Piesa 31

Dimov şi Maïa se uitau pe marele bulevard părăsit, umplut de bolovani, copaci rupţi, clădiri devastate. Priveau stând pe o bancă rămasă, pur şi simplu, neatinsă...

–        Maïa, pentru ce se fac revoluţiile?

–        Pentru ca oamenii să aibă ce povesti.

–        Ha-ha!...

–        De ce te bucuri?... Revoluţiile nu sunt făcute de oameni... Cei mai pricepuţi dintre ei n-au fost acolo, nu şi-au dorit să fie...

Dimov auzise acea frază rostită de altcineva... „Bătăliile nu sunt câştigate...” Despre bătălii era vorba. Au tăcut să poată privi şi să asculte liniştea...

–        Cine a făcut atentatele, Maïa?

–        Noi le-am făcut... Nu crezi? Cu sprijinul aliaţilor.

–        Şobolanii...

–        Care şobolani?

Maïakovski se schimbase. Nu mai era băiatul şarmant, spontan, neatent... de fapt, ireproşabil. Dimov simţea că îşi pierduse în conflictul acela o iubită şi un prieten. În schema revoluţiei desenată de Maïakovski el încă avea un loc. (Lucrurile s-au modificat după ce Maïakovski a aflat că bătrânul Gauriac nu luase în seamă avertismentul său. Cât de iute circulau informaţiile, dar cât de rapid se produceau schimbări în toate! Nebunesc, obositor de repede!...)

Maïakovski l-a privit calm pe Dimov, a clipit din ochi şi a zâmbit chiar, vrând să spună ceva ocult, greu de digerat când ai toată lumea reală pe cap... 

–        Puterea Pământului, stăpânul spiritelor, este aici, aproape, te mişcă fără să ştii ce este...

–        Suntem oameni...

–        Omul este întotdeauna mai mult decât el însuşi ştie.

Urăsc citatele şi ele mă urăsc pe mine. Privind strict acest aforism născut de un doctor neamţ nu-mi pare cine ştie ce, însă, Doamne, bine-l mai potrivise atunci Maïakovski!

–        Este imposibil să fii treaz în trupul ăsta. Spiritul se disipă pentru a simţi.

–        Tu cine eşti... Maïa?

–        Sunt Dracul. Ha-ha-ha-ha! Te simţi mai bine?

I s-a părut Maïa cel de altădată...

 

Au revenit în „bunker”, noul „bunker”, doar cu o simplă intenţie. Şi-au dorit şi s-au aflat acolo! Dimov nu era prea obişnuit cu aceste scamatorii. Jucase în producţiile interactive, sărise peste obstacole de zece-unsprezece ori, luptase deja cu monştri, era călit, dar nimic nu arăta atât de realist ca în lumea acestei... „revoluţii”. Era cum nu se poate mai adevărat deşi nu şi-ar fi dorit să strice oraşul oricât de mult l-ar fi urât pe primar. Dar îl ura oare? Françoise părea fericită în compania familiei Riammy... Ştia bine că fusese răpită... Nu îşi amintea ce anume îi dădea siguranţa aceea, exista în el, era neclintită... Pentru Françoise trebuia să se răzbune.

–        E treaba lui Morti, a zis Maïakovski la aflarea veştii că directorul Gauriac dispăruse...

Morti se ocupa de treburile murdare. Dacă bătrânul plecase, nu se ştia cum dispăruse, astfel trebuia să şi rămână. Maïakovski se pregătea să îl plângă. „Toţi oamenii sunt sortiţi pieirii dar unii dintre noi sunt destinaţi să rămână nemuritori. Directorul Gauriac, a fost îngropat şi a înviat pentru a deveni primul conducător al Celor douăzeci şi cinci. Slăvită fie-i memoria!...”

Locul unde se găsea Prince Riammy fusese dezvăluit şi se încerca recrutarea unui spion dintre cei care aveau acces, fără voia lui, un „purtător”, care să le ofere imagini şi să transmită atmosfera din grupul lor. În fine, după ce fuseseră loviţi zi de zi, militarii care păzeau punctele de control de la marginea oraşului cedaseră şi se regrupaseră în interior sperând că sunt mai puţin expuşi. Maïakovski îşi crease şi un plan de reconstrucţie aşa încât să prăbuşească pe ei clădirile nu-i aducea nici un regret. Cercul se strângea continuu până ce luptătorul în carapace a lovit din nou. S-ar fi zis că nu exista armament care să îl atingă. Era foarte iute şi precis. Deoarece nu era cunoscut altfel, i s-a spus „Dragonul”. Lovea ca un fulger însă atât de puternic încât străpungea o clădire. Asemenea forţă a unei maşini androide nu exista decât în imaginaţie.

