Piesa 32

„Ia-ţi noul aparat Vexa, o viziune revoluţionară, o reformă în domeniul performanţelor, singurul confident, îngerul păzitor, sprijinul garantat în clipe de pericol. Tot sistemul te costă un procent minuscul din ipotecă. Mic, mic de tot.”...

–        Iubito! Tu eşti? Ai adus nuci pentru baclavaua de Aïd?

Faroud Ari s-a ridicat de pe canapea. Nu îşi suporta mâna depărtată de corp şi scosese distanţierul. Apoi a tăiat cu foarfeca o parte din ghipsul care îi cuprindea coapsa. Devenise deodată mobil! Destul de şchiop dar i se îndoia genunchiul şi se putea deplasa... Un om s-a prăbuşit în sufragerie. Era Karim Al Lahoud.

–        Domnule Faroud, unde este tatăl meu? Nu a venit de două zile acasă. O doamnă de la Centrul de Poliţie mi-a spus că este posibil să fi căzut la datorie. Nu pricep ce înseamnă şi     m-am dus pe strada Goutte d’Or, iar acolo s-a tras asupra mea! Un glonţ a lovit chiar lângă mine şi mi-a rănit obrazul, apoi   m-au luat la ţintă alţii! Mi-am rupt genunchii şi pantalonii... Ce-am făcut domnule? Dar tata, unde e tata? Şi dumneavoastră sunteţi în gips...

–        Era deschisă uşa, zici?

–        Vă rog? Era... Am-am... Am vorbit cu cineva care ieşea de-aici...

–        Ayssa?

–        Cred că era un bărbat!

–        Un bărbat?

Faroud s-a deplasat şchiopătând în bucătărie.

–        Alimentele mele! Mâncarea mea de Aïd! Rezervele mele! Allah-Allah! Să mor de foame după o lună de post, într-o zi aşa de mare!

–        Şi noi domnule Faroud. Şi noi. Fără tata ne prăpădim.

–        Tu eşti băiatul cel mare al inspectorului?

–        Chiar eu, Karim. Am găsit adresa dumneavoastră pe ordinator. Ne-am văzut, nu demult, domnule.

–        Ştiu. Dar unde e domnul inspector? La Mandelle ai fost? A! Parcă domnişoara Malgouloud zicea că a murit. Ar trebui căutat la morgă.

–        Nu se poate să fi murit, domnule! E tata!

–        Eu ştiu? N-am fost împreună când s-a întâmplat... Să îl căutăm pe Boarim. El trebuie să ştie mai multe...

În acel moment „Canalul 1 de ştiri” arăta pe panoul încastrat în peretele camerei principale imagini cu carambolajul făcut de maşinile Poliţiei municipale.

„Este un eveniment unic! Poliţia s-a autoblocat în centrul oraşului...” Imaginea s-a tulburat şi a revenit reclama cu noul vexaphone.

–        Am dormit prea mult! s-a lamentat Faroud Ari. Din cauza pilulelor... Ce pilule sunt astea? Doar n-am luat extasy! Ia să vezi...!

Karim a setat repede vexaphone-ul la panou şi l-a invitat pe Faroud Ari să-l caute pe agentul principal Adrrat. Aparatele poliţiştilor aveau câteva funcţii speciale, una dintre ele permitea celui care apela să vadă şi să audă unde se află colegul căutat dacă acesta era în imposibilitatea de a transmite. Aparatul deţinut de Boarim Adrrat se afla în interiorul Centrului de Poliţie şi se odihnea, arătându-le tavanul, pe o masă. Dar ceea ce se auzea le-a captat toată atenţia. O femeie vorbea subţire şi agasant:

–        Cum de-ai fost aşa de neatent, Adrrat? Vom ajunge toţi la închisoare din cauza incompetenţei tale! Şi dacă ne omoară dementul ăsta?...

