Piesa 30

Colţul străzii. O bunică îmbrăcată cu pantaloni, afişând o burtă spectaculoasă, mergea agale cu mâinile la spate  privindu-şi mândră pudelul moţat care făcea pipi pe o tufă, apoi tuşi să-şi dreagă vocea:

–        Nu merge acolo Kiki! Nu auzi ce spune mama? Nu-nu!

Kiki s-a lovit de cine nu trebuia. De Dodi. Dodi, căţelul sârmos care se rătăcise în beciul fraţilor Baudoin. S-au mirosit ca doi căţei spre dezaprobarea doamnei stăpâne:

–        Dar tu cine-mi eşti potaie? De unde ai apărut?

–        Este căţelul meu, madame, s-a auzit vocea altei femei, cu o constituţie precară, slabă şi puţin şchioapă, aproape de naufragiu.

–        A, tu eşti, Fantine? Unde-ai găsit, dulceaţo, putoarea asta mică? Simpatic mai e!

–        Desigur draga mea. Nici nu ştii ce zace în el! Este un erou, este eroul meu! Dodi, hai aici!

Dodi nu era disciplinat dar bătrâna avea un talent căruia nu îi putea rezista. Se ducea spre ea puţin într-o ureche. A mârâit nemulţumit, apoi, când bătrâna l-a prins de ceafă a pornit să scheaune.

–        Crezi că poţi scăpa de mine? Prostule!

–        Hi-hi-hi! Este mai prost decât Kiki al meu.

–        Stai să vezi, că n-ai văzut tot! Ştie să umble după şoareci. Trei cuiburi a găsit.  

–        Şoareci? De şoareci zici?

–        Ai întâlnit-o astăzi pe păsărica Musette?

–        Păsărică? Este spaima păsăricilor, e groaza lor,... Balaurul! Am auzit că şi-a luat un animal de casă, iubita... Un şobolan! Hi-hi-hi-hi-!...

„Iiiiiiiiiiiii!”

–        Ţi-ai schimbat râsetul, draga?

–        Nu am făcut eu astfel...

–        Ah! Afurisiţii de masculi cu drăcoveniile lor zburătoare! Nu vreau să ne sperie copiii, să ne strice plimbarea!

–        Lasă-i scumpa să se mai extermine puţin, altfel se plictisesc şi umblă după noi. Hi-hi-hi-hi!

–        A-a-a! Musette, chérie, unde eşti frumoasa mea?

–        Sunt cu Sevré, mon compagnon, divino! Ne fâţâim puţin pe lângă Louvre. Mai este, să ştii! Cine l-a coborât la subsol a zis că nu se face să-l strice de tot!

–        Tu ştii cine l-a dat jos?

–        Eu nu dar Sevré ştie.

–        Nu ni-l prezinţi pe Sevré al tău, iubi?

–        Vin şi eu la voi imediat pentru că e găurit asfaltul      pe-aici. S-a umplut de gropi.

Madame Toullon a apărut instant cu un şobolan pe umăr. Câinii s-au întărâtat, în special Dodi.

–        Gura!, a strigat Fantine, iar câinii au amuţit.

Cotoroanţele s-au sărutat fără să se atingă. Doamna Toullon era îmbrăcată într-o rochie de catifea cu danteluţe, puţin cam scurtă pentru vârsta ei, cu ciorapi albi, până în genunchi şi încălţată cu pantofi negri, de lac. Îşi buclase părul şi purta o basma în carouri mărunte, aparent mică, prinsă totuşi larg sub guşă. Părea o copilă zbârcită.

–        Eşti îmbrăcată din Larousse!

–        Penthouse!

–        Ce este asta?

–        Casa modei mele... Hi-hi-hi-hi-hi!

Pe stradă a apărut altă femeie. Tânără, foarte tristă, cu îmbrăcămintea sfâşiată, murdară pe faţă de fardul întins, dădea din mâini de parcă voia să înoate...

–        Cine ajunge primul... să vedem cine ajunge... Gata? Gata? Aţi trişat la plecare... Nu? Dar nu sunt ultima... Cine este ultima? Doamna aceea este ultima...

–        O ştii pe ţicnita asta, Margot?

