Piesa 33
Prince Riammy aflase, în fine, că în interiorul distrugătorului robot care îi pedepsea pe răzvrătiţi era chiar fiul său Leon. Nu ştia de la el ci de la Alessi, şeful serviciului secret. Voia să îşi protejeze fiii şi astfel descoperise lucruri pe care nu le cunoscuse. Leon era Thor, zeul tunetului. Despre Guy însă veştile nu erau prea tonice. Alessi i-a raportat că a fost văzut în compania unor capi ai lumii interlope. Guy avea trasee necunoscute şi era chiar mai puţin previzibil decât Leon. Fusese descoperit accidental de „ochi”, însă aceştia nu îl puteau urmări.
– Am surse care afirmă, dar nu vă pot demonstra foarte sigur, că băiatul acesta are legătură cu o reţea de magie neagră şi de proxeneţi pe care o cercetăm îndeaproape. Am descoperit, domnule comandant, că fiul dumneavoastră Guy, zis anterior Guinssac, a fost declarat mort prin asfixiere cauzată de ştrangulare. Suicid, domnule! Eu sunt specialist în asta, am susţinut o dizertaţie despre cauzele, metodele şi istoria suicidului... Şi iată-l cât se poate de viu, nevătămat şi fără vreun semn la gât ori în altă parte, nu-i aşa?... Suntem alături de fiii dumneavoastră şi îi veghem. Urmărim toate semnalele şi suntem mereu aproape de cei suspecţi. Nimic nu ne scapă...
– Nu vă scapă la dracu’! Pe cine fraiereşti? Aşa de tare m-am ramolit? Cum se numeşte capul gherilelor?
– Cum, domnule comandant? Doar am raportat clar, domnule, chiar la ultimul consiliu! Cu domnişoara secretară am vorbit dimineaţa despre cariera banditului. Un mucos. Nu are încă treizeci de ani! Nici nu îi va împlini în viaţa asta. Oamenii noştri sunt deja acolo unde este el, în echipa sa de complotişti, de manipulatori. Individul are legătură cu dispariţia doamnei Riammy. O răpire fără condiţii de eliberare înseamnă, fără greş, că victima s-a prăpădit. Că e moartă, domnule, şi este dificil să găsim o urmă, probabil a fost incinerată demult... V-am trimis numele banditului pe... Cum? Bagdadi, nu? Bagdadi îl cheamă, domnule. Nu e străin. S-a născut aici. Tată-său a fost de altă origine... Familie dezbinată, tatăl alcoolic, orfan de mic, înfiat... rebel... copil problemă... necăsătorit... artist...
– Ţi-am spus doar să izolezi perfect această incintă, să nu mai foloseşti legături radio externe aici...
– Dar nu sunt ext...
– Afară din camera asta!
– Să plec?
– Să plece legăturile...
– Am înţeles... La ordinele dumneavoastră!
Efel a intrat să verifice dacă fusese antamat un conflict, dar nu... nu... Ha! Comandantul era bine dispus, în ciuda vocii sale puţin alertate şi a figurii crunte. Când a văzut-o intrând s-a calmat şi a aprins imediat un trabuc.
– Draga mea Efel, ţi-ar plăcea să ieşi cu mine la un banchet în oraş?
– Banchet? La cine? Unde? Mi-aş face probleme pentru siguranţa dumneavoastră.
– Lasă! De asta se ocupă Alessi. Aşa este?
– Vă sunt devotat trup şi suflet...
– Alessi te-a dat de gol că vorbeşti cu el despre persoane pe care eu nu le ştiu. Despre un anume... Bagdadi. Efel, deveni brusc suspicios, ascultă mulţi oameni ce se discută aici?
– Doar cei care pot interveni în caz de nevoie.
– Cine i-a ales pe oamenii aceştia?
– Sunt cei mai devotaţi...
– Sunt cei mai devotaţi, a repetat imediat Alessi.
„Devotaţi”! Vorba asta creează disconfort!
– Tu i-ai ales?
– Domnul Alessi, iar eu am aprobat.
Desigur, în situaţii de excepţie supravieţuieşti datorită echipei pe care o ai. Lipsa de încredere a conducătorului este dezastruoasă pentru moralul tuturor. Nu avea ce face.
– Aş vrea să îmi chemi fiii, Efel. Vreau să discutăm noi, aceştia trei, cu băieţii mei. Acum.
