Piesa 29

Lumină puternică şi strigăte de măcelari:

–        Jeanne-Marie, am nevoie de fierăstrăul electric să tai osul!...

–        Douarieux, despică aici muşchiul! Trage sângele, trage sângele!

–        Nu mai avem clampe să prindem arterele!

–        Întoarce-i membrul pe partea asta că nu pot să-l apuc!... Se zbate, ţineţi-l mai strâns! Vreţi să murim şi noi odată cu el?

Agentul Faroud Ari a deschis ochii. Ar fi vrut să se mişte dar ceva îl ţinea lipit de un lemn. Parcă era într-un loc unde se făceau tranşări de vite, la abator. Avu senzaţia că este confundat cu un bou. Dar nu putea fi bou... Nici măgar nu era, berbec poate... Îşi aminti că admira berbecii cu coarne mari şi testicule până la jaret. Ho-ho!

–        Sunt om! Sunt om! Nu mă tăiaţi!, a strigat puternic.

Numai de n-ar fi ajuns printre canibali...

–        Linişteşte-te, nu te taie nimeni! Ai mâna ruptă, omule! Piciorul drept şi probabil coloana... Te investigăm acum.

–        De ce m-aţi aşezat cu bărbia în jos? Fac pe mine de frică!

–        Întoarceţi-l pe poliţist! Să-l bată lumina în ochi.

–        A-a-a! Nu e bine nici aşa!

Însă nu mai era luat în seamă. Bătrâni sau tineri, medicii îşi făceau treaba în silă. Scandalul din stradă tulburase lumea lor uşor coruptă şi promiscuă în care ploua... cu bani. Înainte să moară omul se pierde în această lume cu miros de clor, albă, cu îngeraşi care îl ucid calin... Abia după aceea se aplică doliul, formolul, domiciliul de unu pe doi metri... Medicina a creat şi primii nemuritori, inhalatorii de hormoni. Prin urmare, sau de aceea, orice activitate în mod obligatoriu „voluntară”, deci neplătită, era o batjocură la adresa lui Hipocrates, un tip care, zice-se, a inventat blestemul medical.

Agentul Faroud Ari mai fusese accidentat, o dată chiar împuşcat cu bile, dar nu zăcuse astfel într-o sală de operaţii. A fost nevoit să suporte şi chiar să se arate prietenos cu  „ucigaşii” aceia în serie până s-a văzut trimis acasă cu ambulanţa. Avea interdicţie să se mişte de la mijloc două săptămâni, până i se reaşază vertebrele. Două săptămâni!... Allah! Se duce şi sărbătoarea de sfârşit a Ramadanului şi îl părăsesc Ayssa şi Rahua, tinerele şi nerăbdătoarele sale femei. Avea timp să se roage către Profet. Erau vremuri când educaţia sa îi cerea să facă rugăciuni în ultimele zece nopţi de Ramadan, însă îşi pierduse evlavia asemenea prietenilor şi cunoştinţelor sale. Cine îi mai face lui baklava pentru zilele de Aïd dacă îl părăsesc femeile că a devenit... că a devenit... neputincios? Mahomed, Mahomed!... Oare ce face inspectorul? De ce nu s-a interesat de soarta lui? Halal partener!

Faroud Ari avea motive crunte să vadă cu pesimism viitorul. Când a ajuns în faţa uşii de acasă a constatat că nu este nimeni. Nu avea posibilitate să comunice iar brancardierii nu aveau răbdare. L-au dus înapoi în ambulanţă şi apoi l-au transportat la Centrul de poliţie. Acolo l-au întins pe o bancă şi au plecat imediat. Domnişoara Malgoulout a rămas şocată de parcă fusese violată secţia de poliţie, atât de repede s-a petrecut procedura.

–        Ce se întâmplă, ce se întâmplă? Se-se-se-se mută spitalul aici?

L-a văzut pe Faroud înfăşurat ca o păpuşă, întins pe banchetă...

–        Agent Ari! Trăieşti? Domnul subcomisar te-a căutat la morgă...

–        Unde este inspectorul?

–        E mort, domnule! Un om ca el!