Ceva s-a trântit alături şi vocea unui bărbat a scrâşnit aproape:

–        Îţi mănânc ficaţii dacă nu încetezi! Nu-nu. Eu fac bube de la fois-gras! Să vedem dacă doreşte vreun băiat să te violeze!

–        Te rog mult să nu faci aşa ceva! Sunt musulmană, domnule!

–        Dar ce, nu eşti femeie?...

–        Precis se întâmplă la Centrul de Poliţie?, a întrebat neîncrezător Faroud Ari. Cine ar putea îndrăzni să o violeze pe domnişoara Malgouloud?

Faroud s-a strâmbat de parcă ar fi vorbit de o faptă irealizabilă. O clipă a uitat că stătea lângă un puber.

–        Nici nu cred că are sex... A! Mă bate Allah dacă vorbesc astfel azi! Dar ce se întâmplă la Centrul nostru?

Omul care o ameninţase pe domnişoara agent plecase din preajmă deoarece se auzeau şoptite vocile celor, imobilizaţi poate, rămaşi acolo.

–        Te rog să taci! Să taci! Să aşteptăm până vine comisarul. Trebuie să vină!

–        Dar nu vreau să fiu violată! Vreau şi eu să mă pot mărita... Nebunii ăştia trag cu armamentul în lumea de pe stradă, n-ai auzit? Armata ne dărâmă cu tancurile! O să ne sfârşim aici, Boarim! Ah-ah-ah-ah!

Faroud a hotărât să îl apeleze pe subcomisarul Zulluf care nu părea să fie alături de Adrrat. Subcomisarul Zulluf însă nu avea cum să comunice cu el. Vexaphone-ul său era mort!

–        L-ai apelat pe domnul inspector? Să vedem unde se află!

Nu. Nici vexaphone-ul domnului inspector nu primea apel.

–        Mm! Nu-i deloc bine... Karim, poţi conduce un automobil?

–        Da. Unde mergem?

–        Să recuperăm Centrul nostru de Poliţie. Mi-e milă de fecioria domnişoarei Malgouloud, a râs maliţios.

Înainte să plece a căutat-o pe Ayssa.

–        Cum de ai lăsat uşa deschisă? A intrat un bărbat şi a luat toate proviziile alimentare... Ce spui? Se închide automat? Se închide... în mod obişnuit...

Era prima zi după o lună de post. Dar ce lună de zile fatale! Pentru a coborî de la etajul trei nu aveau curaj să folosească liftul. În ultimul timp erau dese panele de electricitate care durau peste jumătate de oră! Karim, un copil bine dezvoltat pentru vârsta lui, l-a sprijinit pe agentul Faroud Ari să coboare scările. Asta după ce îl ajutase să se îmbrace de stradă. Faroud îmbrăcase o tunică de poliţist şi deasupra o scurtă de piele neagră. Cu pantalonii însă a avut probleme. Peste ghips nu s-a potrivit decât pantalonul larg de antrenament şi în picioare pantofii sport, gri. Mâna stângă era prinsă în interior, o legase de gât cu o curea, în fine, după o scurtă examinare, a simţit cu greaţă sentimentul destinatarului unei farse văzând modul în care fusese deblocat aparatul care îi închidea uşa.

–        Oare Ayssa are un amant?

După eternitatea descinderii în curte a fost salutat de o femeie echipată în costum de lucru:

–        Bună ziua?, i-a zis întrebător.

–        Bună ziua, doamnă Marramé...

„Ce oră e asta pentru măturătorii de stradă?” Nu văzuse niciodată serviciul de salubritate public desfăşurat aproape de miezul zilei.

–        V-aţi accidentat, domnule poliţist?

–        Ah! E, ce să fac, doamnă? Mulţumesc, bine... Uite telecomanda, i-a zis lui Karim. Normal ar fi să nu avem probleme cu alimentarea. Doar direcţia este uşor deranjată şi frânarea este cam... Dar mergem încet...

