Piesa 28

„Astăzi întâi noiembrie, ora nouă virgulă zero-zero, oraşul este bătut de un vânt moderat de şase virgulă şapte metri pe secundă, temperatura este de şapte grade Celsius, iar barometrul arată o presiune de şapte sute cincizeci de milimetri pe coloana sa de mercur, deci... probabil ar fi cam joasă. Reporterii spun că incendiile de ieri şi azi noapte care s-au declanşat în oraş sunt stinse. Se anunţă o zi de interdicţii majore. Aprovizionarea cu alimente este făcută exclusiv de firmele autorizate, iar nevoile vor fi rezolvate prin mesaje trimise pe reţea la adresele următoare... Indicele de inteligenţă mediu a scăzut în Paris cu o zecime de procent faţă de anul trecut, am fost anunţaţi de „Centrul de statistică”. Astăzi este de unu virgulă nouăsprezece, dar nu trebuie să ne întristăm. Tot „Centrul de statistică” ne furnizează un sondaj care ne linişteşte deoarece... oamenii cu studii elementare sunt mai fericiţi decât cei cu studii superioare. Iată: douăzeci şi opt la sută contra zece la sută. Cincizeci la sută nu răspund, doisprezece nu ştiu... ia să vedem... Iese bine. Sută la sută... Ieri nu ieşiseră patru la sută... Au mai rămas douăsprezece zile până la alegeri şi nu s-a făcut niciun anunţ de modificare a datei. Nu cred că va rămâne aceeaşi. Ar fi imposibil... Astăzi, întâi noiembrie, creştinii sărbătoresc „Ziua tuturor sfinţilor” iar musulmanii aniversează „Revoluţia islamică”. Având în vedere interzicerea adunărilor nu se aşteaptă manifestaţiile de acum un an.”... 

La Centrul de poliţie era o linişte relativă, canalul local radio striga mai tare. Apoi ştirile au fost întrerupte la mijlocul frazei şi au ascultat-o cântând pe Bayonne Loudou singurul ei cântec lent: „Pentru ce nu mă părăseşti?” Pentru lălăiala aceea plictisită chiar trebuia părăsită demult-demult. În sală a pătruns un poliţist trăgându-l de o mână pe infractor, un tip cu o valiză mică în mâna cealaltă care spunea:

–        Sunt spion al statului francez, vreau să fiu audiat de serviciile secrete!

–        Să vezi ce mai servicii secrete îţi dau acum, beţivule!

L-a tras în faţa pupitrului unde îşi făcea de lucru bruneta domnişoară agent Malgouloud.

–        Ce este cu omul ăsta, Boarim?

–        L-am găsit zăcând beat mort pe strada Licourg. Şi are tupeul să zică: „Sunt spion!” Pute ca o potaie înmuiată în alcool. Alcool de proastă calitate... 

–        Aa! Du mai departe de mine porcul ăsta! Ce are în valiză?

–        Lucruri de călătorie. Dacă ar fi fost însurat ziceam că   l-a alungat nevasta. Nici căsătorit nu e, nici copii nu are. Şi nici măcar o slujbă stabilă... Ăsta este o problemă socială.

–        Sunt spion al statului francez...

–        Da-da-da, şi eu sunt comisar...

–        Când ai fost ridicat în grad, Boarim? Azi noapte, în somn?

–        A, domnul inspector Al Lahoud! Nici gând domnule inspector, i-am zis infractorului ăsta care se crede spion.

Inspectorul a înaintat către biroul său şi l-a descuiat cu amprenta palmei. Nu se îndoia că dacă Boarim ar fi ajuns comisar peste noapte, el devenea agent. A privit distrat interiorul, a îndreptat diploma sa de licenţă înrămată care se afla pe primul perete lateral, a suflat câteva fire de praf de pe marginea lambriului din lemn veritabil şi s-a aşezat agresiv pe mult încercatul fotoliu din spatele biroului mare, prea mare, cu panoul uriaş rotit ca o şapcă aşezată fantezist pe cap. Altceva nimic. Aştepta să fie convocat de comisarul militar pentru discuţia inutilă de dimineaţă, a pornit aparatul video şi s-a uitat la ruina fumegândă a Primăriei. Primarul Prince Riammy a declarat că nu s-au pierdut documente importante şi toată situaţia civilă este bine păstrată, iar când a fost întrebat de originea atacului s-a pierdut semnalul.