–        L-a strivit clădirea?

–        O, nu. Au fost lupte de stradă...

Era deja seară când a fost depus la Centrul de poliţie Faroud Ari şi înăuntru era multă lume, de aceea atenţia doamnei agent Malgouloud a fost distrasă de noile evenimente care veneau fără încetare peste ei. Intraseră cu zgomot câţiva soldaţi şi unul a întrebat dacă poate afla informaţii suplimentare despre un om care fusese strivit de un copac în piaţa Roosvelt. Aveau o poză dar nu mai exista persoana. Fiind declarat mort corpul i-a fost ridicat şi dus către Institutul de medicină legală dar a dispărut din maşină pe drum. Ei bine, maşina era urmată de militari şi nu oprise nicăieri până la morgă. Şi acolo nu mai era! Ce poate fi mai dubios? Acceptând că era viu, cum reuşise oare să se facă nevăzut? Imaginea lui a fost observată de toată lumea din centrul de poliţie. Trei dintre oamenii aflaţi înăuntru îl mai văzuseră. Până să se înţeleagă cine sunt militarii şi dacă pot colabora sau nu, poza a ajuns şi deasupra ochilor agentului lungit, drept ca parul, Faroud Ari. Era Dimov, nu se putea înşela. Pentru Faroud deveni ciudat că militarii veniseră tocmai la Centrul de Poliţie al arondismentului 6. Erau departe de locul faptei!

–        Domnişoară, unde este domnul comisar?

–        Este înăuntru cu domnul procuror militar.

–        Şi cine mai este aici? Boarim este?

–        Este şi domnul Adrrat cu ei. Şi mai este un domn... Are un nume ciudat... Lecerveau...

–        Lecerveau?

Faroud a uitat că era imobilizat. S-a smucit şi a căzut de pe bancă. A urlat el, a urlat toată lumea. Au sărit să îl ridice.

–        Aşezaţi-mă în picioare!

–        Ca o mumie?

–        Da.

Avea gâtul şi trupul prinse într-un corset de fibre, piciorul în ghips şi mâna, de pe aceeaşi parte, ridicată cu o consolă în faţa toracelui. Să meargă într-un picior? Nici în glumă! A încercat tăria piciorului gipsat. O dată, de două ori,... Faroud Ari a ajuns, urmărit din priviri de oamenii care se aflau în salon, la lift a pătruns lateral şi tot aşa... la uşa subcomisarului unde a ciocănit. Din spatele biroului a apărut „Manuela”.

–        Faroud Ari! Ce cauţi aici prostule în costumul acesta?

–        Domnule subinspector, aveţi pe cineva prost în familie de vorbiţi aşa urât cu toţi colegii? Nu vedeţi că sunt rănit?

Vexaphone-ul lui Manuel s-a deschis cu figura subcomisarului pe el.

–        Să aud liniştea, a spus.

–        Sunt Faroud, domnule comisar.

–        Care? Trăieşti? Şi de ce n-ai vorbit până acum?

I s-a permis să intre. A salutat deferent persoanele din birou şi a vorbit despre implicarea lui Lecerveau în cazul pe care îl împărţise cu bietul Al Lahoud. El îl arestase pe acel om într-un club de homosexuali.

–        Este suspect în cazul nostru.

–        Se poate, i-a zis procurorul. În cazul meu este informatorul pe care îl avem în lumea interlopă.

–        Şi dacă este spion dublu, domnule?

–        Îmi poţi oferi tu mai multe informaţii?

Faroud a încercat, spunând:

–        Ştie unde este Dimov? Aţi aflat că a dispărut fără urme, nu-i aşa?

