Piesa 26

Père Humbert Godfroi Hannibal Boch, îmbrăcat în sutana bej-maron, cu părul ca un castron inversat şi creştetul capului uşor răsărit din acel castron, cu ochelari de miop, faţa groasă cu tăieturi laterale adânci, chemate printre chiromanţi ridurile lui Saturn, înţeleptul zeu care şi-a consumat fiii la prânz, făcea un tur al catedralei încet, melancolic, atent la detalii. A privit altarul, s-a închinat cu evlavie, apoi s-a întors pentru a vedea oamenii care intrau zgomotos, parcă niciodată nu fusese acel tumult, nerăbdare să ocupe băncile şi să audă acordurile liniştitoare ale marilor orgi. Abia se luminase de ziuă, se apropia Liturghia de ora opt, tinerii asistenţi aprinseseră lumânările, era mişcare de parcă s-ar fi aflat pe platoul din faţa catedralei şi oamenii îşi caută grupul... Apoi s-a auzit vocea polifonică a corului...

Părintele Humbert fusese până ieri „preot de primire” (prêtre d’accueil), dar monseniorul arhiepiscop îl concediase şi l-a eliberat să revină la mânăstire. La mânăstire, după opt ani petrecuţi în catedrală... nu era bine. Ajunsese aproape de marea pictură a lui Jouvenet, La Visitation (Vizita Sfintei Fecioare la Elisabeta în Bethleem). Şi-a simţit piciorul blocat, faţa, mâna stângă, s-a rezemat de zid... Jouvenet Paraliticul...

„Écoute, Seigneur, je t’appelle.

Toi qui t’es fait mon protecteur, ne me quitte pas, ne m’abandonne pas, Dieu, mon sauveur!”

Mama sfântului Jean Baptistul era copleşită de vestea că Maria fusese însărcinată de Însuşi... Oare nu asistase chiar Jouvenet la această dezvăluire? Părintele Humbert a gândit că vine de la necurat bănuiala că artistul şi-a pictat autoportretul într-o lucrare inspirată. Nu... L-a căutat cu privirea pe Joël Lepuresang, îi spunea el astfel, Pursângele, tânărul mlădios ca o trestie de primăvară... Copilul nu venise de trei zile! Se îmbolnăvise, crezuse altceva, părinţii săi biologici nu-i permiteau să vină? Îl bucura să-l vadă râzând. Cine mai râde azi? „Am uitat să râdem, Doamne!” A mângâiat zidul milenar... oooh! piatra tăiată de fiinţe care au trăit cândva... simţea că îl străbate fiorul unui arheolog descoperitor de ruine, sfărâma ţărâna cu vârful degetelor... „O mie de ani nu sunt    de-ajuns pentru a înţelege creaţia lui Dumnezeu!” S-a îndepărtat puţin să privească, a câta oară?, marea rozetă ce împodobea zidul de miazăzi, astfel numită, Roza de sud, de pe faţada transeptului... O lucrare splendidă, este drept, refăcută, Noul Testament pe sticlă, de la Naştere până la Apocalipsă, Iadul cel veşnic pe Pământ...

„ Peu-ple de Dieu, Ci-té de l’Em-ma-nu-el, peu-ple de Dieu, sau-vé dans le sang du Christ, peu-ple bap-ti-sés, É-gli-se du Sei-gneur, rends grâce à Dieu!”

–        Glória in excélsis Deo et in terra pax homínibus bonæ voluntátis. Laudámus te. Benedícimus te. Adorámus te, glorificámus te,...

În „Inima” catedralei începuse celebrarea slujbei dar oamenii continuau să vină... Ar fi trebuit să-i aştepte mai târziu la oficiul de primire însă participarea sa deja intrase în istorie. În istorie şi în tragedie.

–        Bună dimineaţa, père Humbert!

–        A-a, monsieur Coblat! Madame!

–        Soţia mea vrea să se confeseze astăzi, părinte. Sunteţi ca de obicei la oficiu?

–        Regret dar astăzi nu mai pot fi. Misiunea mea aici a luat sfârşit, domnule. Mă întorc la mânăstire...