Locuitorii oraşului erau nemulţumiţi pentru că nu aveau permisiunea să plece până se încheie toate tulburările. Ieşirile fuseseră sigilate. Dar asta nu înseamnă că nu reuşeau să fugă mulţi de-acolo. Poliţia ştia bine că nu putea reţine exodul populaţiei, de aceea se căutau căile subterane cu aparate militare de foarte bună precizie. Pentru Poliţie agitaţia din ultimul timp devenise foarte obositoare. Ce vremuri fuseseră doar cu o lună şi ceva înainte! Ce făcuse primarul să fie       într-atât de urât, să îşi adune asemenea vrăşmaşi? Al Lahoud îşi amintea anii când fusese bine. Câştiga bine, avea prieteni, relaţii... A căutat fişierele centrului de poliţie. L-a văzut pe procurorul militar cum îşi loveşte aghiotantul cu o cravaşă. Procurorul era dreptcredincios! Pe barba profetului, nu se face aşa ceva în luna Ramadanului! E drept că uneori l-ar fi pocnit şi el pe agentul principal Boarim, dar se reţinea cu tărie.

–        Al Lahoud, i-a apărut pe panou figura uşor răvăşită a subcomisarului, vii puţin până la mine?

–        Imediat, domnule.

„Imediat” este un mod amabil de a asigura pe cineva că intenţionezi să faci în curând ce i-ai promis. Afară, în salon l-a văzut venind pe Faroud. Faroud era însoţit de un om pe care îl cunoştea: Basile Dimov. De ce veneau oare împreună?

–        Domnule inspector aveţi puţin timp să vorbim?, a întrebat Dimov.

–        După ce merg la comisar. Aşteptaţi-mă în birou, i-a invitat şi le-a deblocat uşa, apoi şi-a continuat drumul pe coridor până la uşa subcomisarului.

De cum l-a zărit pe Dimov, omul lui Boarim a tresărit. I-a făcut semn agentului şef.

–        Este un spion al duşmanului, domnule poliţist. Omul acela este spion duşman...

–        Bine. Stai liniştit să ne facem intrarea în biroul agenţilor şi ne putem lămuri cine, ce şi cum merge treaba.

–        E spion, vă spun şi trebuie reţinut. Îl ştiu sigur de la bază.

–        Ce bază?

–        Baza cavalerilor...

–        Am faţă de prost?...

Al Lahoud a ciocănit uşor în geam şi a intrat. Văzuse       de-afară, aşezat cu spatele la el, un individ chel, îmbrăcat prea extravagant pentru gustul său. Omul s-a întors să-l salute. Era Vasco da Gamma.

–        Domnule subcomisar, el este... El este omul care cunoaşte amănunte despre atentate... Basco de Gamme...

–        Am onoarea, domnule inspector. Acesta este numele meu de scenă, domnule. Mă numesc Gabriel Lecerveau.

–        Vedeţi? El cunoştea când are să fie distrusă cupola domului. Şi ce mai ştii?

–        Aşteaptă puţin Al Lahoud! Se întâmplă ceva la palatul Louvre.

–        Are pază Luvrul, doar nu-l ia cineva cu totul?... Cum?... Îl ia cu totul?...

–        N-o să credeţi, dar îl înghite pământul...

–        Pe Allah! Aşa ceva nu se poate.

Le Louvre, „muzeul galactic”! Toate obiectele sale aveau valoare doar pentru oameni şi nici măcar pentru toţi oamenii. Ce să facă pământul cu ele? Nu era Al Lahoud primul care să audă de fiinţele de subpământ înzestrate cu tehnologii excepţionale. El nu putea crede în aşa ceva deoarece avea frică numai de Allah, de profet şi... uneori de Farah. Intrau şi extratereştri, mutanţi, cyborgi, vârcolaci, moroi,... fantezii de bolnavi mintali. E-eh! Avusese şi el o scurtă rătăcire...

Muzeul făcuse achiziţii enorme iar expoziţiile erau tematice. Oamenii sunt extaziaţi să vadă produsele civilizaţiei lor, în special produsele de excelenţă. Oare de ce ne-a dat Dumnezeu şi strădania pentru perfecţiune în domenii care nu au uzanţă practică? Toţi oamenii colecţionează, au primit o educaţie care i-a îndemnat să strângă obiecte. Fiecare obiect are o valoare determinată de cerere... Voiam să explic pentru ce Luvrul era cel mai scump loc de pe suprafaţa locuită de oameni a Pământului. Dar nu însemna nimic pentru porci, câini, boi, et cetera, cretini şi idioţi. Mă refer la majoritate. De-asta îl înghiţea Pământul.