–        Este un adversar demn de mine, a fost părerea lui Maïakovski. De el mă voi ocupa personal.

Pentru a se înfrunta cu acel bolid avea nevoie de o platoşă rezistentă. A comandat aliaţilor un costum de luptă cum nu mai fusese creat şi asta în timp record. L-ar fi dorit pe loc dar se pare că nici Hades nu mai era în graţiile nepotului său care deţinea forja centrală. Nu era, însă avea talentul şi puterea să se facă ascultat. Putea promite sau ameninţa în mod convingător şi nimeni nu îşi permitea să îl ignore. De ce s-ar teme un nemuritor? S-au întors tulburările denumite vremuri eroice? Nu există progres decât după catastrofe. Dar cine stă ascuns în umbra evenimentelor? Cine le-a pornit şi pentru ce? Motorul adevăratei puteri a fost, este, misterios… Palavre...

Dimov nu îşi mai găsea motivaţia decât în această răzbunare oarbă pentru modificarea brutală a vieţii lui obişnuite. Fusese întrebat de Nez Marceau ce crede că va fi după victoria revoluţiei în care se implicaseră în mod iraţional. „Nu ştiu.”, a zis. „Eu visez mult şi aproape nu îmi mai fac speranţe...” De victorie nu avea voie să se îndoiască dar nu găsea în triumful ei o bucurie. Cel mult o exaltare. În universul restrâns de pereţii construcţiei subterane se încerca relaxarea pentru a nu fi loviţi de depresie. Era necesar să ieşi de acolo însă numai cu o misiune care să-ţi acorde un rost, o necesitate de a exista. Dimov îşi pierduse speranţa de a se vedea alături de Françoise dar gândea uneori la Constance. Cum trăia oare Constance? Cine o proteja? Ce se întâmpla în lumea interlopă? Dimov se întreba dacă nu acei indivizi erau aliaţii lui Maïakovski. Avea amintiri recente cu ei şi destule enigme pe care nu avusese timp să le rezolve. Una era legată de „Dragon”. El îi vorbise când a fost lovit în piaţa Roosvelt, sau a fost altcineva? Leşinase dar îşi amintea totul până la acel moment. S-a trezit în „bunker” şi nimeni nu a vrut să îi spună ce a fost acolo. Nu era singurul lucru pe care nu îl cunoştea Dimov. Cât a aşteptat să treacă efectul unei ciudate convalescenţe a putut să se revadă. Era al naibii de singur dar incapabil să se adune tot în aceeaşi persoană. Fusese un tip inteligent, frumuşel, încrezut sau... încrezător în steaua lui, până ce au intrat criminalii în existenţa sa... De ce l-ar fi vrut cineva mort? Şi apoi... povestea revoluţiei lui Maïakovski... Trăiseră atâta timp în bună amiciţie dar nu avusese încredere să-i vorbească despre ambiţiile sale. Nu. Dimov nu se simţea dator cuiva. Nici dacă i-ar fi salvat viaţa. Probabil o făcea pentru un interes.

–        Maestre, i-a zis lui Marceau, treci şi pe la Constance te rog! Spune-i că mai exist.

–        Poţi să fii sigur!

–        Am să vin şi eu, dar am fost solicitat pentru o misiune secretă. Ştii ce înseamnă! Îţi este interzisă orice iniţiativă personală. Deci sunt blocat aici un timp. Ce ştii de domnul Gauriac? L-am căutat şi nu a vrut să îmi răspundă. Nici camera lui nu este vizibilă pe monitor.

–        Nu? Am vorbit dimineaţa cu el. Era foarte trist. Dorea să îşi ajute familia. Ştii ce s-a întâmplat cu Michelle, aşa este?

–        A păţit ceva?

–        Cred că şi-a pierdut minţile, Dimov. Cineva i-a răpit fetiţa.

–        Riammy...

