Piesa 27

–        Nu vedeţi valul ce acoperă oraşul? Un val cât muntele... Ne-a înghiţit Oceanul Negru, chiorilor!

Pe rue Rivoli circula o tânără femeie smintită, aproape goală. Soldaţii nu o deranjau, se temeau să nu fie contaminaţi de schizofrenie. Nici nu îi ofereau ceva să se protejeze de frig astfel încât femeia vorbea tremurând.

–        În lumea noastră au pătruns de-demonii. M-mm-mă auziţi? Mă aude ci-cineva? De-demonii... Demonii... Surzilor şi orbilor! Au v-venit aici să vă ia pe toţi. Nu-nu-nu se mai duc destui p-p-proşti la smoală că le-a crescut timpul de via-aţă... Un-unde este copilul meu?... E-e-er-r-ra prea tânără... Diavolul negru... ar-r-re să ajungă şi în viaţa voastr-ră...

Nu se permitea circulaţia civililor pe stradă decât per pedes dar, bineînţeles, nu în zona carosabilă şi nicidecum pe partea unde se afla Primăria. Nebunii încă aveau acces până la zidurile de saci cu nisip. Acolo erau desfăşurate trupe cu maşini, roboţi, cu arme de precizie. Gen Ban Gergberz, cu cascheta dură din păr de lamma împletit şi aşezat într-o mie de straturi suprapuse, gri cu umbre maronii, prinsă rigid sub bărbie, făcea efort să transmită ordinele sale verbal, în special vocalele (în tinereţe fusese cântăreţ în corul bisericii, avea obiceiul să deschidă gura mare când vorbea):

–        Hex Garlemarre ocupă obiectiv 2 cu trupa de geniu!

–        La ordinele dumneavoastră mon gen!

–        Mişcă, mişcă, mişcă, mişcă,... Firroux, care este situaţia în amonte?

–        Totul în ordine, mon general!

–        Fiţi foarte atenţi, am fost anunţaţi că va fi un atac iminent.

–        Unde, domnule general?

–        De-aş şti unde crezi că aş sta în loc? Trebuie să fim atenţi pentru a contraataca. Înţelegi?

–        Am înţeles.

Generalul şi-a privit subalternii apropiaţi, le-a făcut semn să îl urmeze apoi a pătruns în adăpostul subteran. Avea tot oraşul pe planul mare, bine filmat din cer în timp real, îl putea mări până vedea oamenii cum se mişcă pe străzi, chiar câinii, şi nimic nu părea să fie necontrolabil exceptând cartierul M. Abass care luase foc, iar pe acesta nu îl putea viziona clar datorită stratului gros de fum. Fumul era împins de vânt către centrul oraşului ceea ce provoca o disfuncţie serioasă pentru sistem. De aceea se efectuau transmisii de la sol ori de pe construcţii întărite. L-a urmărit o clipă. În jurul său aşteptau cei patru strategi aşezaţi la o cafea şi o discuţie despre războiul urban. Guerilla urbană se manifestă după „Principiul hidrei”. Atacul se intensifică treptat în locul de unde au plecat trupele de ripostă. Atac, repliere, alt atac, mai puternic, repliere, apoi se atacă de cinci ori mai puternic, iar când adversarul, în speţă armata, aşteaptă pregătit, „pac!” se loveşte în altă parte. Generalul de brigadă Gergberz şi-a privit subalternii cu reproş.

–        Unde aţi văzut astfel de manifestări aici?

–        Discutam despre un război de guerilla normal. Aici totul este atipic domnule general. Dacă îmi permiteţi o mică sugestie. Cred că se doreşte o revoltă a civililor şi în această situaţie tragică o grevare a puterii noastre de luptă, în fapt noncombatul armatei.

Tânărul col Carrabas a ridicat mâna să spună că:

–        Dacă priviţi strada, puteţi vedea afişele. Uitaţi! Chiar pe strada Rivoli. Cum a ajuns cineva atât de aproape să le pună sub mustaţa noastră? Sunt peste tot. Domnilor ofiţeri, noi nu cunoaştem cine este adversarul. Se spune că au fost arestaţi mii de oameni şi mulţi sunt suspecţi, dar ce forţe ne ameninţă nu poate spune nimeni.

–        Totuşi la periferii se duc lupte grele. Avem prizonieri...