 

Dimov fusese reasamblat şi aşezat într-o parte a dubei, alături de ceilalţi decedaţi. Figura sa nu avea nici urmă de suferinţă, era senină, cu ochii deschişi. Cineva l-a ridicat ca pe o paiaţă şi l-a făcut să se mişte. Era un tip mai mare, cu o pelerină ciudată pe cap. L-a scos din maşină şi au plecat împreună. Când duba s-a dus, Dimov nu se mai afla înăuntru. Toată lumea care se implicase în manifestările acelei zile îl vedea ca pe un conducător, probabil Conducătorul. Au existat momente în care s-a sperat tot, însă dispariţia corpului a fost o grea povară pentru cei care ştiau. Chiar Prince Riammy îl văzuse vorbind ridicat pe masa lui, îl privise cât a putut de-aproape. „Cine este? Oare nu...?” Imediat s-au concentrat aparatele şi i-au prezentat situaţia civilă a individului. Era Basile Dimov. Îl ştia foarte bine. Îi fusese angajat şi îl concediase după... o zi! Pentru atâta lucru să îl urască de moarte? Echipa de criză a primarului s-a informat cât a reuşit de bine căutând orice şi pe oricine se afla în jurul lui Dimov. I se cunoştea şi iubita dar şi amicii. Atunci a reapărut Maiakovski pe lista, deja foarte încărcată, a poliţiei secrete. Era căutat, evadase din arest. Interlopii îl căutau de mai multe zile şi alături de ei Guy Riammy. Însă Timpul nu era de partea lor.

După ziua care abia se încheiase a rămas altă enigmă. Ce anume fusese vârtejul care i-a decimat pe manifestanţi, turbulenţi, sau, cum erau numiţi în mass-media, „agresori”? Nu găsiseră nimic despre aparatele zburătoare ce distruseseră primăria, doar despre gangsterii care au împuşcat manifestanţii erau nişte piste... Încă nu ştiau împotriva căror forţe luptau. În afara sloganurilor jignitoare de pe ziduri, nici măcar o nemulţumire colectivă, o cerere de drepturi, nu justifica revolta... E drept, nu s-ar fi putut zice că era democraţie la Paris, însă libertate... Un lucru părea destul de nepotrivit chiar în acuzaţiile de pe ziduri. Se spunea că Riammy răpeşte femei. „Ce mai minciună! Ce scuză pentru o rebeliune sângeroasă!” În noaptea aceea a fost inclusă o acuzaţie clară: „Riammy a răpit-o pe Françoise Villon”. „Nu am cunoscut-o pe Françoise Villon. Am aici o notă a Poliţiei. A fost anunţată dispariţia de tatăl ei pe trei octombrie. Nu ştiu nimic despre această femeie, vă jur...” Asta declarase, dar primarul minţea. Nu o putea uita pe frumoasa Françoise. Îl însoţise pe Guy la o serată, nu cu mult timp înainte... Parcă îi spunea altfel... Şi Léon, alias Thor, ştia. În acel moment au aflat că fusese iubita lui Basile Dimov. Această legătură a confirmat faptul că Dimov era unul dintre capii revoltei. Murise Dimov, sau poate nu?

–        Unde este Guy? Să vină Guy la mine! Aduceţi-l acum!

Guy a fost chemat de urgenţă.

–        Cum ai putut, nefericitule, să răpeşti o femeie şi să declanşezi un război?... Nu ştii? Tu nu ştii? Orice ai face, numele tău este asociat cu al meu!

–        Degeaba încerci... Viaţa mea îmi aparţine. Pe ea nu poţi fi tu stăpân.

–        Renunţă la femeie! Fă ceva să îi oprim pe nemernici!

Însă Guy nu dorea să renunţe. Asediul Parisului se declanşase mai devreme.

Noaptea aceea nu se anunţa deloc liniştită. În cartierul care luase foc apăruseră bande înarmate şi fuseseră ridicate baricade. „Baricade? Ce spui? În ce vremuri s-au mai ridicat baricade la Paris?... Chiar în urmă cu doar douăzeci de ani!... Au să le vină de hac elicopterele noastre...” Nu mai aveau răbdare. Se voia o hecatombă, de asta vor avea parte. Primarul a dat liber la folosirea întregului arsenal...

Afară încă ploua. Străzile erau acoperite de frunze moarte, pentru că salubritatea era în grevă. Metroul fusese închis de teama devastărilor, instituţiile nu mai funcţionau de câteva zile, nici comercianţii nu mai expuneau, poate cluburile îşi primeau membrii, ici-colo... Sunt oameni pe care nu îi înspăimântă nimic. Toată noaptea au trăsnit exploziile, iar zgomotul de război s-a auzit până jos, la Hades. Către dimineaţă s-a deschis deodată cerul şi mai apoi a apărut chiar soarele...