Marramé l-a privit nesatisfăcută, gândind că poliţistul îşi pierduse şi auzul în accident, deci nu avea cum să afle de la sursă epopeea păţaniei sale. Cei doi au înaintat către maşina neagră şi mică, lovită pe alocuri la caroserie, produsă cândva de un fabricant asiatic. Puştiul s-a străduit să îl instaleze pe Faroud ca pe un ou, să nu îl atingă la coajă. Abia apoi a scos automobilul din locul său de parcare. Au văzut mişcându-se peisajul, un grup de tineri s-a rupt din ziduri şi pietre apoi a sărit peste ei sau prin... S-a evaporat! Unde?

–        Ce? Ce e? Cine sunt ăştia?

–        Li se spune parkeri (de la „parkour”, poate), ninja urbani sau războinicii invizibili...

–        De când?

–        Cum? Dintotdeauna.

Faroud nu ştia. Nu îi văzuse vreodată şi avea părerea că este o iluzie. Iluzie trebuia să fie...

–        De partea cui sunt ăştia? l-a întrebat pe tânărul Karim, un băiat cu destulă ştiinţă pentru vârsta sa.

–        De partea lor numai.

–        Aha! Delicvenţi...

Karim nu a continuat să vorbească despre tinerii aceia, ştia câţiva, era organizaţie secretă, să ajungi în bandă trebuia iniţiere cu sânge şi o mulţime de constrângeri plus antrenamentul dur pentru a fi excepţional de agil. Şi ar fi fost necesari şaisprezece ani, minimum. Despre vârstă e vorba, iar Karim încă se străduia să ajungă acolo. A dresat maşina să urmeze calea dreaptă pe stradă şi, având în vedere că nu era aglomeraţie pe bulevarde au ajuns după numai două blocaje ale Jandarmeriei, unde poliţistul s-a legitimat şi a pretextat că este în misiune aşa accidentat cum putea fi văzut, şoferul era major însă părea copil... Chiar în armată erau tineri de vârsta lui! Cu asemenea argumente s-au strecurat până pe strada Picătura de Aur...

Un individ s-a prins cu mâinile de căuşul farului lateral, care lipsea... „Cine este omul ăsta? Intră cu capul prin parbriz!”

–        Domnule poliţist! Domnule, stai! Unde mergi? Te ţintesc lunetiştii!

Karim a reuşit, dificil, să frâneze căluţul nărăvaş. Bine că nu avea mare viteză! Cel care se aşezase în calea maşinii era numitul Vasco da Gamma. Fără pălăria sa nu avea nici un farmec, era un chelios banal de pe stradă. Ce-au mai chelit bărbaţii în ultimul timp! Chelesc încă din adolescenţă! Şi femeile... Omul se leapădă de părul capului şi se umple de păr pe corp! De la hormonii din alimentaţie şi din detergenţi li se întâmplă toate. De la Codex Alimentarium şi mama lui de savanţi care l-au inventat...

–        Domnule inspector am mare nevoie de dumneavoastră. Urgent, domnule!

–        Staţi uşor, domnule, să ies mai întâi, să ajung la birou şi discutăm, nu?

–        Birou visaţi? Ascultaţi-ascultaţi!

Pe stradă se auzea vocea lui... Boarim Addrat! Boarim Addrat spunea:

„Poliţia a trecut de partea Revoluţiei! Revoluţia învinge! Veniţi, alăturaţi-vă nouă! Victoria este aproape, prieteni!”

Faroud Ari l-a îngânat:

–        Poliţia a trecut de partea Revoluţiei! Dar cine ne mai plăteşte? Boarim s-a defectat!