–        Cine ştie?... Am multe lucruri de făcut afară, dragul meu.

Dimov a fost afectat de necazul prietenilor săi. Dar cunoştea că îşi pierduseră familiile, şi locuinţele, vieţile poate, numeroşi locuitori... A întrebat de Gauriac şi după plecarea detectivului însă nimeni nu i-a putut spune dacă i s-a întâmplat ceva. După masă au fost poftiţi în sala cea mai mare toţi cei care urmau să participe la misiunea secretă (chiar pentru cei mai mulţi dintre locuitorii bunkerului secret). S-a anunţat o petrecere!...  

 

Nez Marceau a ieşit dintr-o cutie închisă ermetic, după o rapidă ascensiune prin apă, în crater. Acolo a fost aşteptat de doi bărbaţi cu vestoane militare, ridicat de cablurile din oţel înfăşurate pe tambur, cu ajutorul unui motor... – nu trebuie să vă spun tot, că ştiţi – , ascuns într-o maşină, dus până în vecinătatea locuinţei sale şi sfătuit să îşi rezolve toate problemele într-o zi până va fi transportat din acelaşi loc şi va face cale întoarsă. Doar o zi i se oferise! N-ar fi reuşit să facă tot ce dorea. Abia rămăsese singur şi a înţeles că blocul de apartamente unde locuise a fost părăsit. Intrarea în bloc era descuiată însă, de hoţi. Ar fi vrut să întrebe, dar pe cine?

–        Ce este cu voi aici, băieţi?

–        Lucrăm la degajări, bunicule. Părăseşte-ne că altfel te degajăm şi pe tine! Nu ştii cât se mai cumpără aurul la amanet, Vadim?

–        La „La Tourquette” era o sută douăzeci. La „La Republique” e mai puţin.

–        Cât?

–        Nouăzeci...

–        Nouăzeci? Hoţii!

–        Este cumva o mină de aur pe-aici? Nu vă temeţi de legea marţială, băieţi?

Tinerii coborau în trombă pe scări. Aveau o repeziciune exersată, ţineau trotinetele în mână şi se grăbeau cu mare viteză să devalizeze alte locuinţe. I-au strigat de jos:

–        Bătrâne, am anunţat sticleţii că este un hoţ în bloc şi au promis că vin deîndată...

Uşa apartamentului fusese forţată. Era blocată cu două druguri de fier şi un program infailibil care citea numai irisul celor patru locatari. Au spart în partea stângă. Înăuntru fuseseră crăpate nişte vase, câteva lucruri vestimentare erau împrăştiate prin camere... şi-atât. Nez Marceau a găsit chiar anunţul care-i era adresat: „Azi ziua, luna, anul... Marceau Fabien a fost arestat pentru furt din boutique-ul Bouquet de pe strada... Legea marţială, instituită în data de...” 

–        Vai mie! Dar unde pot fi Anne şi Lorette?

Vexaphone-ul nu mai funcţiona peste tot, nici nu îşi mai anunţa incapacitatea într-o zonă calamitată. A căutat un indiciu care să îl orienteze, apoi a gândit că probabil erau arestate şi ele. Oare se ştia ce făcuse el în ultima vreme?

–        Oamenii cu familii nu ar trebui să creadă în idealuri sociale, să se implice în activităţi publice. Îşi expun fiinţele dragi...

A auzit tusea unui bărbat care intrase în casa lui. Alt hoţ sau venise deja poliţia? Un individ tânăr, cu bărbuţă, s-a ferit când l-a văzut aşezat în mijlocul camerei de zi, apoi, sfios, a intrat după ce Marceau l-a întrebat:

–        Tot la furat?

–        Maître, nu mă recunoşti? Sunt Mosqua, Eugène Mosqua.

–        Eugène? Nenorocitule! Vino să te îmbrăţişez!

L-a sărutat paternal pe frunte.

–        Ce ţi-au făcut, prostul meu? Şi cum de ai scăpat?

Mosqua avea o cicatrice nouă la arcadă şi un cearcăn conturat cu vopsea neagră dinăuntru, ridurile îi era mai bine săpate şi părea mai fricos decât îl ştia. 

–        Am pierdut-o pe Prunelle!

–        Ei hai!

–        Maître, cred că s-a prăpădit din cauza mea...