 

Marion al-Ditta purta o eşarfă maron înflorată pe cap şi o pelerină de culoare crem, s-a arătat plină de entuziasm pe o stradă distrusă a oraşului să ia interviu unui bărbos tânăr cam gras, care s-a prezentat drept conducător al răsculaţilor. „Străzile Morţii”, astfel şi-a titrat reportajul, iar Bodou tremura de teamă cu mica şi performanta sa cameră de filmat remarcându-i doamnei îndeaproape ochii inteligenţi şi gura mare cu dinţi puternici. Apoi se uita la cele două maşini de luptă care fumegau lângă o clădire năruită. Şi se întorcea spre madame. I se spusese să evite figura căpitanului. Deşi era îmbrăcat în sacou şi pantaloni de stradă, omul ţinea pendulat de umăr un aspectuos pistol mitralieră, nou-nouţ, parcă nefolosit. Căpitanul purta arma de poză, îl făcea să pară un războinic redutabil.

–        Aici au luptat o mie de camarazi. De fapt nu vă pot spune numărul luptătorilor... Cel puţin o mie... Priviţi acolo elicopterul! Sau ce a rămas din el... Avem oameni instruiţi... Nu au teamă de moarte...

–        Pentru ce v-aţi revoltat, domnule căpitan?

–        Nu vă aud doamnă, este zgomot!

–        Dumneavoastră sunteţi conducătorul acestei revolte?

–        Eu? Nu doamnă, este Dumnezeu.

A sosit în apropiere un jeep cu patru gealaţi mari cu capetele rase, iar „căpitanul” şi-a ignorat în totalitate conlocutorii şi s-a îndepărtat, apoi a vorbit cu indivizii aceia într-un limbaj străin, sau poate vorbeau stricat franţuzeşte... Neinteligibil...

–        O mie de oameni?!, a zis reportera neîncrezătoare. Unde ar fi putut intra toţi?

Abonaţii „Canalului naţional de ştiri”, puteau să vadă distrugerile grozave dar nicio victimă. Resturi de arme, de veşminte, sânge, ar fi putut rămâne după luptele grele din noaptea abia trecută! Scheletele unui robot şi ale maşinilor de luptă păreau cam vechi...

–        Nu a filmat în Paris, domnule primar. Ori este înşelată de oamenii aceia şi i se înlocuiesc imaginile trimise direct...

–        Este posibil?

–        Ştiu oameni care pot.

Mâna operatorului Bodou a zvâcnit. În apropiere se petrecuse un şoc puternic şi la picioarele reporterilor s-a rostogolit un cap de om...

–        O-o-oroare...!

Un trăsnet lovise maşina care a sărit din locul ei dincolo de zidul clădirii apropiate şi pe locul său a apărut un robot android. Avea o carapace asemănătoare unei armuri, cu o mare lună plină pictată pe piept. A rămas în loc întorcând uşor capul către ei. Din casca lui îi priveau pe reporteri doi ochi ca de om. Şi la fel de brusc s-a dus. A fost ca un fum. A lăsat o urmă în aer... 

–        Avem asemenea armament?, a întrebat primarul şi a primit cel mai nesigur răspuns din partea generalului.

–        Probabil. Şi eu îl văd pentru prima oară...

Riammy s-a întors către oamenii săi.

–        Acesta sau un robot asemănător a fost ieri în mijlocul agresorilor din Champs Elisées.

–        Asta cred şi eu, a încuviinţat Efel, iar ceilalţi au apreciat în acelaşi mod aprobând „Da-da...”.

Marion al-Ditta ajunsese cu omul ei dincolo de ziduri. Acolo se vedeau urmele cumplite ale luptelor din timpul nopţii...

–        Are permis să filmeze în oraş doamna aceasta?

–        Nu ştim, domnule primar! Putem afla imediat...