Abia peste o jumătate de oră s-au prezentat fiii domnului comandant. Nu i se mai spunea „primar”. Probabil titlul de rege al Parisului îi venea mai bine. Aşa fusese şi Roma înainte să devină imperiu: regat. Sau republică? Băieţii identici ai lui Riammy aveau aceeaşi frizură şi se îmbrăcaseră în haine negre.
– V-am chemat deoarece am informaţii noi, atât despre duşman cât şi despre activitatea voastră, domnilor. Ar trebui să îmi fiţi confidenţi, formăm o echipă, însă observ că acţionaţi în nume propriu, fără să ne coordonăm. Mai rău, Guy este acompaniat de bandiţii oraşului pe care nu i-am arestat deoarece nu mai este loc în puşcărie... De ce? De ce ai legături cu aceste scursuri, domnule?
– Iartă-mă tată, dar şi tu ai relaţii cu scursurile prin alţii, şi nu de curând. Să îţi vorbesc de interese?
Dacă s-ar privi în mod frust interesele... altceva decât să funcţionezi natural, mult şi bine... De ce îi trebuie omului puterea de a schimba scenariul, de a regiza, de a mişca mulţimea de nimeni? Prince Riammy era „prinţ” de la botez. Prinţii manipulează realitatea nu doar persoanele din jur. Este raţiunea existenţei lor prin urmare interesele decurg din ea. Chiar în acea seară fusese invitat la o sărbătoare, cumva religioasă şi politică laolaltă, de şeicul Al Reis. Şeicul era o persoană respectată, oriunde s-ar fi dus, fusese sprijinul mişcării islamiste şi era cunoscut în lume pentru isprava aceea. Revoluţia abia se aniversase, dar cum Ramadanul nu permitea nici un festin, tocmai dăduse Mahomed, profetul, liber şi pentru această veselie. Deocamdată ar fi fost ceva de discutat privitor la afacerile ilegale practicate de IAT şi la ajutorul pe care o personalitate fericită cum era şeicul l-ar fi oferit pentru eliminarea insecurităţii din Paris. Ambii fii s-au opus participării la banchet în acel moment. Simţeau vulcanul gata să erupă oricând.
– Spune şeicului să nu vină în oraş. Este pericol mare pentru el.
– Pentru şeic? De ce ar fi? Este şeicul implicat în vreun fel acum? Există un motiv al bandiţilor să-l deranjeze? Dacă o vor face cu atât mai rău pentru ei.
– Nu ai aflat tată care este puterea lor? Alessi nu ţi-a spus?
– Sunt puternici, desigur, dar... i-am prins.
– I-ai prins? Cum?
– Te înşală cineva...
– Este un mister locul ales pentru această întâlnire, a zis şi Alessi. Credeţi că nu a luat organizaţia măsuri de pază? Vom fi şi noi acolo. Avem armament, maşini, elicoptere, aparatură fină de recepţie, luptători de elită,...
– Dar nu supraoameni...
– Ha-ha-ha-ha!
– Băieţii mei, v-am chemat să mergem împreună. Efel, nu ai zis nimic...
– Eu am încredere în ce spune Leon. Nu se teme degeaba, domnule.
– Dacă este solicitat de IAT, cartelul îl poate apăra sigur, a zis Guy....
– Nu, a spus Comandantul. Nu se poate face pact cu diavolul...
– În vremurile acestea?...
Rigiditatea bătrânului Riammy era formală. Încerca să pară ferm, să nu se compromită, dar politica e teritoriul compromisurilor. O înţelegere cu cartelul îi putea aduce chiar câştiguri financiare într-un moment de colaps economic şi financiar. Efel cunoştea mai mult însă nu a discutat vreodată secrete de cabinet. Nici Alessi, bineînţeles. Chiar Guy ştia, iar Leon avea bănuieli. Singurul inocent era Comandantul.
Guy nu avusese timp să îi vorbească fratelui său. El fusese deja în craterul format de foc în dezastrul ce a distrus aproape tot cartierul vecin. Explozia fusese cauzată de metanul adunat temporar într-o pungă subterană şi venea de foarte jos. Oficial era un dezastru natural neaşteptat, un fel de anevrism terestru. Guy Riammy i-a spus fratelui său că a descoperit şi drumul spre canalele interne ale armatei de subpământ. Sub scoarţă se află o comunitate ascunsă, un furnicar de oameni...