–        N-am mai văzut-o. S-o întrebăm ce vrea.

Kiki s-a dus înainte să o latre pe femeie.

–        Kiki, nu mă face de râs! Vino aici! Auzi sau nu?

O lesă nevăzută a tras căţelul înapoi. L-a săltat în braţe, iar Kiki a spălat-o puţin cu limbuţa pe faţă.

–        Hi-hi! Ce este cu tine fata mea pe stradă când toată lumea stă ascunsă prin beciuri sau catacombe?

Tânăra a privit-o cu ochii mari, apoi s-a uitat la celelalte două bătrâne care o cercetau amănunţit.

–        Voi sunteţi vrăjitoare?

–        Hi-hi-hi-hi-hi!, au râs toate. Suntem vecine, dragă.

–        Voi mă puteţi ajuta... Doar voi mă mai puteţi ajuta... Vă rog... rog... rog...

–        Mai precis, ce ţi s-a întâmplat?, a întrebat ţâfnoasă madame Toullon.

Nu avusese când să-şi introducă protejatul, pe Sevré, cel care ştia cine îngropase bietul palat Louvre. Femeia s-a lăsat să cadă pe stradă.

–        Fata mea, copilul meu, Marie... Un diavol mi-a răpit copilul noaptea...

–        De unde ştii că a fost diavol?

–        Câinele meu nu l-a simţit...

–        Şi-a acoperit corpul cu pulbere deodorantă, nu ştii draga...?

–        Nu s-a declanşat alarma, nu a deschis nici o uşă, nu s-a mişcat nimic în casă, nici câinele, nici celălalt copil nu l-au simţit... Mi-a spus că îl vrea pe tatăl meu. Nu mai ştiu de tata nimic de două săptămâni.

–        Pare o situaţie disperată, recunoscu Fantine.

–        Mda, şi de ce ne-ar privi pe noi? Cum? Ce spui? Sevré întreabă dacă era tânăr sau bătrân... Diavolul... sau ce a fost... Ce vă uitaţi astfel? Nici nu aţi avut timp să îl cunoaşteţi, scumpele... Sevré, ... Fantine, Margot, şi... şi...

–        Michelle Gauriot. Era tânăr, doamnă. Îmbrăcat într-un costum negru mulat pe corp...

–        Crezi că a fost magician? Hi-hi-hi! Aşază-te mai sus că îmi gâdili urechea! i-a zis şobolanului. Regina Margot cunoaşte magicieni. Ea joacă în scenete de cabaret cu... hi-hi-hi!

–        N-ai venit să mă vezi! Sunt tare cochetă în rolul meu de contesă germană.

–        Eu am tras cu ochiul, chérie, a intervenit Fantine. Mi-a părut ceva necurat acolo. Ce se punea la cale şi de ce te-ai implicat?

–        Eram la o strângere de fonduri pentru organizaţie, draga.

–        Cu Athène, aroganta, chioara...? Şi frumosul acela, hi-hi-hi!

–        Paris. Este un tânăr magician dintre cei mai buni. Este cel mai bun.

–        Îl cheamă Paris, draga?

–        Numele lui adevărat nu este acesta...

–        Se numeşte cumva Guy? a întrebat Michelle.

S-au întors toate întrebătoare spre Margot.

–        Guy? Cred că da. Chiar aşa! Numele său adevărat este Guy, dulceaţă.

–        Copilul meu! Copilul meu!...

Michelle privea undeva în sus de parcă şi-ar fi descoperit brusc fetiţa.

–        Ce? Crezi că vorbim de aceeaşi persoană? Băiatul primarului?...

–        Cine zice?

–        Sevré... Hi-hi-hi!

O explozie colosală a adus praful pe stradă.

–        A-bunelpurne-pfu-pfu-pfu-pfu...

–        Nu spune descântecul ăsta că strănută Dodi!

–        Vrei să-mi stea în cârcă ditamai omul?

Madame Toullon a continuat bolboroseala, iar Dodi a pornit să strănute.

–        Ţi-am zis! Fata mea, nu-ţi este frig aşa de goală cum eşti? Mie îmi este frig îmbrăcată bine! De-aş fi goală ca tine...