–        Col Tib Zoullou m-a informat că au evadat...

–        Suntem incapabili...

–        Ofiţerii mei, strigă gen Gergberz, nu permit asemenea indisciplină! Deruta voastră este un semn penibil. Suntem o forţă de elită, bine susţinută de artilerie şi aviaţie. Putem apăra singuri oraşul de o armată de invazie. Ne aflăm toţi la Punctul de strategie pentru a răspunde impecabil oricărei provocări. În cinci minute va sosi domnul primar împreună cu consilierii săi. Vreau să fiţi siguri, concişi, netemători. Suntem angajaţi să îi apărăm. Nimeni, nicicum, nu poate accesa Primăria.

–        Am înţeles.

Primarul Riammy a venit la Centrul de comandă al Garnizoanei prin tunel. Era însoţit de ambii săi fii, de Roger Barssaï, Marc Bonclasse, Alessi, Mandike şi Efel. Primarul, îmbrăcat în manta soldăţească din secolul al XIX-lea, îşi menţinea mâna dreaptă la nivelul burţii, înfiptă în manta cu policele, doar, la vedere, şi se îmbăţoşa în faţa generalilor săi ca un cocoş.

–        Avem în sfârşit un răspuns la enigmă, domnilor. Am aflat cine a iniţiat, de ce şi cum s-au putut petrece toate aceste fapte. Este vorba despre o organizaţie secretă. Îşi spune „RR”, „Şobolanii străzilor”. Am bănuit chiar de la primul atentat însă îmi lipsea confirmarea. Am avut şi un guzgan la beci pe care îl consideram conducătorul organizaţiei, dar am descoperit că am fost înşelaţi. Rav Alessi este specialistul nostru în servicii secrete. Aş dori să îl cunosc pe al dumneavoastră.

–        Xavier Lambi mă numesc, sunt general de contraspionaj.

–        Ce înseamnă „contraspionaj”, mon general? Dumneavoastră acţionaţi doar după ce aţi aflat că sunteţi spionat?

–        Oh nu, domnule primar. Noi suntem prezenţi mereu, fie că am fost sau nu spionaţi... Ha-ha-ha!

–        Am zis ceva comic? Dumneavoastră aţi aflat împotriva cui luptaţi?

–        Încă nu am luptat împotriva nimănui. Dar sunt informaţii că se pregăteşte un atac. Atunci vom reuşi să facem prizonieri. Fiţi sigur domnule, vom afla exact împotriva cui luptăm.

–        Să fiu sigur? De ce să fiu sigur? Suntem atacaţi de forţe obscure venite pe sub pământ. Aveţi echipament pentru a contracara...?

Prince Riammy se mişca prin faţa asistenţei ridicând sau lăsând jos trabucul său încă neaprins. Ar fi vrut să ridiculizeze imobilismul forţelor sale armate când o voce gâtuită de surpriză a strigat ca un strănut:

–        Suntem loviţi din aer!

–        Cum?

Pe „marele plan al oraşului” nu vedeau mai nimic. Doar că fumul gros survola toată zona centrală şi se lăsase înecăcios printre clădiri. Apoi au auzit cu toţii zumzetul. Un roi de albine asalta primăria.

 

În „Atelierul armelor” fusese creată arma mortală a cavaleriei, „calul transparent”, un dispozitiv echipat ca un avion. Îl puteau face şi să zboare, dar aproape de teren. Blancpatte l-a încercat şi s-a bucurat ca un copil care îşi primise jucăria dorită.

–        Pot să îi folosesc armele?

Făcuse un tur, alergase printre jaloane, însă nu a primit aprobarea să arunce cu bombe. Erau într-un tunel de încercare şi exploziile aduceau armata dedesubt. Şi-au făcut instructajul pe simulator. Era o distracţie pe cinste. Au fraternizat cu instructorii, au băut bere şi au ponegrit toate cunoştinţele, inclusiv pe Maïakovski. Ce puteau face cu caii aceia? „Cavaleria sfinţilor” urma să primească o misiune. Avea să fie misiunea vieţii lor care îi va umple de mândrie, despre care vor învăţa copiii la şcoală... Pentru Onoare! Cuvântul acela, „Onoare”, le era foarte drag. „Onoarea” îi motiva în tot ceea ce făceau. Ştiţi ce este „onoarea”, desigur. Un orgoliu exacerbat, imaginea personală pusă în ramă şi păstrată cu orice preţ fără vreo pată la cap. Câtă nedreptate s-a făcut în numele onoarei!...