O maşină a poliţiei a sosit în vecinătatea ruinelor... Nu exista nicio evidenţă că avea învoire madame al-Ditta. Profita de spărturile în zidul de securitate. Primarul nu suporta să vadă cum se bucură alţii de necazurile sale. Ceruse ajutor primarului Londrei însă domnul Tsaï nu lua hotărâri singur ci cu aprobarea Consiliului metropolitan, iar consiliul se întrunea lunar la ora stabilită şi niciodată altfel. Până la întrunirea Consiliului metropolitan mai erau exact douăzeci şi trei de zile... Douăzeci şi trei? Evenimentele se precipitau la Paris.

–        Madame nu aveţi aprobare să filmaţi în oraş. Doar „Canalul 1 de ştiri”...

Emisia a luat sfârşit. „Canalul naţional de ştiri” era din nou recepţionat în unele zone al oraşului iar comentariile puteau deveni sursă de conflict. O femeie imposibilă această reporteră! O pacoste! Primarul a dat ordin să o aducă la „Centrul de criză”. Femeia a ajuns cu ochelarii orbi care îi arătau numai o linie pe care să o urmeze până în faţa lui Riammy.

–        Bine ai sosit la Paris, doamnă! Probabil îţi doreai să afli ce mai face primarul dumitale preferat.

Doamna al-Ditta nu se temea de nimeni.

–        Ştiţi că aceasta este sechestrare de persoană, domnule primar?

–        Nicidecum. Este arestarea unui spion, doamnă. În timpul stării de asediu spionii sunt executaţi.

–        Fără judecată?

–        Judecata e sumară, lipseşte timpul, trebuie să fim eficienţi, de aceea pot fi erori... Victime colaterale, ştiţi!

Primarul deveni brusc negru la faţă:

–        Cine v-a trimis doamnă?

–        Am venit când a căzut clopotul sonic, dar nu incognito. Am avut un permis de graniţă pentru o zi.

–        Serios? Şi de câte zile sunteţi în oraş?

–        De două zile.

–        Faceţi rău comunităţii mele, doamnă. O intoxicaţi. Regret, dar nu oferiţi nimic să vă pot proteja. Sunteţi doar spion.

A făcut semn să fie dusă de-acolo.

–        Ce doriţi de la mine, domnule Riammy?

–        În schimbul vieţii dumneavoastră, doamnă al-Ditta... În schimbul vieţii dumneavoastră voi solicita intervenţia armatei de care dispune guvernul pentru a ataca forţele militare, de pe teritoriul naţional, care agresează oraşul. Ceea ce ar trebui să facă acest guvern în mod legal, sunt obligat să cer printr-un şantaj.

Primarul nu se iluziona că poate fi desfăşurată o forţă militară capabilă să îl susţină. Mesajul, cunoscut şi de adversari, îi putea fi de folos. Doamna al-Ditta a fost scoasă din sala unde se afla primarul cu echipa sa, şi a fost claustrată într-o celulă albă, fără nimic altceva decât uşa. Un loc unde să-şi piardă minţile. „Oare ce s-a întâmplat cu Bodou? El nu prezintă importanţă...” Doamna al-Ditta îl avea pe conştiinţă pe bietul om!

–        Domnule primar! Se întâmplă ceva cu poliţia oraşului, domnule! Maşinile poliţiei vin toate spre locul unde era Hotel de Ville, domnule!

–        Ce nebunie spuneţi acolo? Cine a dat ordinul acesta? Poliţia nu este coordonată de dumneavoastră, generale?

–        Este un ordin dat pe radio, domnule primar!

–        Nu pot crede!...

Poliţia avea câteva sute de maşini, putea bloca toată zona şi aşa foarte afectată de conflict...

–        Opriţi-i!

–        Li s-a ordonat să nu răspundă apelurilor pe vexaphones. Mă tem domnule să nu se întâmple altă tragedie. Cred că trebuie să aşteptăm, a zis generalul Gabriel Firroux.

Au privit pe panouri cum se îmbulzesc maşinile de poliţie vuind, către centru. Oraşul nu mai avea poliţie pe străzi, militarii se retrăseseră după agitaţia din noaptea precedentă, locuitorii nu îndrăzneau să iasă din locuinţe... O ciudată stare de aşteptare a unui eveniment iminent se crease.