–        Ai speria ciorile, hi-hi-hi!

–        Îmi puteţi spune unde este acel magician, doamnelor?

–        Stă într-un palat, fetiţo, la marginea oraşului. Undeva spre nord. Cum îi zice? Are nume sarazin... Fadoin? A da, palatul Fedouin. Dar nu te sfătuiesc să îţi încerci puterile cu el... Păzea! Ce se întâmplă? Au mutat teatrul aici?

Cei doi căţei s-au repezit să latre oamenii care picau din cer, iar şobolanul s-a ascuns la sânul doamnei Toullon.

–        Vino, vino-aici n-auzi? Dodi!

Doamna Margot l-a ţinut strâns pe Kiki, dar Dodi a fugit nesupus peste un gărduţ şi-apoi printre tufe.

–        Vai, dragă Fantine, dar te-ai ramolit incredibil! Nici măcar un câine nu te mai ascultă... Hi-hi! 

Unul dintre militari veni grăbit spre grupul de femei.

–        Aici v-aţi găsit să ţineţi conferinţă, bătrânelor?

–        Pruncul meu, aici se ridicase un eşafod în nouăzeci şi unu...

–        O mie şapte sute...

–        Era, ehe!, aşa de mare...

–        Mai mare...

–        Mai mare... Câtă lume, ce spectacol, ce succes! Osândiţii stăteau la rând... Nesfârşiţi! Şi se citea sentinţă după sentinţă... Albert de la Croix,...

–        Julien Leclerc,...

–        Bastien du Roc,...

–        Valentin...

–        „Jos cu ţeasta lui!” (À bas la tête!) Hi-hi-hi-hi-hi! Fantine, mai ştii să ţeşi?

–        Dar cum pot să uit! Unu pe faţă, două pe dos, unu pe faţă...

–        Crezi că eşti la dans?... Hi-hi-hi-hi!

–        Sunteţi nebune?

–        Nu dragule! E scris să se întâmple. Iar... Hi-hi-hi-hi-hi!

–        Să plecaţi de-aici, imediat!

–        Bine-bine!

Bătrânele au părut să-şi ia rămas bun, îndepărtându-se pe stradă, iar Michelle a plecat în sens invers. Cele trei s-au oprit.

–        Nu mă ascultă, a zis Margot. Eu i-am dat un sfat bun.

–        Dar tu ce făceai Margot să fi fost în locul ei?

–        Îmi făceam copiii căţei şi aveam grija lor. Nu ca tine! Hi-hi-hi...!  

Michelle se îndepărta spre capătul străzii urmărită de privirile flămânde ale soldaţilor.

–        Femeile frumoase ar trebui să perceapă taxă urâţilor care nu-şi pot lua ochii de la ele!

 

Cédric Gauriac, tată şi bunic neloial, era distrus de laşitatea pe care se vedea obligat să o accepte. Îşi putea urmări fata, ştia continuu unde este, însă nu avea permisiunea să o întâlnească. Vedea că rătăceşte, o auzea uneori, iar în ceea ce spunea era preaplânsa Melpomene...

–        Ce faci Cédric? Te văd nefericit.

–        Plâng, mon cher! N-am plâns nici la moartea mamei, nici a nevestei cum plâng astăzi. Marceau, cine-mi înapoiază fiica şi nepoata? Pentru ce îmi sacrific familia?

–        Fii sigur mon cher că se va găsi un mod de a rezolva cu bine problema ta.

Nez Marceau l-a bătut pe umăr.

–        Au! Ce dracului? M-ai electrocutat!

Cât mai aveau de aşteptat pentru a ieşi la lumină? Era mai rău ca moartea! Iar moartea nu este altceva decât sfârşitul de pe urmă...

În vremea aceasta Maïakovski, cel care îi aruncase în aventura de final a vieţii lor, avea încă un atentat de organizat înainte să dea asalt la „Groapa rechinilor” unde se adăpostea primarul şi echipa lui. Îi vedeau rar pe Maïa sau pe Dimov şi se simţeau neglijaţi, de fapt îndepărtaţi. Nici ceilalţi tineri nu se bucurau să colaboreze cu bătrânii deoarece ar fi fost nevoiţi, din politeţe, să îi asculte şi cunoşteau cât de obtuzi erau amândoi incluzând tonul zeflemist care le amenda iniţiativele.