– Apa neagră a sfredelit roca. Incendiul a pornit de la ea. Este o substanţă inflamabilă.
– Petrol? Este petrol sub oraş?
– Lichidul acela a umplut groapa. Nu ai fost la crater? Dacă aş cunoaşte... da, este un lichid uleios...
– Petrol! O erupţie în mijlocul oraşului? Pleacă de-aici! O mare de petrol? Ar fi fost găsită de mult...
– Magicienii cartelului ştiu mai multe despre marea aceasta. Sunt legende pe care interlopii le cunosc. Spun şi că există un oraş sub pământ. Mulţi dintre ei întreţin oamenii din catacombe, fac comerţ cu ei.
– Poţi crede fără să vezi?
– Trebuie să văd.
Erau câteva canale vechi sub oraş pe care le cerceta Poliţia, se cunoşteau alte câteva tuneluri, nişte galerii săpate de hoţi sau acoliţi însă, oricâte ar fi fost, acolo nu se putea trăi à la long. Mare pericol această ciuruire a pământului! Se amplificase în timpul şi după revolta islamică şi de atunci nimeni nu consolidase solul!
Guy a vorbit lui Alessi despre lumea bătrânului Hades pe care spionul şef o ignora. El cunoştea ceea ce am spus înainte, restul era poveste. Viermii stau sub pământ, ah! şi ei aveau un centru de comandă dedesubt, dar blindat cum nu se poate mai bine, capabil să reziste unor explozii echivalente..., etc. Printr-o simplă detectare neutralizau roitul viermilor pe veci cu ajutorul maşinii lui Schmitzdorf. Descărca un fulger nimicitor într-un volum impresionant de pământ. Maşina era folosită în mod constant la întărirea solului, dar avea mare viitor în tehnica militară. Alessi vorbea egal, ţinând capul într-o parte, fără cea mai mică inflexiune verbală, parcă recita. Era sigur, blufa, pentru el orice avea explicaţie şi rezolvare. Mintea sa era apreciată cum trebuie de cei doi vrăjitori, n-ar fi putut niciodată să-i înşele. Locul spre care urmau să meargă seara nu le era necunoscut dar intuitiv îl considerau o capcană. Ideea cea mai bună a fost să nu rămână amândoi înăuntru ci să vegheze de-afară pe rând.
Ziua aceea fusese aproape liniştită dacă nu se petrecea busculada maşinilor Poliţiei şi apoi atacul de la unul dintre Centrele Poliţiei. S-au întrebat dacă nu era mai bine să renunţe la ajutorul forţelor de poliţie care incomodau armata (au ignorat deocamdată anunţul, diversionist, sau nu, că Poliţia ar fi de partea rebelilor). Între timp echipajele de intervenţie ale poliţiştilor reveniseră la sedii. Abia cu o oră înainte de plecarea la banchet, prin vot, Consiliul de criză a hotărât să concedieze temporar angajaţii Poliţiei, care nu erau subordonaţi prefecturii...
Au fost ghidaţi spre una dintre porţile de intrare. De-acolo au fost preluaţi de uriaşi înarmaţi cu bastoane. Unul dintre principiile Legii marţiale spunea: orice om care foloseşte armament letal este considerat duşman şi va fi anihilat de forţele militare. Astfel că însoţitorii păreau legalmente curaţi, dacă nu ar fi fost ei înşişi arme letale. Au coborât, s-au rotit şi au urcat pentru a fi dezorientaţi şi s-au liniştit când au fost poftiţi într-un separeu acoperit de pânzeturi, ca un cort. În jurul lor erau alte asemenea separeuri şi, dinafară un servitor a desfăcut unul dintre pereţi astfel încât să privească frumosul aranjament al sălii. Flori exotice, cascade de apă, dansatoare, muzică orientală, chiar orchestra, un interior roşu ca sângele încrustat auriu. Paradisul promis... Comandantul Riammy nu era deloc liniştit. Nu se simţea confortabil în puterea unui şeic aflat în oraş din bunăvoinţa sa. Tinerii săi fii nu se temeau de oamenii şeicului. Simţurile lor mergeau mai departe.
– Oare Alessi ne-a localizat?, a întrebat privindu-şi ceasul, apoi pe Efel.
Efel era giuvaerul lor. Îmbrăcată aproape masculin, cu pantalon şi pantofi cu toc jos, era provocatoare ca o diavoliţă.