 

Parcă am fi fost pe rue de Chartres, am cotit uşor pe rue Caplat, apoi..., atingeam zidul clădirilor, geamurile, cu bulanul de poliţist. Şi parcă ar fi scârţâit... Peste tot erau inscripţii. „În infern hidoşii”, „Mama bubelor să fiarbă la cazan”, „Ucideţi traficanţii de carne umană”, „MY-RIAM e fata răpită de RIAM-MY”, „Slăbiţi, umflaţilor din Poliţie!”... Bulanul din latex ştergea uşor vopseaua.

–        Porci!

Am ajuns lângă intrarea în Centrul de poliţie şi ne-am rotit clipind din ochi.

–        Nu mai este nici o maşină! Unde s-au dus toţi?

Am intrat în hol.

–        Frumoasa mea, unde au plecat toţi?

–        Hi-hi-hi! Să ştii că-i spun nevestei tale că îmi faci curte!

–        Eşti tare rea de dimineaţă! Nu-mi răspunzi la întrebare?

–        Ar fi trebuit să vii şi tu mai devreme, nu? Au fost alarmaţi! S-a întâmplat ceva la Hotel de Ville.

–        Ce „Hotel de Ville”? La ruine? Au plecat cu armament?

–        Hai, lasă-mă să-mi beau cafeaua în tihnă, Boarim! Te rog!

„Am pus şi eu o întrebare şi Butoiaş mă trimite la plimbare! Îmm! Ce să fac singur pe-aici? Să-l scot pe beţiv de la arest. Cred că i-a fost de-ajuns!”

Ne ducem în jos cu liftul. „Subterrier” stătea la masa lui cu micul dejun în faţă.

–        Stai jos! Nu te ridica!

–        Domnule agent principal totul e în regulă pe-aici. Am servit chiar şi masa arestaţilor.

–        Chiar tu ai servit-o, Giroude?

–        Chiar eu. Dar să ştiţi că m-a umplut de draci omul pe care l-aţi adus ieri. E sonat, vă spun! Serios e sonat! Sare pe bancă, pe masă, are o bubă la cap. Cred că e tocmai bun de dus la ospiciu.

–        E-e?

 

Oamenii din cuşcă sorbeau liniştiţi din cutiile lor pline de zeamă. Chiar şi arestatul său. Acesta îl privea totuşi puţin speriat, iar modul cum ţinea cutia şi bea conţinutul ei era... scârbos. Boarim l-a chemat cu degetul, apoi i-a zis aparte:

–        Eu vreau să te eliberez dar tu faci astfel încât să rămâi la arest până îmbătrâneşti.

–        Hă-ă! Cine zice?

–        Agentul Giroude. L-ai auzit, nu?

–        Hă-ă! Nu ştiţi că împarte hrana preferenţial? Unii au carne, alţii nu...

–        Aşa? E dreptul lui... Giroude, dă-i drumul!

Giroude şi-a scos şervetul alb de la gât, şi-a şters mâinile, l-a aşezat cu grijă pe masă, a luat din spatele pantalonilor telecomanda prinsă de curea şi a apăsat de trei ori unul dintre butoane. Duralex a ieşit sorbind zgomotos din cutia sa. Boarim nu l-a mai încătuşat. Au urcat cu liftul şi au mers în camera mare, la etajul unu, pe care o împărţea cu alţi patru colegi. Doar inspectorul şi subcomisarul aveau birouri personale. Şi subinspectorul stătea într-o cameră cât o chicinetă... Acum că se eliberase camera inspectorului Al Lahoud... poate se separa şi el de rest. În cameră nu era nimeni altcineva.

–        Care este numele tău?

–        Numele meu este Duncan B. Uitaţi de B, Duncan pur şi simplu! Sunt australian şi maniac periculos.

Boarim Addrat l-a privit fix. Nu aprecia glumele făcute de alţii, în special când erau arestaţii săi.

–        Îţi pot măsura de câteva ori spinarea cu bulanul ăsta de cauciuc!