–        Ascultă... Marceau! Ce-ai zice tu să ieşim noi doi      de-aici? Probabil am putea ajuta mai bine revoluţia de sus, de la suprafaţă...

–        Am gândit la treaba asta. Cred că nu folosim nimănui aici. Să vorbim cu Saşa...

–        Maïa.

–        Îm!... Suntem prea crispaţi.

Maïa a fost de acord să îi permită lui Marceau revenirea în oraş deşi condiţiile de existenţă deveniseră dificile, dar nu l-a lăsat pe Gauriac.

–        Fiica ta este monitorizată de oamenii tiranului. Nu ne permitem să greşim azi. Suntem atât de aproape de final! Maestre, domnule Director, rabdă! Îţi veghem şi noi familia...

Ceea ce spusese Maïa nu a liniştit sărmanul tată. Dacă l-ar fi întrebat oricine cum intenţionează să-şi ajute fata şi nepoţii... n-ar fi ştiut să spună. Nepoţii? Acasă era încă Alain, mezinul, şi Gouatté, dacă avea bunăvoinţa să vină acolo fără să fie plătită. Cum trăiau? Cine îi hrănea? Gauriac nu îi putea cere lui Marceau să intre măcar în casa lui... Dar oare nu se ştia de ei toţi? Primarul avea evidenţă amănunţită a populaţiei, asta cunoştea şi el, Gauriac, doar fusese redactor şef al unei agenţii de ştiri... Băieţii săi de la agenţia de ştiri! Gauriac era convins că s-ar fi învoit să îl ajute. Ţineau la el!... Nu?...

Sala de sub pământ în care se aflau făcea parte dintr-un sistem izolat de celule care comunicau doar între ele. La exterior se ajungea, dacă erai învoit să treci pe un canal securizat, cu liftul. Aerisirea se făcea pe canale diferite, electricitatea se producea de o pilă termică, aveau legătură la sateliţi şi vedeau afară prin periscoape ascunse. După cum arătau interioarele puteai să crezi că erau vechi de sute de ani, dacă nu-l ascultai pe Bruce Ghimpele care spunea că au fost construite cu o lună înainte. Văzându-le Gauriac nu se mai mira că aceeaşi meşteri urniseră din loc piramida de oţel a nemuritorului Eiffel. Şi lui i se erodase avântul, i se crease un gol în avântul revoluţionar de la tragedia familiei sale. Aversiunea... Ciudat mai este edificiul din cap! Basculează rapid de la iubirea cea mai profundă la ura cea mai nemiloasă. Nu. Gauriac nu adunase atât de multă antipatie. Dar avea nevoie să cunoască, iar cenzura de orice fel îl îndepărta de grupul acelor oameni care luptau pentru o cauză, pentru o cauză... Ce voiau oare?