Ce invitaţi avea şeicul pe care îi aşezase în aceeaşi poziţie cu potentatul local, adică Prince Riammy? De ce nu îl întâmpinase personal pe Comandant, cum cere eticheta, şi trimisese aghiotantul? E drept că îi era fiu şi moştenitor, totuşi... Orgoliul Comandantului avusese de suferit.
– Ştiu bine, a zis Efel, că armata ne-a reperat.
De unde putea şti, nu întrebaţi deoarece nici Comandantul nu a întrebat. Dar Thor avea polivalenţe. Era efectiv afară şi aparent înăuntru. Nici vorbă să-i fi reperat armata. Erau la subsolul unei clădiri mari din oraş. Clădirea se arăta goală, părăsită, doar că orice scanner profesional de căldură ar fi găsit gardienii bine echipaţi şi înarmaţi, care vedeau ca pisicile în noapte, aşezaţi în locuri presupus vitale. Interesant este că fusese păstrată reclama defectă a localului care lumina intermitent câteva litere strâmbe. De ce atâta precauţie pentru a fi duşi într-un local popular din oraş? Dacă îţi funcţiona bine auzul chiar şi zgomotul reţinut al petrecerii ajungea în stradă. Thor a făcut un mic tur de cartier. Simţea ceva cum sună tulbure sub oraş. Jos însă nu a căutat. I-a lăsat lui Paris un teritoriu de cercetat.
– Sus m-am uitat şi nu este nimic. Doar nori. Este un front nou de ceaţă, de burniţă care va pica deja într-o oră.
Şeicul venise, în trecere, îmbrăcat în haine tradiţionale, şi l-a invitat pe Comandant în „cortul” său. Efel n-ar fi vrut să îl lase singur dar şeicul i-a zâmbit asigurator. Nu avea interes să îi facă rău, dimpotrivă. După ce a plecat Comandantul, cei trei au uitat de el pentru moment. Important era să asigure locul, apoi să mişte atenţia serviciului secret spre ei. Bunul simţ, dincolo de intuiţie, le spunea că în serviciile secrete erau viruşi la fel cum, se zicea, existau în anturajul adversarilor. Paris s-a ascuns în canale subterane. Era gândul său, era spiritul său, era fantoma sa. Un vânt, un foşnet, o undă, o părere. Gardienii porţilor inferioare auzeau, se întorceau, se uimeau, dar nu înţelegeau nimic. Să trec prin goluri subterane ca un fluid tainic, să mă strecor în spaţii nelocuite, să pot fi imaginar oriunde, nici visul nu-mi permite, de aceea nu pot gândi ce simţea un magician. Istoria poate fi naivă pentru cei ce cunosc. Limitaţilor nu le rămâne decât... revelaţia şi imitaţia...
Canalele subterane treceau dintr-unul în altul, însă, pe alocuri se înfundau. Fuseseră săpate pentru transportul deşeurilor umane, pentru a coresponda între clădiri, pentru salvare în cazuri urgente şi disperate, apoi au fost preluate de răufăcători, de complotişti, iar canalele s-au înmulţit, în fine, de balastul social, de victime, de cei numiţi subvieţuitori. Puteţi crede în existenţa aşezărilor suburbane (dar nu periferice)? Mulţi şi le imaginează numai. Fiţi siguri că au existat şi vor exista. E primul nivel al infernului. Să veghem cuminţi!