–        Al Lahoud, obiectele de artă trebuie salvate!

–        De ce?

–        De ce?

–        De ce să mergem noi acolo? Sunt angajaţi destui, să-şi facă treaba lor!

–        Pentru că vor fi însuşite de răufăcători, domnule inspector, a spus zeflemitor Creierul.

–        Domnul procuror militar este de acord?

Subcomisarul i-a făcut semn cu degetul şi l-a prins de guler când s-a apropiat.

–        Ascultă Al Lahoud, eu sunt superiorul tău şi numai eu. Restul vorbeşte prin mine. Ţi-e clar?

–        La ordinele dumneavoastră, domnule comisar! Mă gândeam doar că nu suntem arondaţi la zona muzeului. Atât.

–        Lasă-mă pe mine să gândesc! Tu execuţi.

Al Lahoud a ieşit bombănind din biroul şefului. S-a simţit umilit în faţa... pederastului. Atunci a înţeles cine îl eliberase fără să-i ceară învoire. Al cui joc îl făcea subcomisarul Zulluf?

Muzeul Louvre a fost şi tema pe care a interpretat-o Basile Dimov. Se duce... Să se ducă!...

–        Faroud, noi doi şi încă patru agenţi suntem detaşaţi la muzeu.

–        Ce să facem acolo? Să ne înghită şi pe noi pământul?

–        Subcomisarul spune că trebuie să supraveghem obiectele. Să nu se piardă.

–        N-aveţi cum domnule inspector. Clădirea se scufundă prea repede...

Asta îi spusese Dimov.

–        Oare nu este mai bine să stea undeva la păstrare? Nu este mai bine să nu fie scoase obiectele de artă?

Al Lahoud a vorbit cu Zulluf pe această temă dar a fost atenţionat că pe alocuri clădirea s-a torsionat şi s-a spart. E posibil să crape în întregime şi să se aleagă praful de tot...

La muzeu era o mulţime de indivizi. Unii priveau şi dintre ei mulţi ar fi vrut să fie voluntari, să pună mâna... Erau îndepărtaţi de poliţişti. Acolo aveau ceva de făcut şi oamenii lui Al Lahoud. Ei erau investigatori de evenimente speciale, acum ar fi trebuit să lupte cu oamenii curioşi. Trecuseră prin toate de când se angajaseră în Poliţie. Comisarul care fusese investit cu sarcina de a izola întreaga zonă, şi nu era mică, i-a trimis în groapă. Era un fenomen nemaiîntâlnit, o anomalie terestră! Asfaltul se răsucise, era răsfrânt ca nişte buze imense. Pământul înghiţea, la propriu, doar palatul, nimic altceva, iar prăbuşirea aceasta era într-o progresie vizibilă cu ochiul liber. Mereu scârţâia ceva. Jos era un subcomisar care i-a trimis să supravegheze. Obiectele erau introduse în lăzi speciale, cu etichete şi coduri, erau împinse în camioane mari şi acestea urcau panta şi transportau încărcătura într-un loc secret. Cataclisme, de tipul seismelor, fuseseră prevăzute de multă vreme şi tot scenariul se aplicase de câteva ori pentru a se desfăşura în siguranţă şi repede. Totuşi, parcă situaţia reală trebuia să fie mai dificilă decât simularea, astfel încât pe la ora zece şi un sfert a pornit ploaia, iar la unsprezece fără zece s-a rupt în două una dintre clădirile laterale şi foarte repede s-a pornit o prăbuşire de domino. Au fost prinşi oameni acolo.

–        Al Lahoud, unde eşti?

–        Sunt la palatul Luvru, în curte...

–        Ce cauţi acolo?

–        Ce?... Dumneavoastră ne-aţi trimis, domnule comisar!

–        Ia-ţi oamenii şi grăbiţi-vă pe Champs Élisèes...

–        Ce s-a mai întâmplat? A ieşit palatul pe-acolo?

–        Grăbeşte-te odată, grasule!