După ce ieşise din casa aceea sinistră – încă îşi amintea ecoul tropăitului saboţilor pe piatră –, bătrânul Gauriac întinerise, nu fizionomic, avea mai mult echilibru şi o ciudată electricitate care-l făcea să scoată scântei sau arcuri electrice, cum o păţise cu Marceau. Cunoscuse destule ciudăţenii Gauriac, era un tip blazat, aşa că oferta, la cei şaizeci de ani ai săi, unei dispense de la regulile suportate de toţi oamenii pe care-i cunoştea, i-ar fi creat o bună întrebare: „Oare nu sunt mort de-a binelea şi îngropat demult?” Michelle îi spusese deja că l-a înmormântat în cimitirul Père-Lachaise! A avut un vis, ultimul vis, de-atunci nu mai dormise, un coşmar... S-a văzut sărind din loc în loc. De pe stradă pe clădire, de pe clădire peste prăpastie, ajunsese chiar pe un munte şi de-acolo... pe altul şi aşa... se trezise. E bine să poţi face astfel de salturi? Măcar în vis, dacă aievea nu se poate! Să îţi controlezi ponderabilitatea cu ajutorul unui aparat? Cunoaştem costumul pentru invizibilitate, costumul de imunizare la agresiuni externe, aparatele moderne de zbor individual, organele artificiale reformatabile,... Şi? De fapt nimic nu este infailibil! Să ţopăi ici-colo ce beneficiu ţi-ar putea aduce? Gauriac a mers în blocul de comandă unde ar fi vrut să vorbească unora dintre membrii Consiliului despre următoarea întrunire. Putea ajunge la aşa zisul „Bloc de comandă” cu sălile lui, pe coridorul central care se încheia la uşa liftului. Liftul se debloca doar cu un card special. De-a lungul coridorului supravegheat, era canalul de aerisire, dar unde ducea acesta Gauriac nu avea habar. Afară ar fi trebuit să ajungă, acolo era mai mult aer, teoretic. Privind la canalul de aerisire gândea invidios că Nez Marceau va ieşi curând. Văzuse pe monitorul său din cameră, avea privilegiul unei camere personale, cum arăta oraşul după bombardamente inutile. Cine avea interesul să producă asemenea distrugeri? Nu era un război, pentru numele lui Dumnezeu! Asta voia să le spună membrilor... „Opriţi distrugerile! Opriţi măcelul! Împreună...” Opriţi distrugerile împreună...? Pe hol era un „ochi”. Nu suporta să vadă cum este văzut.. Sub „ochi” era o uşă cât o carte de joc. A scos-o cu unghia din ramă, apoi a împins uşor cu indexul celeilalte mâini, pac!, iar în spaţiul din perete se încolăcea un smoc de fire prinse într-o regletă. Pe-acolo trecea semnalul de „vedere”. A tras de fire şi o lumină, o flamă l-a cuprins. Apoi a căzut cam de sus...

–        Oh, norocosul de mine! Ce mi se întâmplă iar?

Primul gând a fost că se află în altă parte, pe alt coridor, fără ochiul albastru care supraveghea sălile, fără lumină, ba chiar într-o baltă rece pe care o simţea cu mâna şi mai apoi prin pantalon. S-a ridicat să vadă, însă nu vedea nimic. Îl durea grozav şoldul, s-a sprijinit icnind pe picior.

–        Aah! Unde sunt? Ce-am făcut?

Era într-un coridor, asemănător celuilalt şi gândi apoi că a stins lumina în tot complexul. Ochii de supraveghere fuseseră puşi de puştiul acela care se legăna continuu. Gauriac aflase că este numit Ghimpele, bănuia că este numele său... „Un tâmpit!” Uite ce îl împinsese să facă! Un spot luminos a pătruns dintr-o parte a coridorului. Parcă i-a revenit vederea dintr-odată şi s-a descoperit într-un loc ciudat, ca un tunel construit din blocuri de piatră, inscripţionate ca nişte grote unde locuiseră oameni primitivi. Nu chiar... Erau înscrisuri în limba franceză... Două femei şi un bărbat înaintau spre el după ce îl ţintuiseră cu lanternele:

–        Stai pe loc, i-a zis femeia care părea să fie în faţă. Să nu fugi!

De ce să fugă? Era foarte uimit cum ajunsese în locul acela... coridorul... desigur. Totul este reversibil. Ne întoarcem la simboluri... 

–        Eşti drogat?

Femeia care se apropiase era îmbrăcată în uniforma Poliţiei prefecturii. La fel era cealaltă femeie, bărbatul însă avea haine civile. Gauriac şi-a ferit ochii de lumina puternică. De unde veneau oamenii aceia şi cum de rătăceau în aceeaşi catacombă?

–        Vezi Irène, dacă are vreo armă!

–        Nu cred să aibă, a zis Irène strâmbându-se la gândul că trebuie să îl atingă.

–        Omul ăsta seamănă grozav cu fostul meu şef, mort într-un atentat...

–        Eşti cumva...? Tu eşti, Fourdoi?

–        Imposibil! Domnul Gorilac? Gauriac, ptiu! Am ajuns în Infern!

–        Îl ştii pe ciudatul ăsta bătrân, Jeanot?

–        Este... A fost... la agenţie... E un strigoi! Dumneavostră... chiar sunteţi domnul...?