–        Drace, suntem toţi prea vulnerabili în lumea asta!

Au avut puţin timp să-şi expună păţaniile. Mosqua îşi petrecuse mai bine de-o lună în arest până ce apăruse un nebun şi rechiziţionase centrul de poliţie în numele revoluţiei. Era descreierat, avusese timp să constate, însă făcuse el cumva şi îi scosese în stradă. Poliţiştii vorbeau că îl vor muta la un internat din apropierea aeroportului De Gaulle, un fost lagăr pentru străini. Prunelle l-a vizitat două zile, după aceea i s-a spus că nu-i este rudă apropiată, prin urmare nu a mai avut permisiunea să îl viziteze. L-au schingiuit nişte brute să afle de ce filmase, pe cine reprezintă, unde mergea...

–        Le-am zis că lucrez la dumneata maestre, iartă-mă, ce puteam face?

–        Nu mai spune? De-asta mi se întâmplă ce mi se întâmplă?

Nez Marceau i-a arătat nota în care se spunea că fiul său va fi judecat conform Legii Marţiale şi trecuse chiar o săptămână şi mai bine de la data anunţului.

–        Ce să fac? Habar nu am unde se află nevastă-mea şi fata. De Barrecȏte ce ştii?

–        Unde ai fost meştere atâta timp?

Marceau l-a privit în ochi:

–        Am rămas detectivi Mosqua, nu-i aşa?

–        Da-da, cum să nu?

–        Să îl găsim pe Barrecȏte şi după aceea mai vorbim noi!

Au lăsat locuinţa cum o găsiseră. Lucruri de valoare nu mai erau de furat de-acolo. Societatea de detectivi particulari „Marceau et Co.” folosea, cu firmă, o cameră luată cu chirie pe strada Saint Gra’al, în mijlocul unei mulţimi de localuri mărunte, sediile unor mici afaceri de intermediere sau magazine care vindeau en détaille, chiar lângă un anticariat. Anticariatul era al unei doamne bătrâne de aproape nouăzeci de ani care îl ţinea deschis din când în când. Doamna aceea era şi proprietarul lor. Încă era lucidă madame Hachette (ca editura de vise), dacă mai era – n-o văzuseră de-o vreme. Au intrat prin spate, uşa de la stradă era blocată din cauze electronice, probabil, pentru că nu se mai utiliza electricitatea pe stradă. Se aşteptau să găsească lucrurile la locul lor! Datorită perdelelor groase luminau electric, de data aceasta n-o mai puteau face pentru că, era clar, nu se mai folosea nici o utilitate cu astfel de alimentare. Au tras de stor şi acesta s-a prăbuşit cu totul. În ce casă veche trăiseră şi nu-i interesase până atunci! Un zgomot ca un lucru trântit de podea s-a auzit alături şi repede s-au mobilizat să prindă infractorul... Heei, infractorul era chiar Barrecȏte! Dormea alături şi căderea storului o declanşase pe a sa de pe canapea. Uitase cât de îngustă e...

–        Ce e cu tine Barrecȏte?

–        Nu mai e loc în casă pentru mine, maître. De când locuiesc la noi doamna Ana şi Lorette, soacră-mea, cumnatu-meu, copiii... Vă imaginaţi ce balamuc?... Nu spun de doamna Ana şi.. Nu-nu. Ele sunt mai liniştite... Unde ai fost maître până acum şi... şi domnul cine este?

–        Bravo Barrecȏte, m-ai şters din memorie!

–        Eugène... Mosqua! Pe onoarea mea, eşti în viaţă? În carne şi oase?

S-au privit şi s-au îmbrăţişat. Erau prieteni buni. Barrecȏte avea destule să-i transmită lui Nez Marceau...

–        Întâi, să nu uit, domnul acela... cu nume de gorilă, iartă-mă...!

–        Gauriac...?

–        El. Te-a căutat aici mai devreme. M-am luat de el că lovea tare în uşă. Dar îl cunoşteam, nu-i aşa?

–        Cum se poate să fi ajuns aici Gauriac?

–        Nu am de unde să ştiu ce înţelegere aveaţi. Era însoţit de unul mai tânăr, unul roşcat, cu o freză aşa... Uite! Veneau de la Primăria arondismentului şi spuneau că se întorc tot acolo. Au trecut pe-acasă, pe la dumneata.