–        Vai ce rău îmi pare! Vai ce rău îmi pare! Am păcătuit părinte! În sfinţia voastră aveam încredere. Marcel, ce ne facem?

–        Nu-nu, nu este nimic. Vă recomand să mergeţi la père Montelli. Este mai titrat şi mai competent ca mine.

–        Da? Şi... este ascultat... sus?

–        Doamnă, taina iertării păcatelor este transmisă lui Cristos prin orice preot care oficiază. Cristos este bun, el iartă lipsurile iubirii şi încrederii, El este Salvatorul nostru.

–        Da-da, da-da părinte! Vă mulţumim foarte mult!...

Plicticoase persoane! Femeia avea un amant pentru că soţul era, probabil, impotent şi dorea să spună preotului amănunţit... „Oh, Doamne iartă-mi sentimentele! Pentru ce este aşa de obsesivă această înjositoare dorinţă? Homo animus!”

–        Humbert ce faci? Credeam că te pregăteşti de plecare. Te aştept la birou. Vreau să îi înmânezi abatelui o scrisoare de binecuvântare de la monseniorul arhiepiscop.

–        Bineînţeles, monseniore. Îmi iau rămas bun.

–        Ar fi trebuit să îţi iei deja. Grăbeşte-te, grăbeşte-te! Am o zi foarte încărcată astăzi... Şi ce este cu toată lumea asta? Parcă niciodată nu au venit atâţia deodată! Este o... este o...

–        Aveţi dreptate, este o adevărată invazie...

–        Invazie, este o invazie, bunul meu Humbert. Am să îţi duc lipsa! Te rog să te grăbeşti!

Vocea dogită a monseniorului canonic Christophe, Maestrul emerit al Capelei, s-a îndepărtat lăsând doar recitarea înceată şi reprodusă de difuzoare a celuilalt monsenior, episcopul:

–        Astfel zice Domnul Dumnezeu: Din partea de sus a marelui cedru, din vârful său, voi culege o ramură tânără şi o voi sădi eu însumi pe un munte foarte înalt. Pe muntele înalt al Israelului, o voi planta. Aceasta va face ramuri, va face fructe şi va deveni un cedru frumos. Toate păsările îşi vor face cuib acolo, toate vor locui la umbra ramurilor sale. Şi toţi copacii de pe câmp vor şti că eu sunt Dumnezeu. Eu răstorn copacul mare şi ridic arborele răsturnat, usuc copacul verde şi înverzesc copacul uscat. Eu Dumnezeu, am spus şi voi face...

Père Humbert a ieşit din clădire pe Poarta Judecăţii de Apoi. Câţi oameni erau afară! Nu credea că au rămas în oraş atât de mulţi credincioşi. L-a chemat din priviri pe... La ora aceea nu se permitea accesul la turnurile faţadei de Vest.

–        Pitoux, deschide-mi poarta! Vreau să urc în turn.

–        Nu pot frate, n-am voie să permit accesul în turn, una, două,... zece... au mai rămas şapte zile...

Humbert s-a uitat la portalul sfintei Fecioare, la Ispita Originală, femeia-şarpe aflată între Adam şi Eva, diavoliţa Lilith. Ispita este o diavoliţă!... S-a simţit ispitit să îl gâtuie pe chelar.

–        Stai! Ce vrei să-mi faci?

–        Dă-mi cheia, potlogarule! Păcătosule! Crezi că nu te ştiu? Că mergi la femeile vicioase?

–        Vrei să te afurisesc? Vrei să te afurisesc?

După o luptă scurtă, Humbert i-a smuls mănunchiul de chei de la brâu şi a mers să deschidă lacătul. Pitoux l-a afurisit, să îl înghită infernul, să îl sodomizeze dracii şi a condimentat totul cu o sfântă înjurătură, a adăugat o mică tuşă de rahat, cum se zice în franceză „un tout petit touche de merde”. Călugărul i-a aruncat scârbit cheile şi s-a dus pe scara elicoidală fără să îl privească. A ajuns la prima pasarelă, a privit cu nepăsare trecerea mizerabilă dintre turnuri şi s-a oprit să vadă mulţimea. Auzea zgomotul de fond al difuzoarelor şi cântarea uşor distorsionată: „Je te chan-te-rai Sei-gneur tant que je vi-vrai!” Acolo îi vorbise Pursângelui despre Cale.