Foudroi a încercat să îl atingă pe bătrânul redactor şef şi deodată un fulger adevărat s-a descărcat între ei, orbindu-l!

–        A-ha-ha! Ce-a fost asta?

Bătrânul Gauriac era tot acolo, dar avea părul sculat în cap. Foudroi a râs văzându-l însă doamnele s-au speriat. Erau convinse că este vina lui, datorită numelui.

–        Cum aţi ajuns aici, în canal?

–        Am căzut... Dar nu ştiu cum...

–        E drogat, a zis doamna Bozz, agentul principal.

Aveau aparat de testat drogurile dar au preferat să îi scoată stropul de sânge afară.

Foudroi i-a zis că nu participase direct la aşa-zisa înmormântare, dar îi văzuse „cadavrul” făcut balot. Era uimitor că supravieţuise. El nu mai lucra la agenţie de când îşi schimbase sediul, era la Poliţie, în probe,... Cu băieţii de la agenţie încă ţinea legătura, cu Barizu fusese de curând la o bere, pe Sogau îl văzuse, pe moş Bosc,... Foudroi vorbea la fel de mult. „Dar pe iubita aceea cu gene roşii?”, şi-a amintit Gauriac.

–        Care? Era un bandit...

Nu ştia mai nimic bătrânul Gauriac despre ce se întâmplase în noaptea aceea tragică la agenţia Authèntik şi în drum către ieşirea din catacombe i-a povestit ceea ce cunoştea el, ce aflase de la alţii...

–        Şi Dimov a dispărut... şi Françoise... Tatăl ei a murit...

–        Villon? Săracul! Fourdoi, ajută-mă să vorbesc cu Barizou. Am nevoie de ajutorul băieţilor de la Agenţie.

–        Vă ajut şi eu bucuros, şefule, domnule Gauriac... Dar ce intenţionaţi să faceţi? Afară este mai rău decât aici. În fiecare zi strângem refugiaţii care mor de foame în catacombe... Şi lasă o mizerie cum greu vă imaginaţi. Ne aşteaptă un grup într-o cameră... Ieşim toţi, veţi vedea!

Gauriac reuşea să vadă mai bine. Nu intrase până atunci în vechiul canal subteran, oricum era acolo fără să-şi dorească. Îl îmbolnăveau mirosul, întunericul, claustrarea. Se simţea tot mai epuizat. A auzit vocile oamenilor care încă aşteptau caraulele să-şi încheie rondul şi a leşinat chiar înainte să ajungă acolo...

 

Michelle nu ştia unde ar fi trebuit să meargă, avea un semn pe care-l îl urmărea, o imagine, proiecţia copilului pe cer. Nu putea să o tragă jos de-acolo.

–        Nu te-ai gândit să mergi cu metroul? Nu ajungi decât mâine pe jos!

Michelle s-a uitat să-l vadă pe vorbăreţ dar în apropierea sa nu era... un om. Era un căţel! Dodi.

–        Ştii să vorbeşti franţuzeşte?

–        Oalrelcum! Am destule prolbleme de limbă. Am limba lungă.

–        Miraculos!

–        Crezi? Eşti singurul om care mă poate înţelege... Exceptând-o pe Fantine care nu prea este om.

–        Dar ce este?

–        Cum? E vrăjitoare! N-o pot suferi!

–        Vrăjitoare? Ha-ha-ha! Prostuţule! Nu există vrăjitori decât în poveşti, iar acestea sunt inventate de oamenii mari... Îi spuneam Mariei... Îi spuneam tot... Poveşti şi basme, legende, mituri, epopei, parabole, fabule, saga, născociri, istorii cavalereşti, legende urbane, ficţiuni,... Marie! Eşti bine, copilul meu?

–        E bine cu metroul!

Metroul? Metroul nu circula. Uşile erau închise. Priveai înăuntru şi vedeai oameni. Puţini şi letargici. A bătut în geam... dar nu se oboseau să o privească...

–        Nu circulă metroul, vezi?

Exista chiar un anunţ. „Metropolitanul este disfuncţional până la finalul ostilităţilor. Vă rugăm nu intraţi!”

