau fusese un vis. Se modificase universul, cumva. Nici el nu mai era acelaşi... Despre ce bani vorbeau oamenii aceia? Spuneau că fuge cu banii lor... „Oare se practică sclavia? Câţi bani valorează un om de şaizeci de ani pe piaţa muncii brute? Sau este altceva?” Sau este altceva, sau nu este...

S-a apropiat de un spaţiu mare între clădiri, luminat şi plin de lume. Erau localuri, era zgomot, se cânta la pian, îi păru obişnuit, ca în Pigalle sau alt loc de distracţii uşoare. S-a apropiat de un tip costumat în clown ce fuma lângă un cort rond cu bumb roşu în vârf precum nasul lui care fumega alături. Îi păru uşor turmentat.

–        Cum se cheamă locul acesta?

–        Bazin.

–        Nu-nu, crezu că i-a spus cum se numeşte. Ce nume are piaţa asta?

Bufonul l-a privit râzându-i drept în faţă:

–        Ştii ce? Chiar nu m-a întrebat vreodată cineva, de când stau aici, cum se cheamă locul acesta! Ha-ha-ha! Eşti primul! Ha-ha-ha-a-a!... Îmi eşti... simpatic. Hai să-ţi vând un pont! De vrei să vezi un spectacol delirant, grăbeşte-te să prinzi trenul! Grăbeşte-te, îţi zic!

În faţa sa, nu observase, era un tren, o vechitură, oprit în staţie. A fugit degrabă, gâfâind. Nu mai era de el asemenea efort! Când Gauriac reuşi să tragă uşa glisantă şi să se salte pe platformă, clownul râse mai tare...

–        Unde fugi aşa? Ha-ha-ha! Unde fugi, caraghiosule? Întoarce-te să-ţi cumperi cartela! Alături trebuie să mergi! Ei!

„E bine să iei cartela”, sau pe-acolo, auzise Gauriac şi nu înţelegea pentru ce mai râde.

–        Asta este meseria lui. Face cute la colţul gurii.

Înăuntru două, nu, trei femei, câteva locuri de zăcut în interiorul înghesuit de bagaje şi aproape întuneric dacă nu ar fi pătruns printr-o vizetă lumina de-afară. A gândit că stă într-o rezervă pentru săraci când, vagonul a fost smucit de parcă se urnea din loc un bloc pe roţi pătrate. Femeile s-au panicat. „Ce-a fost? Ce s-a întâmplat? Doamne-Cristoase, e sfârşitul lumii! Ai-ai-ai!” Au tras de uşă şi au aruncat afară mulţimea de cutii negre...

–        Ai permis, domnule?

–        De unde să iau?

–        Eşti prins... Eşti priins!

Gauriac nu intenţiona să se lase prins şi a plecat din acel vagon spre cel din faţă. Acolo era vagonul restaurant, luminat şi plin de personaje stăpânite de voioşie ca la o întrunire de convivi.

–        Ce căutaţi pe-aici?, a întrebat unul dintre chelneri. Aveţi cartela? Seria asta este completă deja. Bertrand, mai este vreun loc liber?

–        Niciunul, Blaise.

–        Trebuie să caut pe cineva.

–        Căutaţi pe cineva să serviţi ori să fiţi servit? Nu auziţi cum se cântă? „În viaţă trebuie să serveşti pe cineva...”!

Ce mai chelner glumeţ! Gauriac zâmbi până ce, privind prin geamurile mari simţi cum îi zvâcneşte inima. Michele a lui, îmbrăcată cu o rochie ruptă şi un căţel în braţe, se uita chiar atunci derutată spre trenul care staţiona încă... sau poate nu, deşi-deşi acolo, prin geam, se vedea clar o scenă de teatru destul de mare, mai mare decât a unui cabaret. În mijlocul scenei şedea singură Michelle, îmbrăcată într-o rochie ruptă, cu câinele-acela în braţe, şi bărbaţii zgomotoşi din restaurant licitau pentru... Pentru ce? Pe uşa de unde venise Gauriac s-a ridicat o namilă cu chipiu de poliţist. Chelnerul Bertrand a zis tare:

–        Bob, omul acesta nu are permis!

Bob a râgâit puternic.

–        Doar dintr-ăştia aveţi mereu. Ştiţi că iau puţin pe bătrâni! Nici clăbuci nu fac! Moşule stai puţin că nu vreau să te rup la oase devreme! Rămâi aşa până se schimbă peridianul!

–        Meridianul...

Gauriac s-a grăbit să ajungă în partea opusă a vagonului dar chelnerii au dat să-l prindă.

–        Fuge!, a strigat lumea din sală. Fuge! Care pariază?