–        Pentru a avea o viaţă perfectă un om trebuie să-şi urmeze Calea. Oricine vede ce este drept şi virtuos. Calea este singurul drum care se intuieşte, căruia îi vezi dinainte capătul. În afara acestei Căi drepte nimeni nu poate şti ce se află. Calea este întretăiată de drumuri, are urcuşuri şi coborâşuri, răscruci nenumărate, uneori este în beznă sau devine o simplă cărare, dar vei şti mereu că este Calea. Tentaţii sunt, rătăciri, nefericiri, dar Calea se luminează pentru tine să o poţi găsi. Nu o abandona, fii demn de Ea!

–        Părinte spiritual, dar liberul arbitru...? Nu suntem teleghidaţi, nu?

–        Acesta este liberul arbitru. Altfel urmezi tentaţiile, fiule. Acelea nu sunt liber arbitru.

Câtă nevoie avea de privirea senină a băiatului! Astăzi, mai ales... „La capătul Căii ce se află?”

Humbert a privit în jos. Păstorii ar trebui să moară în mijlocul turmelor. Să fie îngropaţi de turme, să fie conduşi cu alai, neuitaţi, sanctificaţi... A hotărât să meargă mai sus, la a doua trecere. De-acolo se vedea mai departe. Se anunţa o zi cenuşie...

–        Ce multe umbre stau pe Champs-Élysées! De ce au numit astfel drumul ăsta? Pe Câmpiile Elizee nu umblă decât morţii... Ştiu oare că sunt morţi?

Reţeaua deasă de cabluri era încă solidă. A fost consolidată, dublată. Era o cuşcă, un coridor pentru animale de arenă: Opla-hop! Marele Diavol roşu cu creastă, se învârtea, aşezat pe săgeată, în bătaia vântului... Stătea în locul cocoşului galic. A observat cineva simbolul barbar înfipt în turla catedralei? Himerele, strigile şi garagulii şi-au întors trupurile de piatră roasă de timp. Să lupte, să lupte... cu semnul crucii înainte, cu spada ca o cruce, să fie îngropat cu flamura de cruciat pe coşciug! Să i se cânte „Requiescat in pace” la cap...  

–        Tu ce vrei?

–        Pe tine te vreau, oaa-ha-ha-ha-ha!

În zare oraşul ardea. Nori mari de fum urcau spiralat în cer ca fumul unui vulcan, şi se lăsau grei, de plumb, asemenea acoperişului navei, pe oraş. Asculta îngerii...

Qu’il est bon de rendre grâce au Seigneur,

de chanter pour ton nom, Dieu Très-Haut,

d’annoncer dès le matin ton amour,

ta fidélité, au long des nuits...

S-a simţit extras printr-un spaţiu nu mai mare decât capul său. Îi ieşea corpul printre gratii! Sufletul poate... Să zbori peste oraş ca păsările este o stare de graţie fără cuvinte. Zbori şi taci, nu este nevoie de logică. Păsările ne transcend... Ştiţi ce e aia, nu? Ele stau în ceruri, noi oamenii suntem doar nişte zăpăciţi cu ifose de cunoscători... Fostul frate, sau părinte, Humbert s-a apropiat de stratul gros de fum. Focul ardea trosnind lemnul gros al mansardelor, transforma în praf pereţii din cărămizi seculare. Părea un foc ieşit direct din Infern, iar în mijlocul focului dracii îşi făceau veseli de treabă. Oameni negri ca tăciunii erau torturaţi cu sinceritate şi pasiune de „profesionişti”.

Alléluia. Alléluia.

Le Semeur est sorti pour semer la Bonne Nouvelle.

Heureux qui la reçoit et la fait fructifier.

Alléluia.