Niciodată nu-i vorbise astfel subcomisarul Zulluf. Era foarte excitat ori îl părăseau nevestele? Al Lahoud l-a căutat în gând pe Allah şi şi-a spus că îl încearcă în acea zi de post şi de aniversare a revoluţiei. Cum să îi recupereze pe oamenii săi? Intraseră între ruine şi probabil erau ocupaţi cu salvarea celor răniţi... L-a căutat pe Faroud însă acesta nu i-a răspuns. L-a văzut pe Boarim.

–        Adrrat! Adrrat m-auzi?

Agentul principal s-a apropiat...

–        Domnule inspector, ce faceţi aici? A căzut clădirea peste colegii noştri!

Al Lahoud îl privea de parcă nu înţelegea ce spune. Ploaia îi udase uniforma şi picături reci se scurgeau de pe caschetă pe mustaţă şi pe obrajii săi bucălaţi.

–        Subcomisarul mi-a ordonat să vă adun pe toţi şi să mergem pe Champs Elisées. Trebuie să lăsăm totul cum este şi să ne prezentăm acolo. Ne aşteaptă!

–        Să vedem dacă n-au murit oamenii noştri, domnule inspector!

–        Nu mai e timp. Lasă-i că se ajută între ei!

Inspectorul Al Lahoud a plecat de la locul dezastrului împreună cu inamicul său agentul principal Boarim Addrat, grăbindu-se dar nu prea tare:

–        Mergi mai încet! Unde fugi aşa? i-a zis de câteva ori lui Adrrat, un tip destul de suplu şi puternic.

Au trecut pe sub Carrousel, prin grădinile Tuileries, piaţa Concordiei, pe lângă obelisc şi au atins cu talpa pantofului marele bulevard. Pentru un fondist nu era departe, pentru Al Lahoud părea mai apropiat Capătul Lumii. Au zărit corpul de poliţie care fusese dispus în zonă şi au căutat din ochi colegii lor şi pe subcomisarul Zulluf. Departe, însă nu foarte, au văzut ieşind din spaţiile verzi o mulţime de indivizi care urlau cu violenţă. Ieşeau, intrau, ieşeau... Şi atunci au simţit că aruncă pietre. Câte trivialităţi le adresau lor, poliţiştilor, nişte oameni care în vremurile bune supravegheau liniştea cetăţenilor. Şi acum, ce puteau să facă? Ascultau de ordine.

Câteva camioane militare au oprit în apropiere. Au fost puşi pe stradă nişte roboţi. Mulţimea s-a dezlănţuit. Părea scoasă din minţi. Se încăierase, se rostogolea, era un freamăt odios. Au fost rostite avertismente. Armata nu are răbdare cu civilii. Se spunea că soldaţii deja uciseseră oamenii pe stradă. S-a pornit un vârtej lateral, au venit câteva zeci de persoane care agitau arme cu glonţ. Chiar militarii au fost surprinşi. Oamenii înarmaţi şi-au descărcat armele în mulţime şi apoi au alergat înapoi de unde veniseră. Era greu de înţeles. Cine împotriva cui luptă? Zeci de indivizi se prăbuşiseră. Poliţia s-a mobilizat să îi prindă pe ucigaşi. Se auzeau ambulanţele, s-au oprit momentan ostilităţile, era un vaiet, un zgomot, o babilonie.

Boarim l-a zărit pe individul văzut dimineaţa în compania inspectorului la centrul de poliţie. Era acolo, printre manifestanţi. L-a strigat pe inspector:

–        Domnule inspector, îl vedeţi pe omul acela?

Al Lahoud nu vedea foarte clar la distanţă.

–        Cine este?

–        Omul care venise dimineaţa cu Faroud...

–        Dimov.

–        Beţivul meu zicea că este duşmanul statului...

–        Beţivul tău?

–        L-am găsit pe stradă. Mirosea a alcool dar nu era prea beat. M-a îndemnat să-l arestez pe...

–        Pe Dimov?

–        Acum este acolo. Îi instigă pe oameni. Îl văd eu.

Boarim-Boarim! Al Lahoud nu îl credea. Şi-apoi nu era sigur că omul acela era Dimov. Şi ce mai poveste: un beţiv găsit pe stradă i-a zis...  

–        Faroud...! Faroud...!

–        Cine e?

–        Faroud...! Tu eşti?

–        Cine e?

Un individ ridicase vexaphone-ul lui Faroud şi a aruncat aparatul. A pocnit, şi-a pierdut imaginea, apoi a rămas imobil arătând puţin, înainte să decedeze, un interior cu multe bucăţi de moloz.