Paris auzea zgomotul asemănător unor scurgeri lichide şi dacă nu ar fi fost îndepărtat probabil s-ar fi aventurat mai mult. Canalizarea domestică oferită ca serviciu de administraţia publică era îngustă şi accesibilă doar insectelor şi guzganilor. Puţine cămine şi canale mari fuseseră păstrate pentru intervenţia echipelor de specialişti. Celelalte galerii aveau alte întrebuinţări, iar cele din apropierea restaurantului erau toate păzite. Înapoi în local, deja forfoteau chelnerii şi dansau baiaderele. Cortul cel mare era construit într-o parte, nu central, dar acolo, surpriză, nu erau nicidecum persoanele importante ale remarcabilei sindrofii. De fapt nu erau în corturi ci în altă sală. Acolo fusese invitat Comandantul şi Magicianul orb, împreună cu doi conducători ai cartelurilor sindicale şi câţiva politicieni care nu se refugiaseră afară din oraş. Şeicul, o persoană străină de această ţară, voia să pacifice facţiunile pentru a se instaura şef! Comandantul îi desconsidera pe toţi, incluzându-l pe arab. Nu venise acolo pentru a înghiţi altceva decât un vin bun şi eventual un desert oriental... Niciunul nu ştia ce înseamnă războiul. Când Paris s-a insinuat în cameră, deja erau controverse privind o înţelegere de principiu. Deoarece nici magicianul orb nu îl sesiza, a rămas un timp să asculte şi, convins că nu se poate realiza o convenţie pe loc, s-a întors pe scaunul unde el însuşi aştepta aţipit. Efel şi Thor nu se aflau acolo, doar o maimuţică, parcă, stătea pe masă privind cu teamă în timp ce decojea cu dinţii o rodie... Cum aprovizionase şeful arab localul? Era imposibil după o lună şi ceva de restricţii. Cartelul „Le Phare”... Ştia bine că bandele operau dincolo de limitele oraşului. Ceva nu părea totuşi curat: absenţa, liniştea cartelului. Doar dacă nu era... Paris a inspectat corturile şi a recunoscut oamenii cartelului aşezaţi pe taburete fără spătar. Mai dubioasă i-a părut prezenţa unui individ îmbrăcat în vestonul Poliţiei centrale. Când s-a întors, pe masă era un şobolan cu o vestă roşie pe corp şi a sărit de-acolo doar când au revenit ceilalţi doi. Leon a spus.
– Guy, ai văzut apa care curge la toaletă?
– Nu.
– Îmi pare îmbibată cu petrol! Să ieşim. Dar cum îl scoatem pe tata?
– De ce să-l scoatem?
Iar Efel a întrebat:
– Dar cum să ieşim?
– Pe poartă...
Ieşirea principală fusese mascată în spatele marelui cort. Niciunul dintre invitaţi nu cunoştea acest amănunt important în situaţia limită a unui atac. Chelnerii erau suspecţi. Aveau mustăţi lungi, anormale, şi costumaţia era neadecvată, Thor a văzut imediat că erau înarmaţi cu pistol şi cuţit. Îi păru rău de femeile frumoase care pregătiseră un program de dans pentru a bucura privirea adunării de bărbaţi (excepţie făcea Efel, travestită dealtfel).
– Au arme silenţioase, le-a spus. Trebuie să îl anunţăm pe tata.
– Te vom aştepta afară. Grăbeşte-te!
– Cum a fost posibil?, a întrebat Efel. Păreau foarte, foarte bine pregătiţi, păziţi...
A fost luată de mână, smulsă din loc şi parcă ceva, un carusel, a rotit-o iute într-o lume de lămpi mari, colorate diferit. Apoi a simţit frigul de-afară. Era doar ea pe terasa unei clădiri, luminată de un proiector, nu prea departe văzu câţiva militari, un elicopter, şi se auzi strigată de Alessi:
– Hei, dumneavoastră sunteţi, domnişoara secretară? Ce ştiţi de domnul Comandant?...
Pe Faroud Ari l-am părăsit când privea minunându-se că ajunsese în localul său preferat pe un drum prea ocolitor. Nu îi plăcea cum fusese amenajat interiorul. Era mai intim şi mai de bun gust modul în care fusese împodobit înainte. Candelabrele mari fuseseră păstrate, dar ideea cu corturile ţinea de o ciudată întoarcere la origini. Beduinii au case uşor de montat... Sau e propagandă? A ajuns în mijlocul infractorilor însă aceştia nu se aflau unde le era locul, la pârnaie, ci la chef! Aşteptau parcă o descindere în forţă a organelor, o razie. În gât îi stătea comanda: „Mâinile la ceafă şi toată lumea la perete!” Vasco da Gama a plecat şi l-a lăsat acolo să vorbească şefului. Oare de ce îl convocase Înălţimea sa? Nu îl văzuse pe şeic decât în poze, şi acelea de la distanţă astfel încât cu greu l-ar fi putut recunoaşte. A şchiopătat puţin prin salon. A vorbit cu fetele, cunoştea câteva, le cinstise, le dăduse bani. Nu erau fete arabe. Trei-patru dintre ele erau franţuzoaice albe, două negrese şi restul mongoloide. Acestea din urmă erau mai versate în dans arab, celelalte ofereau numai culoare şi, eventual, companie. Pe frumoasa aceea mai înaltă o arestase pentru prostituţie nu departe de Pigalle. Pe ea n-o mai văzuse în Divan du Monde. Îl profana!