Chiar şi acolo cântau îngerii! Père Humbert mai avu timp să îşi afirme pentru ultima oară crezul înainte să se prăbuşească în mijlocul Infernului: „Credo in unum Deum, Patrem omnipoténtem, factórem cæli et terrae...” dar Cel care a făcut Cerul şi Pământul nu mai credea în el.

 

Maşinile pompierilor fugeau pe străzi vuind. Un cartier întreg ardea, se înteţise vântul, iar focul se răspândise. Locuitorii erau obosiţi, înfricoşaţi, disperaţi,... Unul dintre cartierele mărginaşe din estul oraşului, căzut într-o deplină mizerie ardea din toate părţile, iar în zona centrală flăcările ieşeau din pământ ca dintr-un vulcan. Şi dacă erupea un vulcan nu era clar semnul că se declanşase „Sfârşitul Lumii”? Orice sfârşit trebuie să aibă un început!

–        Atacaţi focul din centru! Este un izvor de foc, fir-ar să fie! Este posibil să existe o sursă de gaze inflamabile, domnule comandant. Grom, du-te la dreapta! Trage mai repede furtunul că te împuşc! Domnule comandant, nu pot fi atent la subalterni cât vorbesc cu dumneavoastră... Da, am înţeles! Vă apelez cum se stinge focul!

Şeful echipelor de pompieri era constrâns de situaţie să îşi mobilizeze băieţii cât mai bine. Niciodată nu participaseră toate echipajele, dar simţea că sunt prea puţini oameni. Ar fi trebuit să organizeze grupuri de cetăţeni însă erau mai mult femei, copii şi bătrâni. Bărbaţii încercau, probabil, să recupereze din lucruri... Probabil. Şi dacă furau nu îi puteau învinui prea mult. Rămăseseră fără nimic...

„Vai-vai! Ce ne vom face de aici înainte? Murim de foame! Îngheţăm de frig! Vine iarna... dacă mai vine! A-al-laah!” Era un cartier cu populaţie majoritar, poate chiar în totalitate, musulmană. Femeile tinere încă ţineau „perdele” pe faţă să nu îşi piardă valoarea, cele mature aveau capul strâns de cârpe negre, bătrânii erau toţi în cârje, cu bărbi cărunte mici şi tăiate cu grijă, păreau neputincioşi însă gata oricând să te agreseze cu măciucile pe care le foloseau pentru sprijin, iar copiii, o legiune în formare, se împrăştiaseră printre salvatori şi căutau orice în casele ruinate. Zgomotul făcut de foc şi vânt se amestecase cu strigătele mulţimii şi un vacarm indescriptibil făcea munca infernală a pompierilor mai chinuită. Puteţi crede că un om se implică în mod voluntar în această activitate periculoasă, că are chemare pentru sacrificiu în folosul comunităţii? Salariul era bun însă niciodată îndeajuns...

–        Îndepărtaţi-vă, se striga în portavoce, îndepărtaţi-vă! Se aruncă apă de sus, din elicopter!