–        Dă-mi un exemplu!

–        Onoarea regelui, crima de lèse-majesté... A fost o treabă împuţită...

–        Ei, drăcie! Vorbeşti prostii!

Leboureau primise conducerea şi putea să îl „taie” chiar pe Duralex, singurul care deţinea ceva inteligenţă din toată aşa zisa „Cavalerie a Sfântului Grobianus”. El aflase cine fusese „sfântul” încă înainte să se modifice enciclopedia Larousse pe „Exterra”, dar acel amănunt nu îl sâcâia cât faptul că prestigiul îi era afectat de înfumuratul Leboureau. Era atât de cretin că îi ofilea bunăvoinţa să acţioneze după ordinele sale. Trebuia să accepte deocamdată că Leboureau îl cunoscuse pe Maïakovski şi se bucura de interesul lui. Pentru Maïa, Duralex avea o curiozitate specială, foarte specială, dar nu bănuia că este Marele Şef.

„Cavaleria” se înmulţise uimitor în numai câteva zile şi crescuse la peste cincizeci de oameni, iar după cum se vorbea, probabil trebuia să atingă suta până la prima lor aplicaţie. Că putea fi misiunea adevărată nu le-a spus nimeni deoarece nu se lansau certitudini mai devreme de cinci minute. Organizarea strategică a formaţiunii fusese gândită acolo unde se fabricau scenariile. Când au putut să se asocieze cu toţii la o acţiune comună au înţeles că joaca lor avea o ţintă, iar ţinta se găsea în Paris. Au aşteptat să mârâie Leboureau însă Leboureau se simţea bine în pielea sa de maestru neales al ordinului inexistent (posesor totuşi al unui cod de legi şi al unei deontologii. În deontologia grobiană râgâiala este cântec de privighetoare, un pârţ puturos în mijlocul mulţimii este tot ce poate fi mai distractiv pentru emulaţia generală, iar discuţia de succes are teme precum diareea sau constipaţia, râie, muci, cadavre, enciclopedia înjurăturilor, şamd. Despre cod? O lege importantă spunea: „Trebuie să fii prost pentru a putea să-i înţelegi pe proşti”. Dintr-astea...) Nu interesase pe nimeni din „Cavaleria Sfinţilor” să observe măcar o dată cât de „interesante” erau documentele de constituire a ordinului, respectiv organizaţiei lor. Erau „educaţi” într-un mod care pe Duralex îl consternase. Cineva le-a transmis că menirea unui om este revoluţia. Revoluţia cui? Cine are nevoie de aşa ceva? Duralex (după primul său nume conspirativ) era un tip care îmbătrânise puţin la şcoală, rătăcise o vreme chiar prin Panthéon-Assas, Universitatea de drept, şi a rămas cu o deprindere... un defect?, să caute legalitatea în tot ceea ce întreprindea. Era o manie. Deci revoluţia, în orice discuţie, teorie şi... accepţiune, este o ilegalitate. Exceptând desigur revoluţiile corpurilor astrale. Oare dacă un bărbat se roteşte în jurul unei femei frumoase tot revoluţie se poate numi?... Este greu al naibii dreptul, fie civil, fie penal, fie în administraţie publică, dreptul european, asiatic, american, marţian, solar,... Ai nevoie de încuviinţarea legilor create de alţi bandiţi oriunde ai merge şi orice ai face. Universul este proprietate particulară – dacă n-aţi aflat până acum, tocmai v-am informat. Duralex a crezut că este datoria sa de cetăţean să anunţe oficialii că se pregăteşte o lovitură de... Descreieraţii cărora le era tovarăş nu aveau nici un fel de cultură militară, de disciplină,... În mod sigur dacă s-ar fi izbit de armată erau pulverizaţi. Negreşit... Astfel gândea Duralex, primul trădător al Revoluţiei sau... al Asediului. Era un tip singuratic Duralex. Trăia într-un cotlon din Reuilly cu mâţa lui Nitouche, simandicoasă şi veşnic indispusă, ducea cu el mereu o servietă în care îşi ţinea aparatul de ras, săpunul, deodorantul, tableta-panou de orientare, şervete, carduri, veselă, scule, lenjerie intimă şi alte câteva ustensile între care un bisturiu. Era grea dar îi crea siguranţă. Confort. Despre nebuni avea o părere fantezistă. Sunt neînţeleşi care experimentează lumi paralele. Camera sa de zi şi de noapte avea tapetate drepturile omului şi cetăţeanului din celebra Declaraţie şi obligaţiile plus interdicţiile impuse aceleaşi persoane, extrase din legile existente. O, ho-ho! Să nu obosim prea mult scormonind rahatul pe această temă, totuşi, nu pare curios că nici o religie nu condamnă minciuna? Nu? Pe Duralex îl obseda. Când a trimis semnalul că se pregăteşte o rebeliune şi că momentul „0” se apropie era pe stradă în drum către poligonul subteran. Deasupra se afla clopotul numit „zid sonic” emis prin cele douăsprezece generatoare periferice – şi ele erau ţinte ale răzvrătiţilor – imediat sub el funcţiona reţeaua care culegea orice date transmise radio. Mesajele s-au răspândit în mod sporadic. Duralex a folosit alt nume, tot conspirativ... A fost nevoit să facă şi sacrificii. Mam’zelle Nitouche a fost eutanasiată şi experimentele pe muşte deocamdată întrerupte. A fost convins greu, de conştiinţă, să renunţe la libertate pentru  a-şi asuma rolul de spion. Şi brusc, ieşirea „cavalerilor” din tunel a fost tăiată. Ziua „J” a venit foarte repede. De fapt a fost puţin precipitată.