–        Eu, eu, ia şi de la mine, aici-aici...!

Gauriac a dat pe jos farfuriile chelnerului Blaise, iar acesta s-a strâmbat să plângă. Erau averea sa! A reuşit să treacă dincolo într-un fel de bucătărie, încinsă, plină de fum, era încălzită de la o sobă cu foc mare, iar zgomotul dinăuntru era un pufăit ca de locomotivă cu aburi: pufff!, pufff!,... De-acolo a trecut direct pe o scară cu trepte din beton. O scară largă, cu balustrade de-o parte şi de alta. A continuat să se grăbească şi parcă, repede, neaşteptat, s-a regăsit în stradă! Din spatele său nu venea nimeni, iar trenul... nu mai exista. „Nu este chiar un tren ci un restaurant”, şi-a zis, uitând pe unde intrase. Şi mai era ceva... Cum de ajunsese un tren acolo? Stătea deasupra, era pe planşeul superior şi nimic din locul pustiu pe care se afla nu părea să fie legat de locul unde abia fusese. Nici măcar un strigăt, un cântec, nimeni nu râdea,... era noapte şi linişte. O stradă cu... arbori. Era ca lumea reală, de la suprafaţă. Chiar se vedea luna. Gauriac s-a întors către scara pe care urcase. Era grozav de adânc beciul acela şi foarte abrupt. Îşi văzuse fata! Să revină acolo era important! Parcă avusese un motor în fund când a urcat! Să meargă spre lumina lunii se îndepărta, deşi... ar fi putut încerca să vadă ce este. Da-da. Acolo trebuia să se ducă. Mergând, i-a părut că s-a pornit vântul. Că arborii au crescut, ori s-au ridicat cumva. Că... arborii cântau! „Uuu-uuu...!”

Era o oglindă rotundă, mare. Se vedea deja mergând spre ea.

–        Unii zic că pielea albă se poate pregăti mai bine. Alţii că te face mai apetisant, arămiu, se sparge suculent… Am depăşit criza de carne, Boudou. Iar oasele de gloabă se fierb într-o zi...

–        Sau o noapte...

Copacii vârtoşi cam scârţâiau, se-ndoaiau, păreau... emoţionaţi. Erau martorii unei drame. Bătrânul s-a oprit şi cerceta imaginea din oglindă. Individul care se uita în ochii săi nu era el. Îşi cunoştea bine ridurile. Nu purta mustaţă şi nu era brunet, dar îl ştia pe omul din oglindă cum se ştia pe el. Era Nez Marceau!

–        Ce cauţi aici, bătrânul meu?, l-a întrebat detectivul.

–        Şi tu mă vezi?

Vântul se înteţise. Îl lua pe sus. Nu voia să se îndepărteze. În oglindă se afla prietenul său. Doar el îl putea înţelege. Începu să se rotească în jurul oglinzii, iar oglinda îi păru sferică. Rădăcinile pădurii de pomi negri fremătau.

–        Oriunde plantezi o sămânţă se naşte jungla. Se hrăneşte cu tine, cu lumea ta, cu capul tău, te ronţăie de mori.

Nu pricepea deloc povestea aceea care putea avea un rost, dar nu pentru el. Purta un dialog îngust cu Marceau.

–        Cum ai fost închis în oglindă?

–        Eu nu. Tu eşti.

–        Aşa te văd.

–        Şi eu.

–        Dar unde te afli?

–        Într-o ascunzătoare de hoţi. Îţi zic sincer nu ştiu ce fură. Dublul meu zice că vieţi. Cum să furi vieţi? Ha-ha!

–        Despre ce dublu vorbeşti?

–        Am înnebunit odată cu vârsta, prietene. Dublul zice că doar să pătrund aici mă pot salva. Însă nu-i posibil, ştii? Este o oglindă rece în care te văd zburând hilar. Ha-ha! Zbori hilar, fir-ai să fii! Anormal! Încearcă să cazi!

–        Sparge-o!

–        Ce vrei să sparg?

–        Sparge-o, m-auzi?

Nez Marceau purta cizme cu tocul dur care făcea un zgomot particular, sec, pe piatră. Era ca aroma unui vin de calitate.   Pe-acolo trecea o persoană distinctă: Nas! Şi-a repezit tocul tare în oglinda ce orna interiorul camerei sale de detenţie. A fost momentul de spectacol intens, de apogeu, de resemnare. „Ei!”, îşi spuse Gauriac, „Iată-mă cu totul scăpat de sub control! Cine, ce pot fi? De ce se întâmplă ce se întâmplă şi care este rolul meu în comedia aceasta?”