–        De Fabien ce îmi poţi spune Barrecȏte? Trăieşte?

–        E mobilizat. A avut noroc cu mobilizarea tinerilor altfel era rău de el! Doamna Ana ştie mai multe. Te conduc eu acasă... Mosqua! Ce bine îmi pare să te văd, prietene! Ce-ţi face iubita?...

–        Nu mai e...

–        Ce zici, te-a părăsit şi asta?

–        Cam aşa...

Au curăţat cât de cât bateriile cu celule fotovoltaice şi le-au expus la lumina palidă a zilei. Astfel şi-au putut revedea jurnalul...

–        Tare prost am mai fost!, a recunoscut Barrecȏte. Nu   m-a dus mintea să fac la fel de când s-a stricat centrala electrică.

–        Ia te uită! Domnul director Vergas de la Pleyel ne cere despăgubiri că nu i-am încheiat investigarea crimei. Vezi şi tu câte zerouri? Şi nu ne-a dat decât un avans pentru o masă de prânz.

–        Crezi că a fost crimă?

–        Şi nu îl cred deloc candid pe domnul director...

S-au deplasat la casa din strada Claude Barter, musicien (ce mai coincidenţă!), unde au găsit toată lumea aşezată la taifas într-un spaţiu strâmt, jos, la demisol. Anne şi Lorette nu aveau veşti despre soţ, respectiv tată, de-atâta timp că aşteptau continuu doar ştiri macabre, aşa încât l-au plâns deîndată ce     l-au văzut viguros şi zâmbitor. Despre Fabien ştiau mai multe şi nu era deocamdată nimic rău. Greşise grav dar fusese graţiat din raţiuni militare. L-au văzut în uniformă şi arăta bine... Fabien. Era destul de vesel, de optimist. „Unde mergi băiatule?” „La război.” „Împotriva cui lupţi?” „Ce întrebare! Împotriva duşmanului...” Dar unde era duşmanul acela? Pretutindeni şi niciunde...

–        Tare mi-e teamă pentru el! Este tânăr şi indisciplinat...

De-ar fi intuit Anne Marceau că soţul său este în tabăra cealaltă... Ori bănuia dar nu a spus-o cu voce tare? Marceau i-a zis că locuinţa fusese spartă. Femeile luaseră o parte din bijuterii. Nici măcar nu i-au blamat pe hoţi gândind că propriul fiu, sau frate, avusese aceeaşi ocupaţie. Aprovizionarea era dificilă. După exploziile şi luptele cu armament pe străzi, raziile şi incendiul catastrofal din cartierul cu patru moschei, oamenii trăiau, de teamă, ca fiarele, în văgăuni. Trebuia să se termine odată. Nu ar fi rezistat mult în condiţii de nesiguranţă, întuneric, ameninţaţi de hoţi, soldaţi, de iarna care se apropia, de foame, de... de moarte...

–        A-ha-ha-ha-ha-ha-ha! Sorin, fii cumpătat, te rog!

–        De ce? De ce?

Era oare ceva de înfulecat prin oale, castroane, lăzi,...? Măcar prin pungi? Uscăciuni. Lumea făcea comerţ şi în vremuri de criză. Da-da! Găseai şi carne! Costa de două-trei ori mai scump ca înainte. Şi pâine, şi ulei... şi paste... Scumpe!

Pe Nez Marceau l-a vizitat o presupunere. Avea două smocuri de păr pe obraji, cioc rar şi sur, urechile păroase, iar ochii, atât de mici încât vedeai doar pupilele asemenea unor bumbi de sticlă, păreau ochi de păpuşă. 

–        Ar fi bine să nu aştepţi masa deoarece ai drumuri de făcut. Şi-apoi faci alergie de la prăjeli.

–        De la prăjeli? De când?

–        Din ziua în care ai ajuns la beci.

–        Fugi de-aici!

–        Ce faci Mou? Cu cine vorbeşti?

Nu întrebaţi de ce îl numea astfel nevasta lui Sorin Barrecȏte pe Nez Marceau!

–        Scriu ceva pe vexa, dragă Ella. Îmi fac un plan.

–        Un plan?, a întrebat iar nevasta lui Barrecȏte. Doar nu îndrăzneşti să pleci înainte de cină?