–        De unde ştii că nu rătăceşti fără să ajungi vreodată?

–        Pentru că o văd sus...

Dodi a ridicat ochii însă nu a văzut decât două-trei ciori. „Dacă se iau babele după noi?” Trecea o maşină militară pe bulevard.

–        Tu nu ai prieteni să ne transporte cu maşina?...

–        Frumoaso ai fost dată afară din bordel?

–        A fost exclusă din club, ha-ha-ha!

–        Îşi plimbă câinele la bulevard...

–        Dracii!, zise Dodi arătându-şi dinţii şi apoi lătră spre trupa de mercenari care se mişca încet într-un transportor decopertat.

–        Unde mergeţi băieţi?, i-a întrebat Michelle.

–        E-hei! Vii cu noi?

–        Dar voi mergeţi în altă direcţie.

Locotenentul, un grăsuţ de fel jovial, cu mustaţă, a scos capul prin geamul cabinei deşi se răcorea interiorul încălzit...

–        Doamna doreşte să ia loc aici... ?

Michelle era o femeie cam nebună şi deloc proastă. S-ar fi lăsat pipăită dacă militarii făceau un ocol.

–        Vreau să ajung... Uitaţi unde...!

–        Cât de departe?

–        La marginea oraşului...

Nu v-a spus nimeni că o femeie de campanie poartă noroc trupeţilor? Ei aşa simt. Fanteziile erotice alimentează dorinţa de viaţă a tinerilor bărbaţi... Au acceptat să facă un ocol şi, dacă era nevoie, nu s-ar fi oprit să tot ocolească...

Michelle a primit o conservă de carne pentru plăcerea de a circula în braţele locotenentului. A fost lăsată în stradă cu urale, bezele şi îndemnul să îi aştepte că se vor întoarce pe rând. Dodi stătuse liniştit în poala femeii şi, ajuns în stradă, a lătrat foarte întărâtat roţile maşinii care se îndepărta.

Fuseseră lăsaţi cu faţa spre dezastru. Ruine afumate, pietre în tot locul, ce fusese de prisos în case ajunsese distorsionat în stradă. Pustiu... Deşert... Michelle a privit cerul. Parcă burniţa puţin dar chipul fetei sale era sus, aproape deasupra capului...

–        Aici trebuie să fie, a zis. Cum te numeşti?

–        Numele meu de câine este Dodi. Vrei să-mi spui astfel, sau...?

–        Dodi e bine. Tu mănânci carne din conservă?

–        Sunt totuşi un câine, ce crezi?

A tras de cheie şi apoi au mâncat amândoi înfometaţi, aşezaţi pe un rest de scaun. S-au curăţat cum au putut, unul cu cârpa propriului veşmânt, celălalt cu limba, Michelle a luat câinele în braţe şi au înaintat spre craterul din care ieşise focul.

–        Ăsta vine chiar din Infern, a zis Dodi. Cu vrăjitorii cei mari se războiesc dracii. Noi suntem jucăriile lor... Îţi pot spune însă că ai aflat unul dintre adevărurile neverosimile. 

Michelle a aruncat o piatră...

–        A căzut în apă! Ai auzit?

–        În apă?

Dodi s-a uitat în crater. Într-adevăr, s-a văzut pe el însuşi privind înăuntru din braţele femeii. Apa întunecată reflecta cerul. 

–        S-au spart conductele şi gaura s-a astupat, s-a arătat convins. Aşa trebuie să fie...

Departe, dar nu prea, au văzut zidurile neatinse ale cetăţii albe. Nu era un palat ci o cetate. Cu cât se apropiau constatau că era inexpugna... Poarta însă părea din lemn. Doar pe acolo  s-ar fi putut pătrunde.

Au ajuns în vecinătatea porţii, iar Michelle a lăsat câinele jos. Era o poartă africană, foarte, foarte veche, avea patină cum se spune, cu o mulţime de sculpturi ciudate, fiinţe mascate şi înarmate, doar puţin vizibile în masa de lemn negru. Când s-au apropiat să bată, sculpturile, idoli, ce puteau fi? au ieşit pe jumătate ameninţând cu lăncile. Era o poartă vie!