–        Faroud!... A păţit ceva băiatul ăsta!

Boarim Adrrat a plecat să îi spună subcomisarului Zulluf ceea ce abia îi spusese lui Al Lahoud. Pe inspector l-au cuprins nervii. Nu suferea independenţa pe care şi-o aroga agentul Adrrat. Toată insubordonarea lui era datorată subcomisarului care îi dădea misiuni speciale. Uneori parcă îl controla pe el, pe inspectorul Mohamed Al Lahoud. Subcomisarul şi-a aşezat binoclul la ochi să vadă mai bine. Apoi s-a întors cu privirea spre Al Lahoud. L-a chemat să îl întrebe dacă îl cunoaşte pe individ. Subcomisarul era protejat de ploaie, stătea sub o umbrelă mare pe care o ţinea subinspectorul Manuel (un tip efeminat, i se mai spunea şi Manuela, iar răutăcioşii bârfeau că este a cincea nevastă a subcomisarului).

–        Îl ştiu domnule subcomisar şi cred că îl cunoaşteţi chiar dumneavoastră. Este jurnalist de investigaţie la agenţia Authentik, i-a răspuns inspectorul cât se poate de firesc.

–        Îl ştiu şi eu? l-a întrebat subcomisarul. Ce crezi că face acolo?

–        Nu văd...

Zulluf i-a cedat binoclul. Când s-a uitat Al Lahoud la Dimov, acesta s-a uitat la el. Se priveau unul pe celălalt în ochi deşi unul dintre ei se uita cu binoclul.

–        Ce faci Dimov?

–        Particip la manifestaţie.

–        De ce? Mi-ai vorbit despre muzeu fără să îmi spui ceva de adunarea aceasta. Ştiai că este ilegală?

–        Nimic nu poate fi ilegal de ziua revoluţiei...

–        Dar tu nu eşti islamist.

–        De unde ştiţi domnule inspector?...

Al Lahoud a simţit că Dimov îi ascunde multe... „Este un mincinos”!

–        Nu ştiu ce face acolo, domnule comisar. Sărbătoreşte ziua revoluţiei...

–        Al Lahoud, să îl aduci la mine pe omul acela!

–        Cum ne liniştim îl aduc la dumneavoastră în birou...

–        Acum!

Între manifestanţi şi poliţie se întindea „pământul nimănui”, un spaţiu mare ocupat de pietre şi de gropile gloanţelor. Chiar armata se retrăsese permiţând să fie ridicate victimele raidului din stradă. Oamenii care voiau să manifeste frustrările pe bulevard se retrăseseră în piaţa Roosevelt. Erau încă mulţi... Exista un mod mai simplu decât să-şi transporte fizicul până acolo: vexaphone-ul. În biblioteca societăţii VEXA existau toate numele abonaţilor, dar... Dimov nu voia să îi răspundă. A insistat degeaba. „Faroud-Faroud, cât îmi lipseşti băiatule!” A plecat prin ploaia măruntă, bătută uşor de vânt astfel încât să o simtă rece ca de gheaţă. Să ajungă la Dimov a făcut un ocol. Câţiva tineri au aruncat pietre în direcţia lui. Felul în care s-a ferit i-a înveselit pe oameni. Apoi unul a spus că ar trebui să-şi răzbune morţii. A fost ca o flamă. Vendetta creează o pasiune oarbă. Doar că oamenii aceia nu erau legaţi prin rudenie. Din partea cealaltă a gardului altă lume viermuia şi urla. Se întorceau vremurile sălbatice... Al Lahoud s-a oprit. Îşi ferea faţa cu mâinile dar trupul său mare primea loviturile în plin.   S-a întors, a fost lovit în cap şi s-a prăbuşit. Urletul de victorie a umplut piaţa şi bulevardul. Subcomisarul Zulluf, scruta cu binoclul zona, l-a văzut pe inspector căzând şi apoi a vrut să-l vadă pe Dimov însă acesta dispăruse.

–        Adrrat, mergeţi să îl scoateţi pe gras de-acolo!

–        Imposibil domnule comisar! Ne omoară oamenii cu pietre...

–        Folosiţi scuturi...