Deocamdată nu înţelegea cui se adresa apelul transmis prin difuzoare spre strada goală. Locuitorilor din zonă? Ciorilor? De ceva timp se umpluse oraşul de ciori! Era un mesaj patetic pe care el, Faroud Ari îl putea decripta. Boarim spunea „Poliţia este captivă...” Pe partea cealaltă a străzii, venind dinspre rue Chartre care este în pantă, a pătruns cu zgomot de motor pe motorină un tanc învechit, dar autentic. Şi-a înălţat tunul maxim cât a permis reglajul turelei şi a transmis mesajul său spre clădirea Poliţiei. Era un obuz de 76 de mm cu încărcătură gazoasă. Gazul avea o concentraţie irespirabilă de eter şi substanţe fumigene care se eliberau fix după două secunde de la impact. Trebuie să fi fost o problemă cu reglajul deoarece tot conţinutul bombei s-a degajat în exterior puţin mai devreme să se împrăştie pe suprafaţa clădirii apropiate... Este adeseori o problemă de raportare matematică a instrumentelor la obiectul propulsat astfel încât maşina să aibă cea mai potrivită poziţie pe locul de bază pentru a arăta perspectiva... Nu pricep ce-am scris acolo dar e plin de sens dacă doreşti să justifici o eroare de tragere.

Imediat s-a răspândit în spaţiu vocea diabolică a lui Duralex:

–        Militari, dacă nu vreţi să pieriţi nevinovaţi în condiţii tragice, predaţi-vă acum! Pregătiţi-vă să luaţi foc şi să fierbeţi imediat la cinci sute de grade Celsius, să rămână din voi într-un minut decât oase descărnate.

Ei, dar ceilalţi, din partea cealaltă a străzii, se simţeau deja la spectacol, ştiau că este şi o sală de joc a unui teatru în zonă. Şi ce credeţi că s-a petrecut după această invitaţie la pace? Din tanchetă a fost arborată o cârpă albă. Imediat s-a apropiat un tip cu faţa de pirat, cu capul cuprins de un batic negru legat în spate, şi alt batic mai colorat la gât, pantaloni strânşi pe picior şi bocanci de piele ridicaţi până la gambe. Ţinea două pistoale într-o mână şi pipa în cealaltă şi a urlat răguşit o înjurătură spre soldaţii care tremurau înăuntru.

–        Crucea voastră de beliţi, ieşiţi afară că vă retez urechile cu pumnalul!

Îşi prinsese pumnalul mare la brâu şi înainta fără teamă că poate fi decapitat cu o simplă rafală a armei cu laser din dotarea maşinii. Poate aţi văzut cum se pot transforma maşinile astea. Tragi de o manetă cu mâna stângă, o roteşti simplu tot spre stânga şi se porneşte modificarea automată a animalului mecanic într-o redută. Avantajul este că ieşi la aer, că tunul este mai stabil, că te poţi refugia la o adică şi că se măreşte grosimea blindajului. Dezavantajul, în oraş, este că poţi fi vânat de pe alte clădiri...

O femeie a ieşit din tanc ţinând micul drapel alb în mână.

–        Stai acolo dacă vrei să ne predăm!

O trupă de femei era binevenită între foştii arestaţi ai Poliţiei. Erau doar bărbaţi, iar domnişoara Malgouloud nu ispitea pe nimeni. „Corsarul” s-a liniştit. A rămas acolo să vadă frumoasele tanchiste venind în braţele sale înarmate. Din nefericire au ieşit doi bărbaţi tineri. Unul dintre ei purta ochelari de miop şi era de bănuit că el ochise atât de precis marea clădire a Poliţiei. În timp ce militarii se adunau împreună pentru a îndrăzni să înainteze, s-a auzit un sunet ciudat în aer, un ţârâit de parcă un disc se rotea cu viteză, se freca de altul, era ca un sistem de roţi dinţate ştirbe şi când s-a încheiat cu o sfârâială au privit cum se năruie etajele superioare ale câtorva clădiri între care şi a Poliţiei. Zgomotul cumplit al prăbuşirii de ziduri, cutremurul care a săltat tot ce era pe stradă şi împrejur, apoi praful care s-a împrăştiat în trombă au îngrozit pe oricine fusese martor la evenimentele petrecute în acel loc. Oamenii din maşina mică au permis lui Vasco da Gamma să se adăpostească de praful dens care a umplut spaţiul în sus şi în jos. Apoi tânărul Karim a făcut manevre pentru mers înapoi, a reuşit să întoarcă automobilul şi au părăsit, vizibil afectaţi, strada Picătura de Aur. Fuseseră martori la o catastrofă. Cine lansase proiectilul nimicitor şi de ce?   