–        Dar nu se poate merge pe spinarea cangurilor! (Mais on ne marche pas sur le dos des kangourous!) i-a replicat omul din faţa sa şi a râs cu sughiţuri, de parcă rostise bancul secolului.

„Chiar e nebun!”

Exista un mod mai simplu să-i revadă datele... Avea scanerul la birou. Era dimineaţă şi lenea sa era amplificată de lipsa colegilor.

–        Myriam... ah, scuză-mă, domnişoară Malgouloud, îmi faci o cafea te rog!

–        Eu n-am timp acum...

–        Te rog!

–        Bine-bine...

–        Deci... Ieri mi-ai vorbit de un om pe are îl cunoşteai, nu? Unul care se afla aici în sală cu un coleg al meu. Este un individ căutat de toată poliţia din oraş. De unde-l ştii? 

–        Am văzut un tip care stătea pe treapta unei case ca pe o bancă. Îmi era cunoscut... L-am văzut ieri, alaltăieri... Părea amorezat de treapta aia. Şedea acolo gânditor, absent, liniştit, privea circulaţia automobilelor şi a oamenilor pe stradă. „De unde-l ştiu p-ăsta?” Era foarte prezent în memoria mea, îl ştiam destul de bine... Mi-am amintit. Îl ştiam de la Musée de l’Homme. Era omul de Neanderthal! Apoi l-am văzut şi pe tată-său...

–        Arestat... a-a... Cum te cheamă?...

–        Duncan.

Duncan, alias Duralex, s-a apropiat de agentul principal Boarim Addrat şi, printr-un procedeu simplu de jujitzu, l-a imobilizat.

–        ...Maniac periculos... Am să-ţi scot inima şi am s-o mănânc.

–        Vino-ţi în fire! Se vor întoarce oamenii şi te vor ucide. Omule!

–        Nu-i poliţia la ea acasă? Agent... principal...

Duralex i-a confiscat legitimaţia şi insigna, apoi...

–        Împrumut asta... şi asta...

–        Nu-mi lua arma, te rog! Nu-mi lua arma!

–        Taci!, îi spuse Duralex după ce l-a imobilizat strâns cu propriile cătuşe. Nu-mi mai spune ce trebuie să fac!

A încercat mai multe scheme de introducere şi scoatere a pistolului din teacă, îndreptându-l de fiecare dată spre Boarim Addrat care îngheţase de frică.

–        E timpul să ne facem cunoscuţi aici. Atenţie, a zis prin microfonul de pe birou, centrul de poliţie este înconjurat! Eliberaţi ostaticii! Depuneţi armele! Ieşiţi unul câte unul!...  Ce-are ăsta? Nu se-aude?

A tras de mânerul alarmei. Deîndată a pornit să urle o sirenă de maşină a poliţiei în interiorul Centrului de Poliţie. Uşile din exterior s-au blocat, s-au tras cu zgomot nişte obloane peste geamurile de-afară, lumina s-a stins, a rămas numai câte o luminiţă ici-colo... Nimeni n-ar fi putut ieşi. Gândise oare cineva că ar putea fi necesar să se intre acolo?

–        Cum se-aprinde lumina?

–        Este un buton de anulare a alarmei în biroul comisarului...

–        Unde este biroul comisarului?

–        Afară, pe stânga...

Duralex l-a scos pe agentul principal cu mâinile imobilizate la spate. Agentul Malgouloud a strigat de la parter către Addrat:

–        Boarim Addrat, ai înnebunit să tragi de mânerul alarmei? Pentru numele lui Allah, ai încălcat Regulamentul! Cine crezi tu că mai deschide uşa de la biroul comisarului până vine? Şi dacă vine, pe unde intră?

Se produsese un paradox. Dacă nu putea intra, evident nu i-ar fi deschis nimeni uşa, niciodată! Duralex i-a tras un şut zdravăn, iar uşa a sărit din tocul său cu geamurile sparte...  Ghidat de ostatic a oprit alarma şi a rostit din biroul şefului aceste vorbe pentru posteritate:

–        Atenţiune! Poliţişti, depuneţi armele şi eliberaţi arestaţii! Centrul de poliţie a fost rechiziţionat de Revoluţie!