„Calul transparent”, fusese numit astfel de Blancpatte (Labăalbă), însă n-avea nimic asemănător animalului zis cal exceptând şeaua, care de altfel este un artificiu creat de om. În fine, ţineau picioarele cam sus... Era un modul pe care îl trăgeai pe tine de un manşon ca pe o... îmbrăcăminte, apoi te găseai înconjurat de un ecran. Puteai vedea tot, puţin distorsionat, oriunde. Mişcările omului mişcau jucăria. Funcţiona folosind un foc intern, întreţinut probabil de energia luminii. Cine poate crede că un „atelier” creat ad-hoc poate fabrica asemenea maşină este un naiv. Probabil Bruce Ghimpele, geniul tehnic, apropiatul lui Maïakovski, ştia ceva, dar mă îndoiesc şi chiar contest că putea fi concepţia lui. Era o tehnologie extra... terestră, extra... orice, chiar dacă învelişul părea făcut din apă. Cât priveşte armele sale, pentru că se spunea că este armată, nu ieşeau deloc în evidenţă. Pe simulator se vedea altceva. Avea aripi şi formă puţin alungită iar în partea frontală apăreau mitralierele. Era o maşină individuală de luptă. Au testat-o cu toţii. Sărea uşor peste obstacole. Au creat formaţiile, au învăţat figurile, şi-au văzut deplasarea în spaţiu... Asta era „Cavaleria sfinţilor” rămasă în legendă!

 

Trecuse bine de amiază când a şarjat pe rue Rivoli „Cavaleria sfinţilor”. Era ora când nimeni nu aştepta un atac deşi ziua aceea fusese cumplită încă de dimineaţă. Doar generalii puteau să viseze diverse scheme de atac şi apărare în toate momentele şi condiţiile. Era ca şi cum le executau pe terenuri de luptă virtuale. Vocea generalului Ban Gergberz a răsunat în casca fiecăruia.

–        Militari, urgent la posturile voastre!

Ordinele s-au succedat, de această dată transmise de la fiecare superior către subalternii săi.

–        Hex Garlemarre să se ridice un zid de protecţie!

–        À vos ord...

Atât a mai putut spune bătrânul colonel al trupelor de geniu. Un proiectil a lovit în plin centrul său de comandă.   Într-o clipă au luat foc şi a explodat cu totul. Atacul era incredibil de puternic, iar ceea ce venea spre ei, un front... de gheaţă. Când au văzut „aparatele” ieşind din fumul împrăştiat şi modul cum se avântau în haită, militarii au fost intimidaţi. Apoi s-au protejat pentru a putea să replice. Trei minute a durat atacul „Cavaleriei”. Au fost cele mai lungi trei minute din viaţa supravieţuitorilor. Sirena care anunţa declanşarea sistemelor ce udau din exterior clădirea primăriei ţiuia de zece minute când posturile de luptă au fost reocupate de trupele de apărare. Atacatorii dispăruseră.