– Ai renunţat la meseria ta păcătoasă şi murdară? Ce spui? Gunoierul strânge masa? Este şi el pe-aici? Adună o chetă pentru frumoasa lui prinţesă? Ce tot zici? Nu înţeleg nimic...
Voalul acoperea gura femeii aşa încât îi părea că mugeşte.
– Mu... mou... mo...
– El este, Înălţimea voastră,
– Allah să vă ţină în putere, Înălţime, a zis şi Faroud Ari, aplecându-se cât i-a permis sistemul când s-a apropiat omul îmbrăcat în cearşafuri.
– Bine-bine, l-a bătut „alteţa” pe umăr, vorbindu-i franţuzeşte, cu puţin accent. Am aflat că eşti un erou, se vede-se vede... Eroule, te-am adus aici să îmi vorbeşti despre cineva, un om ciudat care s-a predat la postul vostru de poliţie. Aţi arestat un spion?
Agentul Faroud nu ştia dacă este primejdios să privească şeicul în ochi. Putea fi împuşcat pentru afront sau... nu...
– Nu ştiu, Înălţimea voastră... Cred că nu.
– Deci nu ştii.
– Nu. Poate comisarul Zulluf... El îi ascultă pe arestaţi dacă au ceva important de spus. Sau inspectorul, însă inspectorul nu mai e printre noi...
– Care inspector?
– Al Lahoud, partenerul meu. Nu aveţi cum să ştiţi Înălţimea voastră.
– De unde ştii cât ştiu eu?
– Iertaţi-mă, n-am vrut să spun asta...
Şeicul s-a îndepărtat, însoţit de doi-trei malaci. Oare ce voia de la el? Pentru ce îl invitase? I s-a părut că îl vede chiar pe primar. Şi iar s-au derulat câteva enigme prin capul uşor turmentat al lui Faroud. Ce putea căuta însuşi primarul la o pomană de Aïd? Nu cunoştea alţi invitaţi. Vasco da Gama îl uitase, femeia dansatoare plecase şi ea,... agentul Faroud Ari a găsit un scaun frumos decorat, tapisat cu mătase, s-a lăsat, s-a afundat, şi a rămas acolo până ce au venit chelnerii să îl servească din tăvile aşezate pe mese înainte să vină invitaţii. Atunci i-a părut ciudat că toţi chelnerii purtau la brâu pumnale uşor curbate pe care nu le foloseau la porţionat hrana. Şeicul îţi adunase acolo duşmanii şi intenţiona să îi elimine!... El, Faroud Ari, duşman al şeicului!? Fusese o dată cu inspectorul într-o razie la un cuib al IAT. Abia intrase în Poliţie, nu se poate să-l fi urmărit doar pe el – nu văzuse poliţişti sau alţi cunoscuţi. Şi, pentru că totul i se dezvăluia doar lui, a zărit înfipt sub pantalonul unui ospătar, în spate, un pistol. „Cred că şi mâncarea este otrăvită! Cum se poate scăpa de-aici? Imediat!” A căutat uşa mare şi, privind din poziţia pe care o avea atunci, a calculat că s-ar putea găsi în cortul mare, disimulat cumva. S-a dus înăuntru. Acolo se aflau borfaşi cunoscuţi şi necunoscuţi precum Bardel, şefi de organizaţii, Lecerveau zis Vasco da Gamma, iar acesta a sărit să îl sprijine şi să îl apostrofeze...
– Nu ai ce să cauţi aici poliţistule! Mergi la locul tău!
– Să mă ucizi?
– Eu? N-am ucis pe cineva în viaţa mea şi nici n-am...
– Ia mai scuteşte-mă! Vreau să ies din local. Acum!
– Şeicul a zis...
– Am vorbit deja...
Lecerveau da Gamma era un tip zeflemist, nu se pierdea uşor cu firea în faţa cuiva dar fusese luat din scurt de poliţist.
– Pe unde vrei să ieşi? Suntem la zeci de metri dedesubt.
– Se vede că eşti necredincios. Nu cunoşti localul. Suntem într-o clădire aproape de place Pigalle. Deasupra este o sală de spectacole. Uşa mare e chiar aici.
Nu era nici o uşă în spate. Nici urmă... Simţea peretele tare.
– A fost modificat pentru adunarea asta. Au să moară toţi aici, se îngrozi agentul Faroud şi se smulse din mâna lui da Gamma pentru a căuta o salvare.