–        Mă întrebam dacă nu putem găsi aici, prin vecini, biciclete. Este dificil să foloseşti maşina pe stradă...

–        Fii fără grijă! Aflu imediat. Sorin!

Au împrumutat două biciclete cu pedale şi s-au văzut nevoiţi să se împartă. Nez Marceau a plecat împreună cu Eugène Mosqua. Pe Barrecȏte l-au lăsat cu femeile şi cumnatul său beteag de un picior. Planul era să se întoarcă până când se dă interdicţie de circulat pe timpul nopţii. Era, cum spusesem (am spus oare?), o zi liniştită... Prima zi de Aïd al-Fitr.

 

–        În viaţa asta trebuie să salvezi pe cineva... Măcar să încerci să ajuţi... Trebuie, ţi-e clar? Poţi fi oricine, oricum, datoria ta, rostul tău este să ajuţi...

Asta îi spunea maître Marceau lui Mosqua circulând vitejeşte pe bicicletă,... – Educaţia este o cicăleală pe care o produc şi o reproduc oamenii maturi, denumiţi seniori. Cu tot respectul, dacă nu mă avantajează nu se prinde!

Poarta gardului primăriei era închisă.

–        Gauriac este alături.

–        Peste drum?

–        Ai spus ceva, maestre?

–        Mă întreb, unde poate fi Gauriac?

–        „Peste drum” ai spus?

–        Aşa am spus? Alături.

Palatul fusese cândva numai al Primăriei, între timp s-a împărţit cu Biserica Scientologică. Pastorul Bisericii avea şi funcţie publică administrativă. Intrarea se făcea lateral. La baza scărilor se odihneau trei poliţişti. Erau poliţiştii Prefecturii – nu era exclus să se fi restrâns şi Prefectura astfel încât să încapă în clădirea Primăriei!

–        Domnilor, domnilor, unde vreţi să intraţi cu bicicletele astea vechi? Uite ce obiecte de muzeu! Sunt ale voastre?

–        Ale noastre, natural. Îl căutăm pe un om, Gauriac se numeşte şi ne aşteaptă înăuntru, domnule şef. Nu le putem lăsa afară că nu avem cum să ne deplasăm altfel... Trebuie să ajungem departe de aici.

–        Intră unul şi celălalt îl aşteaptă cu bicicletele...

Marceau l-a lăsat pe Mosqua să păzească bicicletele şi a intrat însă chiar în hol s-a lovit de un şuvoi de oameni care striga:

–        S-a pus o bombă în clădire!

–        La cine? Adică în biserică sau ...

Portarul l-a prins de mânecă.

–        Dumneata cine eşti?

–        Sunt detectivul Marceau şi caut aici un martor pentru investigaţia pe care o conduc. Stai puţin!

Un om cu freză cum îi arătase Barrecȏte i-a atras atenţia.

–        Ei, om bun! Tinere! Eu sunt, eu sunt...

Multă lume mai era în clădire! Unii săreau scările din hol, alţii se îmbrânceau, Foudroi însă părea foarte confuz. Era împins în jos dar el nu voia să iasă de-acolo! Îl scotea cu forţa o doamnă poliţist... S-a uitat la ţiganul grăsuţ, cu mustaţă albă şi chelie, care îi făcea semn să se apropie de el. Nu îl văzuse în viaţa lui! Marceau l-a ajuns înainte să fie tras de femeie în stradă.

–        Îl cunoşti pe Gauriac?

–        Ha-ha!, râse Foudroi bezmetic. Pe dumneata te căuta?

–        Vezi? M-a căutat. Aşa este. Unde e, unde este acum Gauriac? Chiar e o bombă aici? Au înnebunit oamenii ăştia!

–        Nu este bombă, dar... E o bombă domnule! Ce bombă! Cine ar putea crede? Un om a luat foc, s-a făcut o flacără şi a pocnit ca un trăsnet, omule..., d-domnule, înţelegi? Nu înţelegi? Gauriac, domnule! Bătrânul Gauriac, ha-ha!... Iartă-mă! Ce bombă?... În faţa mea, înţelegi? Am orbit şi am văzut iar după cinci minute...

Nez Marceau îl privea şi se cam întreba: „Alt nebun?” Doamna poliţist l-a prins bine de mână şi l-a scos afară. Marceau a fost nevoit să îi urmeze. S-a uitat după Mosqua însă nu l-a văzut.