–        Acum putem merge acolo unde vreau să vă conduc, domnule...? Ce grad aveţi?

–        Simplu, simplu...

–        Domnule simplu...

–        Simplu agent!

–        Cum vă place. Simplu agent, dacă doriţi.

–        Şi dacă tata a fost înăuntru?, s-a întrebat nefericit Karim.

–        Tatăl tău e poliţist sau arestat?, a întrebat Vasco da Gamma.

Faroud Ari a răspuns în locul tânărului:

–        Tatăl copilului a fost inspectorul Al Lahoud. Adică... Nu ştim dacă mai trăieşte...

–        Putem afla de la maestrul meu. El cunoaşte tot ce se petrece în lume. Mergi pe strada asta te rog! Nu este deloc departe. Avem patru străzi mici de trecut...

–        Dar este sens interzis!

–        Crezi că îi mai pasă cuiva?, a zis Vasco şi l-a privit pe Faroud care însă nu a schiţat vreun gest.

El nu era agent de circulaţie. Când au ajuns a fost ajutat să iasă încet din carapacea de oţel. Simţea cum îl doare tot sistemul osos. „Aallaah!” Cumplită durere!

–        Domnule simplu agent, îl cunoaşteţi pe şeicul Al Reis?

–        De la om la om, adică? Nu. N-am avut plăcerea...

–        Astăzi o veţi avea.

–        Şeicul Al Reis, spuneţi?

–        În persoană!

–        Olala! Înălţimea sa are nevoie de mine?

Vasco da Gamma a deschis cu o cheie veche uşa veche plină de praf a unei clădiri mici fără etaj, asemănătoare unei cripte...

–        Stop! Ce căutăm aici domnule? Vedeţi că abia pot merge. Cum credeţi că pot coborî o scară întunecată şi strâmtă?

–        Altceva! Ce vă mai frământă? Spuneţi tot înainte să luminez interiorul!

–        Cine sunteţi dumneavoastră domnule să îmi inspiraţi încredere?

–        Ha-ha-ha!, râse Vasco da Gamma. Aţi venit până aici şi deodată nu mai puteţi din cauza încrederii. Hai domnule că sunteţi ridicol. Nu ştiţi că toate personalităţile se protejează şi stau în locuri sigure? Cele mai sigure locuri din aceste zile se află subpământ. Doar aţi văzut ce valoare nesemnificativă are viaţa unui cetăţean. Dacă ar fi dorit cineva să nu mai fiţi, evident că nu trebuia să vă momească până aici...

Pe puştiul Al Lahoud nu l-a convins explicaţia.

–        Dar poate vreţi să îl chinuiţi pentru a afla secrete!

–        De la domnul acesta? Aşteptaţi să ne cunoaştem mai bine şi veţi vedea cine deţine secretele! Pe tine copile nu te voi lua cu noi. Astăzi poţi să pleci acasă. Te avertizez să uiţi acest loc altfel nu vei mai dura pe lumea asta.

Vasco da Gamma i-a cerut agentului de poliţie să se sprijine de el şi au pătruns împreună pe uşă. Apoi uşa a fost închisă şi lumina s-a aprins. Era alături un ascensor mic în care abia au putut intra cei doi. Când s-au îndepărtat de platformă au întâlnit un om înarmat. Acesta era singurul care îi putea trece dincolo de următoarea poartă. De acolo până ce au sosit au întâlnit alţi paznici ai unor porţi subterane. Dar când drumul spre locul de întâlnire s-a terminat, parcă ar fi ieşit din nou  într-o sală mare a unui local de tip oriental, din cele preţioase dar în acelaşi timp foarte popular. Faroud Ari ştia. Se afla în localul numit... Divan du Monde.