Abia ieşise din cort că se lovi de femeia înaltă căreia îi vorbise mai devreme. Aceasta şi-a îndepărtat voalul pentru a fi auzită. Atunci a văzut că o confundase. Era femeia cu portretul robot al lui Lecerveau: Constance.
– Ce faceţi domnule poliţist? Domnul inspector este înăuntru? L-am căutat însă nu l-am văzut.
– Inspectorul a murit. În localul acesta a fost întinsă o cursă cuiva! Trebuie să ieşim cât putem de repede!
– Constance!, s-a auzit strigată. Draga mea, ce este cu tine aici?
Un tip îmbrăcat asemenea unui şef de local, cu mustaţă oală neagră şi păr foarte geluit, lipit de cap, strâns de un costum care-l ţinea drept, a venit repede către ei.
– Domnule agent, a salutat. Sunt Basile Dimov, s-a prezentat cum a înţeles că nu fusese recunoscut.
– Dragul meu, a spus Constance şi figura ei a înflorit. Unde ai fost, de unde vii, ce faci costumat, machiat astfel...?
– Ar trebui să pleci urgent de-aici. Ne vom întâlni, Dumnezeu ştie..., şi vom discuta despre ziua aceasta. Veniţi cu mine!
Dimov i-a condus spre canalele subterane prin care veniseră acolo. El avea permis de trecere, de fapt părea cunoscut brutelor care lâncezeau pe coridoare. Coborâseră trei niveluri când s-a produs un cutremur major ce a surpat galeria, a adus o apă vâscoasă de niciunde şi i-a aruncat vijelios în pereţi. Lumina s-a stins şi ei au fost despărţiţi. Lovitura puternică l-a rupt iară pe Faroud Ari şi urletul poliţistului a răsunat mai puternic decât zgomotul şuvoiului; „Alla-a-ah, ai milă!...” Apa îi uda, îi urca până la tavan, îi arunca în alte gropi sau văgăuni... Apoi s-au prins de lucruri, iar mai departe s-a format o punte de lucruri pe care se putea umbla. Şi parcă se vedea puţin chiar... dincolo de lucruri. Faroud Ari însă... n-a reuşit. Nu s-a putut opune, a fost dus de apă şi mai apoi supt într-un mare turbion, în fine, după un traseu destul de sinuos a continuat călătoria alături de numeroase cadavre ce pluteau pe Marea Întunecată.
Paris era uimit că atotştiitorul Bindhu fusese indus în eroare şi nu informase şefii cartelului „Farul” de riscul participării la adunarea organizată de oamenii şeicului. Dar cine erau oamenii şeicului? Şi-apoi... Vrăjitorul se cutremură de teamă... Şi dacă şeicul nu era niciun şeic? A simţit că nu mai simţea, era un vrăjitor ridicol! Ar fi putut să îl trezească pe orb. Comunicaseră în trecut, telepatic spun, îl numea „maestru” şi îl stima, dar gândi că este mai bine să îi permită lui Thor să îşi încheie misiunea.
Paris, magicianul, aştepta aşezat ca o strigă pe cornişa unei clădiri nu prea îndepărtate. Oraşul era negru, bântuit de proiectoare ce luminau sus şi jos norii şi clădirile asemănătoare stâncilor aruncate de munte pe un platou imens. Se auzeau motoare, câini şi ciori, apoi zgomotul de motoare s-a apropiat de el amplificând şi tumultul unei tulburări subterane. O nouă erupţie îşi căuta locul prin care va izbucni. Şi iată! Un vârtej a străpuns clădirea şi s-a ridicat în cer luminând ca soarele. Două stele se învârteau una în jurul celeilalte, parcă s-ar fi admirat reciproc, s-au stins, apoi s-au aprins iară şi când s-au izbit lumina i-a orbit pe muritori şi un vânt asemănător curentului piroclastic tras de vulcani a zburat casele şi tot ce umbla pe străzi sau deasupra lor. O explozie nucleară s-a produs, probabil la două-trei sute de metri mai sus de clădiri. Între toţi cei prinşi în acest dezastru unul singur ştia ce se întâmplase cu adevărat. Chiar el a fost lovit de puterea exploziei dar nu avea cum să sufere defecţiuni, era indestructibil în situaţii de simplu contact fizic. Se putea vorbi despre Dezastrul final?
Comentarii
Trimiteți un comentariu