 Au văzut elicopterul urcând şi apoi dispărând în norul de fum... Nimeni nu ar fi dorit să plece de-acolo deşi aerul era aproape irespirabil. Şi a căzut un val de apă rece pe mulţime. Oamenii au fost măturaţi pe stradă. Urletele au minat auzul celor sensibili şi, însoţite de barbaria limbajului, au declanşat atacul împotriva indivizilor care voiau să ajute. De ce se legau de pompieri, de poliţişti? Pietrele au învăţat să zboare, să spargă geamurile maşinilor şi capetele neprotejate. Este, pe undeva, o plăcere ancestrală de vânător primordial. Să spargi maşinile pompiereşti! Sunt mari cât mastodonţii. Oo, dulce răzbunare pe soartă! Cineva, şi cine altcineva?, oficialii, primar, consiliu, poliţia şi pompierii, paramedici, jurnalişti, toată adunătura de străini care le călcau posesiunea, armata, toţi deveniseră persoană nedorită şi ţintă pentru tirul bandelor de cartier. Pe tinerii aceia nu îi interesa cine pusese focul. Nu piromanul era cauza disconfortului. Se declanşa o nouă „intifada”? Câteva ordine precise au mobilizat soldaţii. O bombă cu segmentare a fost trimisă în mijlocul băieţilor. Au căzut cu zecile şi apoi s-a făcut linişte. Strada se golise, oamenii au fugit departe. Tineri şi bătrâni, femei şi bărbaţi, dispăruseră ca un vis negru. Înaintea trupelor doar focul nu se speriase şi a continuat să consume până ce s-a dus tot ce putea să ardă. Când a venit ploaia grea şi sâcâitoare s-a stins brusc focarul astfel încât un grup de zece specialişti au putut să ia mostre, să schimbe păreri şi impresii, să umble cu aparatele peste toată zona excluzând craterul aproape conic pe care nu au îndrăznit să îl exploreze fără costume de protecţie şi echipamente cu performanţă garantată. Nu au putut înţelege imediat cum a fost declanşat incendiul şi au lăsat consiliul primarului să îşi bată capul cu toate presupunerile.

 

Zadiq, tânărul eunuc, nu se antrenase în lupta de stradă. Nu avea condiţie fizică să se bată cu armata, nici motivaţie. Distrugerea cartierului îi tulbura sentimentele. Desigur îl ura şi îl urâse din ziua în care ajunsese acolo (nu bănuia că el fusese cauza schimbării de domiciliu), însă viitorul nu se vedea bine deloc. Familia sa rămăsese pe drumuri. Palatul Fedouin era acolo, neatins, mult mai vizibil şi de aceea putea să devină o ţintă pentru lumea dezlănţuită. Toţi angajaţii urmăreau mişcarea de trupe şi modul în care se ascundeau tinerii războinici. Faptul că erau vânaţi cu gloanţe mortale îi îngrozea pe oamenii din palat. Se temeau că va veni rândul lor. După ce focul s-a stins, la poarta palatului a oprit un automobil de armată şi doi ofiţeri au cerut permisiunea să intre în inspecţie. Li s-a deschis, iar aceştia au intrat cu doi soldaţi în echipament asemănător celui de astronaut, s-au dus pe hol înainte şi s-au oprit în faţa scărilor. De acolo au fost preluaţi de un însoţitor. Pentru a ajunge în biroul proprietarului au intrat în lift, probabil era un lift deoarece într-o clipă s-a deschis uşa cealaltă şi s-au aflat acolo, în birou. Un bărbat tânăr, cu păr negru, lung şi întins bine pe după urechi, îmbrăcat în costum dintr-o stofă cu dungi, i-a primit amabil şi i-a poftit să ia loc. Ofiţerii nu aveau timp de formalităţi şi au dorit să cunoască a cui era şi cine se mai afla în acea construcţie rămasă intactă, deşi nu prea departe casele fuseseră mistuite de foc. Soldaţii se mişcau rigid, ca nişte roboţi articulaţi, analizând cu aparatele din echipament toate locurile presupus periculoase. Tânărului proprietar nu i-a luat mult timp să îi relaxeze pe toţi. Chiar soldaţii încastraţi în costumele de protecţie şi-au găsit câte un fotoliu comod să poată servi o băutură energizantă, iar ofiţerii şi-au permis să soarbă câţiva centimetri dintr-un pahar cu Dubonet vechi de peste douăzeci de ani, care îi aşteptase într-o sticlă de colecţie, şi să tragă câteva fumuri din ţigări cubaneze de foi de tutun. Îşi permiteau rar asemenea delicii. Tânărul era fiul primarului deci... nu prea aveau ce căuta în palat. O mică discuţie despre ştiinţa jocului de bridge nu putea fi dăunătoare intelectului lor nu prea des încercat. Cei doi ofiţeri se întâlneau arareori, alături de neveste, la un club dedicat şi se mândreau cu rezultate. Discuţia plecase de la un afiş mare, opera unui artist renumit, D. De Foe, acesta era pseudonimul artistic, nu despre el au discutat ci despre „Pod”, în engleză „Bridge”, cum i se spune celebrului joc, englezesc la origine (sau rusesc). Ştiinţa licitaţiei, de-acolo pleacă toată..., acolo afli pe ce te poţi baza în munca la strâns levate. Elrey Savou, locotenentul creţ cu mustaţă (numit „rege spaniol” de părinţii adoptivi) şi-a privit imaginea într-un perete ca oglinda şi, din reflex, a netezit cu degetul părul aranjat de el şi de natură sub nas. Dincolo de peretele acela îi păru că dansează un grup de femei tinere, ciudat, era el în faţa acelor femei. S-a întors către stânga, dar nu... nu-i aşa că se aflase în biroul acela cu mobilă de mahon, în prezenţa superiorului său, a domnului Riammy junior şi... şi celor doi soldaţi? Ei bine, nu mai era! O cascadă de apă limpede, transparentă, şi iazul în care se îmbăiau cinci nimfe, plante tropicale, nisipul şi el într-un costum de in, uşor... Se afla în paradisul promis. „Sunt mort”, gândi „iar trupul meu putrezeşte neştiut. Este un păcat să nu te îngrijeşti de păstrarea trupului. Este un grav păcat... Ar trebui să învie într-o zi când va suna din goarnă, sau trâmbiţă, arhanghelul Gabriel!” Raiul său părea închis. Puteai spune că este o cameră foarte mare.