Ei n-aveau scuturi. Armata însă... Subcomisarul a cerut ajutorul colonelului. Pentru militari era mai simplu să împrăştie mulţimea de la distanţă şi înălţime. S-au tras câteva rafale. Gloanţele au scrâşnit de pietre şi le-au scos, pe alocuri. S-a tras înspăimântător, cu precizie decimetrică pe o suprafaţă de câţiva zeci de metri pătraţi. În peisaj s-a introdus o tanchetă. Joasă, elegantă, cu rachete, trei tunuri cu recul mic, un laser şi blindaj organic, se balansa făcând figuri, încercându-şi perna de aer pe drum. Era un fel de huţa-huţa! De peste gard au sărit câţiva agitând cocteiluri Molotov. Tineri mascaţi, fremătând de plăcerea conflictului au lansat cu putere proiectilele de foc. Apoi a trecut printre ei un vânt şi i-a culcat pe toţi la pământ. O armă necunoscută ţintea mulţimea. Oamenii au fost loviţi cu forţă şi au dat înapoi

–        Nu plecaţi! Bulevardul acesta se va numi Calea Martirilor, aici vom ridica un arc de triumf, Triumful Martirilor. Nu ne pot ucide pe toţi!

Dimov urcase pe o masă scoasă dintr-o clădire vandalizată şi gesticula. S-a făcut un culoar până la el şi Dimov a fost luat în braţe de o forţă necunoscută.

–        Ooooom prost!... Nu ştii care îţi sunt limitele? Bătăliile sunt câştigate de eroi, nu de oameni...

Un vid uman s-a rotit în jur apoi trupul lui Dimov a zburat ca un liliac până s-a izbit de trunchiul unui arbore. Nu era departe corpul poliţistului Al Lahoud. Dimov stătea, parţial, urcat în copac şi arăta frânt în trei părţi. Manifestanţii s-au îngrozit. Chiar poliţiştii se temeau de noua armă invizibilă a militarilor, dar nu ştiau că militarii înşişi erau uimiţi. Nimeni nu fusese autorizat să lanseze o armă ucigătoare de asemenea forţă şi precizie. Nu se ştia dacă armata posedă asemenea armament. Nici măcar statul major nu cunoştea cine desfăşurase această armă... Primarul era stupefiat auzind că nimeni nu ştie. „Ne-ar trebui sute de asemenea proiectile. Am fi imuni.”

Primarul, alături de statul său major, urmărea pe planul uriaş oamenii care ieşiseră în stradă pentru a cere plecarea sa de la putere, vedea cum se ascundeau în clădiri sau locuri greu accesibile. Imediat s-au dat repere forţelor de ordine să caute orice intrare prin care se duseseră acei oameni. Timpul era preţios. Manifestanţii îi puteau dezvălui unde se ascund capii revoltei.

Când totul părea o chestiune de profesionalism şi eficienţă s-a primit vestea că scutul sonic fusese deteriorat. Două dintre staţiile de emisie au fost sabotate. Aveau apărare activă, cu dotări de excepţie, versatile, cele mai noi, dar raportul susţinea că fuseseră grevate din interior. Sabotorii au fost eliminaţi însă staţiile fuseseră scoase din funcţie. Exploziile s-au ţinut lanţ în partea de vest a oraşului. Erau atacate hangarele subterane ale avioanelor de luptă. Totul a culminat cu un avertisment primit de la guvernul stabilit la Rouen. Se cerea încetarea ostilităţilor imediat, altfel se va declanşa intervenţia armatei naţionale. Asemenea ultimatumuri erau ridicole. Armata naţională era într-o condiţie foarte rea şi neoperativă. Doar dacă nu s-ar fi emis un cod roşu de agresiune internaţională. Exista un protocol de ajutor militar între statele europene şi o forţă de intervenţie rapidă, bine antrenată, utilizată cu succes în Austria.

Noaptea, după acea zi mai rea decât precedenta, nu putea aduce nici o clipă de linişte. Haite înarmate de soldaţi alergau pe străzi tropăind ritmat, ordinele răsunau ca nişte lătrături şi câteodată câini adevăraţi se întărâtau nefericiţi că împart străzile cu oamenii chiar şi noaptea. Iluminatul era afectat în multe locuri de indivizi care se războiau cu oraşul, pe clădiri fuseseră pictate afişe demne de a fi incluse într-o „Expoziţie a glifelor, zgârieturilor pe ziduri şi desenelor grafitti”... „Nevoia de a afişa”, o incitare la imitaţie transmisă de un artist ce impunea în oraş starea de haos...