Primarul şi toţi ceilalţi comandanţi ori acoliţi se ascunseseră într-un conteiner inexpugnabil pe durata atacului şi după ce s-a consumat au ieşit să vadă împreună ce fusese cu adevărat. Au privit de zeci de ori filmul cu, aparent, oameni sinucigaşi, kamikaze (după numele japonez al unei furtuni pe... dar asta e altă poveste), care se izbeau de ziduri şi nisipul... era halucinant! nisipul ardea! Toată apărarea fusese distrusă, iar Hotel de Ville se mistuia în flăcări.

–        Carrabas, eşti în viaţă?

–        Da, mon gen.

–        Care este situaţia de moment? Sunt pierderi mari?

–        Se fac evaluări acum. Vă anunţăm imediat.

Generalul s-a întors către primar.

–        Domnule Riammy, îmi pare rău dar nu cred că situaţia actuală mai poate fi controlată de un civil. Vă rog să-mi încredinţaţi puterea totală, domnule. Doar astfel vă putem apăra.

–        Nici gând. Cum îţi permiţi? Dumneata...?

Riammy simţi cum îl atacă indignarea direct în inimă.

–        Domnule general!, i-a strigat Efel. Cum ne-aţi apărat astăzi?

Thor l-a ridicat din ochi.

–        Ce diavol? Ce mă...?

Era ceva diavolesc! Ban Gergberz nu mai putea ajunge pardoseala cu vârful pantofilor. Apoi a căzut ca un sac. Prince Riammy şi-a revenit cu ajutorul apropiaţilor săi, Barssaï şi Bonclasse. S-a aşezat pe scaun, a aprins trabucul şi i-a zis încet generalului care nu se îndura să încerce rezistenţa picioarelor sale:

–        Eşti concediat. Care este adjunctul acestui om?

–        Sunt eu, generalul Saïr Duclou.

–        Şi dumneata eşti concediat. Cine este adjunctul adjunctului?

–        Nu există aşa ceva domnule primar.

–        Următorul în ierarhie...

–        Gen Firroux.

–        Să vină. Va fi secundul meu. De astăzi armata va asculta ordinele mele, a zis primarul. Dumneata cine eşti?

–        Colonel Albert Marat, aghiotantul şef al domnului general Gergberz.

–        Marat? Şi cu ce te ocupi?...

Aparatele acelea ca de gheaţă conţineau o substanţă inflamabilă care infiltra materialele de construcţie. Au fost controverse privitor la modul în care fuseseră dirijate. Se părea că au fost conduse de oameni însă nu rămăsese nimic să demonstreze acest lucru.

 

Toată noaptea a ars clădirea Primăriei şi barajul de apărare. Dimineaţa oraşul arăta îmbătrânit. Parcă o mână de machior malefic îi pictase un fond de ten prea gros, îi pudrase ridurile, îi aplicase un ruj care se scurgea şi rimel pe genele inferioare. Cenuşa ninsă deasupra era săltată de vânt. Un vânt dinspre vest care promitea noi precipitaţii. Gen Ban Gergberz şi-a luat raniţa şi a urcat în jeep. S-a uitat trist la ruina palatului şi-apoi la râu, a privit în lungul străzii şi i-a părut că toate clădirile s-au înclinat. În maşină era deja gen Duclou şi un şofer negru, taciturn, care a coborât să-i deschidă portiera.

–        Bună dimineaţa.

–        La ordinele dumneavoastră, mon general, i-a răspuns Duclou. Dacă-mi permiteţi o părere... Este o dimineaţă bună deoarece scăpăm din infern...

–        Pe uşa din dos, mon ami. Este înjositor pentru un militar.

–        Poate este timpul să ne retragem lângă familii...

–        Sunt încă destul de viguros...

–        Ha-ha!...

Doar când fusese la Luxor, în Egipt, mai avusese aceeaşi senzaţie Ban Gergberz, că era un pitic rătăcit într-o lume a uriaşilor. Nici o catedrală nu îi oferise asemenea sentiment... Astfel i se arăta rue Rivoli în acea dimineaţă de noiembrie.

–        Mon ami, zise Gergberz privind spre stânga din maşina care făcea un ultim parcurs al străzii, nu îţi pare că palatul Louvre se scufundă?