–        Stăpâne, stăpâne!, îl strigară huriile.

Nu erau femeile mari, trupeşe, lăptoase, erau subţiri şi mlădioase, tinere... pe placul său. Îi plăceau chiar toate dar între ele creola, parcă, avea un farmec în plus... un cercel în nas, trei brăţări la piciorul stâng, buzele cărnoase,...

–        Cum te cheamă?

–        Jasmine, stăpâne. Evident.

–        Unde se află cadavrul meu?

Viaţa n-are moarte în paradis. Femeia şi-a rotit puţin capul, s-a uitat în ochii lui, zâmbind.

–        Stăpânul nu este încrezător? Spune-mi tot şi vei pleca de-aici vindecat.

Celelalte l-au stropit cu apă şi a intrat în lac îmbrăcat, în mijlocul femeilor, apoi s-a lăsat dezgolit şi... s-a înspăimântat:

–        Sunt alb! Am pielea albă? Ce aţi făcut din mine?...

Zadiq era în afara salonului când şi-a auzit stăpânul strigând. Femeile erau singure la piscină. „Oare nu sunt agresate de un străin?”, şi-a zis, astfel încât s-a grăbit să revină, iar momentul său de intrare l-a derutat pe bărbatul care se afla în apă.

–        Cine eşti?, a strigat curajos eunucul, cum ai pătruns?...

–        Este stăpânul, au zis femeile...

Stăpânul se prăbuşise în apă, l-au ridicat şi a fost dus afară pe nisip. Înghiţise apă, îşi revenea greu... Ce s-a întâmplat cu el?, se întrebau toate, iar Zadiq nu ştia cum să se scuze, să îl roage, era datoria lui să vegheze femeile, nu l-ar fi deranjat niciodată,... Avea o temere continuă că îşi va pierde slujba...

–        Unde mă aflu?, a întrebat „stăpânul” după ce şi-a revenit.

Era timpul să o anunţe pe DP că se petrecea un lucru nefiresc şi, desigur, să ceară intervenţia medicului. Stăpânul trecea printr-o criză de personalitate. Nu se mai întâmplase şi de aceea situaţia părea gravă, deşi vulnerabilitatea bărbatului îl umaniza, îl aducea mai aproape de sensibilitatea femeilor (poate mai puţin a Nadiei, rusoaica nebună cu ochi oblici de tigroaică siberiană).