–        Iartă-mă tinere? L-ai văzut ori nu l-ai văzut pe Gauriac.

–        Nu ţi-am spus că a explodat?

–        A! Deci el însuşi a fost bomba?

–        Da. Şi închipuie-ţi, a mai murit o dată!

–        I se întâmplă din când în când...

–        N-a murit...

–        N-a murit?

–        Spui că n-a murit?

–        Ei bine, da.

–        Şi unde este?

–        Unde este? întrebă ca un ecou Marceau.

–        În canalele oraşului. Îşi caută fiica. El o simte deja, i-a zis dublul său, chinezul.

–        Da? Adică unde?, a reluat întrebarea Foudroi.

–        Tu unde l-ai găsit?

–        Păi ce-mi faci? Îmi răspunzi cu o întrebare?

–        Sunt detectiv particular, tinere...

–        Pe cuvânt? Parcă mi-a spus şi domnul Gauriac. Şi eu am început cursurile unei şcoli de detectivi, domnule...

–        Marceau...

–        Domnule Marceau. Îmi pare bine să te cunosc...

Marceau nu îl zărea însă pe Mosqua deloc.

–        Am lăsat aici un băiat cu două biciclete.

Nu mai erau nici poliţiştii aceia...

–        Doamna agent...

–        Principal...

–        Agent principal, mai exact, poliţiştii de afară erau colegii dumneavoastră?

–        Agenţii de afară nu erau poliţiştii mei... colegii mei... Nu-i ştiu.

Se întuneca deja, iar bulevardul se luminase parţial.

–        Cum credeţi că pot ajunge în Pigalle de-aici mai repede?

–        Decât cu un taxi?

–        Cu un taxi mi-am spus şi eu, dar nu. Îmi lipseşte ceea ce mi-ar permite să călătoresc cu un taxi. Banul...

–        Te duc eu domnule detectiv şi dacă te întorci degrabă probabil te voi aştepta pentru a reveni împreună. Locuieşti    pe-aproape, nu?

Nez Marceau nu se supăra că mai toţi oamenii îl tutuiau. Le era simpatic, nu ar fi putut explica altfel. Şi ce?

–        Aproape, băiete. Ciudat! Unde a dispărut iar Mosqua?...

Taxi? De fapt nici nu erau maşini pe stradă. Au plecat pe jos, iar după zece minute de şutat în pietre pe drum s-a auzit un motor cu arc electric. Zbârnâia ca şi cum s-ar fi rupt discontinuu o cârpă putrezită, doar că mult mai puternic. Maşina nu avea geamuri iar şoferul era echipat ca un pilot de curse. A strigat spre ei printr-un difuzor. Şi acela scârţâia dezagreabil!

–        Unde vă deplasaţi curvelor pe mijlocul străzii? Sunteţi cumva strigoi să dau peste voi?

–        Mergem în Pigalle. Nu ne iei în troaca ta până acolo?

–        În Pigalle nu se mai poate ajunge pe-aici. E blocată calea Hugo şi rue de Pompe... Se poate ocoli.

I-a poftit în spate.

–        Să vă prindeţi bine cu centuri, ne-am înţeles? Uite pe unde mi-au ieşit ultimii însoţitori!

A întors şi i-a dus pârţâind în salturi. Aoleu, să te ia vărsăturile! Cum te poţi da nonstop într-un montagne-russe? Nu urcau munţii dar mergeau ca broaştele, adică săreau...  „Hêc-hêc!”

–        Allo, pilot, vezi că am ajuns pe cheiul Senei! Nu în direcţia asta vrem să mergem!

–        Voi aţi dorit să mă însoţiţi. Eu sunt de profesie salvator şi vă duc într-un loc sigur să staţi peste noapte.

–        Nu vrem să mergem acolo, s-a revoltat Marceau, iar Foudroi a izbucnit înspăimântat:

–        Unde ne duci, bestie? N-avem bani la noi, suntem săraci!

–        Ha-ha-ha-ha-ha! Dar sunteţi îndeajuns de proşti, a scârţâit vocea bruiată a şoferului şi încet pleoapele celor doi nu au vrut să mai stea deschise.

I-a cuprins noaptea.