Doamna Principală nu locuia în cartier însă fusese impresionată de tragedia oamenilor şi nu avea o dispoziţie care să îi permită un control desăvârşit al crizei interne. L-au scos pe „stăpân” din salon şi au plecat, împreună cu medicul într-un loc ce putea să îl calmeze. Stăpânul le-a spus că nu este cine cred ei şi că a fost vrăjit. Acest amănunt le-a întunecat bunul sens tuturor. Chiar Zadiq, obedient din fire, îşi urmase stăpânul să audă că îl iartă, a fost uimit să afle că este un om superstiţios. El fusese educat să nu creadă asemenea nonsensuri. Tot ceea ce există vine de la Alah, restul este iluzie, seducţie malignă. Despre demoni fiecare ştie ceva. Şi pe ei tot Alah i-a creat. Au rolul de a-i încerca pe dreptcredincioşi. Necredincioşii, oare stăpânul era dreptcredincios sau nu?, trăiau sub semnul Celui rău. Asta credea cu tărie Zadiq. Au ieşit din biroul medicului, lăsându-l pe „stăpân”, sedat, înăuntru, să se odihnească în fotoliul rabatat. Au plecat cu toţii, doar Zadiq rămăsese pe hol când a ieşit „stăpânul” din birou. Văzându-l pe Zadiq l-a întrebat dacă ştie unde poate fi camera privată a proprietarului casei, dacă există aşa ceva. Era un mod impersonal de exprimare, nu îl mai surprindea, aşa că l-a condus în faţa biroului său, apoi l-au descoperit pe majordom. Acesta s-a strâmbat la eunuc şi a deschis uşa „stăpânului” care a privit interiorul mare şi... gol.

–        Nu este nimeni aici?

–        Militarii au plecat, domnule, ştiţi bine... Când v-aţi schimbat hainele? Iertaţi-mă...!

–        Militarii au plecat? Era şi negrul cu ei?

–        Au plecat toţi aşa cum au venit. Dacă-mi permiteţi, aveţi hainele ude, domnule. Scuzaţi-mă!, s-a întors către Zadiq, pleacă, pleacă iute de aici!

–        Nu, lasă-l! Vreau să vorbesc cu el dacă se poate.

Zadiq a pătruns pentru întâia dată în biroul stăpânului. Un interior colorat maron, negru, plus argintiul oglindei laterale. Majordomul a rămas în hol. S-au privit înaintând. Elrey l-a văzut pe băiatul obez alături de proprietar şi s-a oprit, oprindu-l în faţa sa pe omul alb cu păr lung să îl cerceteze bine în oglindă.

–        Spune-mi, a zis, ce ştii despre patronul tău? Este, cum susţine, fiul primarului?

–        Nu ştiu nimic, stăpâne. Sunt nevinovat. Eu sunt anunţat întotdeauna când îmi este interzisă intrarea în salon. A fost o greşeală...

Elrey simţi deodată efectul substanţei sedative.

–        Mi-au injectat un somnifer. Spune-mi repede cum te cheamă şi de ce te afli aici!...

–        Numele meu este Zadiq. Am fost angajat de doamna Principală să mă ocup de nevoile haremului...

–        Bine-bine! Trebuie să mă ajuţi să ies repede afară din clădire, Zadiq! Harem?... Ce fel de...?

Elrey a adormit aşezat în fotoliul stăpânului. Deşi văzuse că a închis ochii Zadiq a continuat să îi spună de cât timp este angajat, cum se achitase de munca lui şi cât de mulţumite erau femeile... erau femeile, când... s-a petrecut ceva de neimaginat! Stăpânul s-a resuscitat brusc, l-a privit în faţă şi l-a întrebat: „Ce este cu tine în acest loc?”, iar Zadiq a simţit cum se derulează invers întâmplările abia trăite şi totul se reia de la momentul în care se găsea în afara salonului mare al haremului. Tot ce se întâmplase a rămas viu în memoria lui.   S-a grăbit spre uşa salonului. Înăuntru, femeile se stropeau vesele în apă. A căutat-o pe DP. Aceasta încă scruta străzile cu luneta alături de câţiva subalterni, portarii vorbeau despre cei patru militari abia primiţi de stăpân, şi s-a întors... Nu avea destul curaj să investigheze mai mult. Experienţa magică trăită de Zadiq a fost un semn... că îl slujeşte pe Cel rău...