Piesa 25

Bătălia a început sâmbătă noaptea, înainte de ziua alegerilor amânate, când a fost lovită cu obuze de mortier baza aeriană de lângă Versaille. Imediat avioanele s-au răspândit pentru a bombarda zona, dar nimeni nu a localizat riguros de unde s-a lansat astfel încât au fost distruse culturile, locuinţele, vieţile nevinovate. Apoi s-au izbit corpurile de luptă. Războiul acesta cu roboţi are destule dezavantaje. În primul rând costul. Excesul de oameni a micşorat valoarea în sine a unui om. Producătorii nu investesc în om ci în echipament. Se vinde scump, normal, tehnologia şi patentele se protejează, iar protecţia protecţiei este mai scumpă decât produsul însuşi. Un robot realizat în serie la o firmă discretă, ascunsă, îngropată sub munţi, este specializat să producă mari pagube. Costul său este dat de procentul eficienţei. Nu este exclus să auziţi: „L-am achiziţionat pe « 62% » din Paraguay. Are cel mai scăzut preţ.” În Paraguay? Îm, o simplă supoziţie. Dacă un robot este bine cuirasat, echilibrat, are suspensii rezistente, vede mai departe, loveşte mai sigur, omul se poate adapta mai bine într-o luptă, ştie când poate sau nu să reuşească, are spirit de conservare, îşi cucereşte poziţiile strategic. Invenţia secolului în industria de apărare personală a fost scutul bionanologic, fabricat dintr-un fel de osânză transparentă în care nu pătrunde nimic contondent. Ricoşează, dar şi bietul om este aruncat departe, astfel încât s-au construit costume cu pernuţe gonflabile, sisteme de aerisire a pielii, etcetera. Industria armamentului, militară, cum s-o numi, îşi continuă minunata sa eficienţă de măcelar neselectiv al speciei homo.

Roboţii puternici ai trupelor de mercenari şi-au dovedit valoarea. Insectele miriapode care înnegriseră câmpul au fost pârjolite. Privind tabloul arzând al primei nopţi de luptă, nu puteai decât să gândeşti la filme-ficţiune despre lumi şi războaie intergalactice. Iar dimineaţa care a sosit le-a arătat mai mult. Erau insecte adevărate, nici mai mari, nici mai mici. Generalii au raportat invazia şi au concluzionat că insectele sunt distrugătoare de maşini. Deocamdată nu se putea spune mare lucru despre duşmani. Văzând cum le era atacată tehnica de luptă s-au arătat foarte rezervaţi şi prevăzători.

–        În periferii, domnule comandant, nu mai avem siguranţă. Militarii nu pot face percheziţii deoarece sunt atacaţi armat. Am pierdut zece oameni. Nici retraşi în redută nu suntem foarte siguri deşi avem o protecţie radio dintre cele mai eficiente...

Generalul Jean Bresson raporta primarului situaţia tulbure de la marginea oraşului, iar acesta lovea nervos cu un tac subţire tocul pantofului drept.

–        Ce propuneţi deci, domnule, deci... Ce-ce propuneţi?

–        Să fie ras pământul de construcţii pe o adâncime de zece kilometri în jurul bulevardului periferic...

–        Ce spune-ce spune?  

–        Domnule, după îndepărtarea civililor... Douăzeci, ar fi ideal. Suntem atacaţi cu insecte mutante. Şi domnule comandant, am fost bombardaţi... Omorâm oameni nevinovaţi, cred.

–        Ce spune omul acela?

–        Se lamentează...

–        Tată, s-a auzit vocea lui Thor, permite-mi să merg acolo! Voi redresa tot, promit! Pentru ce să strici casele? Cu cine ridicăm altele? 

–        Oricum se dărâmă, tinere...

Pentru toţi lupta aceasta nu avea obiectiv. Doar Bindhu ştia că există chiar în interiorul oraşului un „prinţ al demonilor”, astfel se numea Maïakovski în viziunea sa. Orbul şi oamenii săi au aflat, iar duminica, după noaptea de foc, au fost informaţi şi cei doi fraţi vrăjitori din familia primarului.

–        Se ascund în oraş?

–        Mi-e teamă că nu se ascund ci complotează.

Pe Bindhu, omuleţul acela aproape negru la faţă, îmbrăcat multicolor, zâmbăreţ, fraţii nu îl cunoscuseră direct, îl ştiau din simple inspecţii incognito pe care le făceau pentru a cunoaşte ce fac aliaţii lor. Nu aveau deloc încredere în ei. Oraşul era supravegheat de o reţea celulară de camere video folosită, prin „Vexa”, pentru urmărirea pe stradă însă nimeni nu făcuse o scormonire a populaţiei pentru că nu ştia ce caută. Era nevoie de magicianul indian chiar lângă ei, în echipa de strategie şi    i-au cerut acceptul dar maestrul s-a eschivat.

–        Nu vreau să fiu constrâns de cineva, nu accept ordine, nu mă supun decât marelui zeu din spiritul meu pe care nu-l pot întâlni în forma aceasta.

–        Îţi dorim doar sfatul, l-a îmbiat Thor în timp ce Guy-Paris a fost cam ţâfnos.

–        Ce tupeu de ţigan! Nu ştie că străinii au fost evacuaţi?

–        Mă tem că nu ar fi bine să îl îndepărtăm. Este o minte foarte dotată, Guy. De el avem nevoie.

Au discutat cu Prince Riammy după acea întrevedere. Nu aveau consimţământul breslei să numească neiniţiaţilor magicieni sau vrăjitori de aceea l-au prezentat pe Bindhu ca specialist în spionaj cu aparate de înaltă tehnologie. „Avem încredere în el”. Prince Riammy nu avea, plătea destul „mari specialişti” dar... cine era Bindhu să acceseze această comoară informatică? După toate semnalmentele, străinul acela era un interlop.

Cei doi fraţi Riammy au avut nevoie de Efel. Presupun că exista o atracţie între ea şi Thor, deşi pe Thor îl afectase dispariţia mamei sale, iar secretara ştia. Efel nu era o simpatizantă a doamnei Clara, îi cunoştea faima fără să creadă în ea. Despre oameni cu puteri magice nu putea vorbi decât în glumă. Dispariţia soţiei primarului rămăsese un mister deşi aveau aproape toate circumstanţele. Efel cunoştea bine.

Frumoasă şi mândră ca Myriam Beird, ultima Mademoiselle Monde, Efel avea un avantaj covârşitor faţă de laureată, era şi foarte deşteaptă. Frumoasele deştepte sunt, au fost şi vor fi, nişte ciudăţenii pe care nu le plac decât bătrânii. Aceştia cred că le pot capta respectul. Şi dacă nu reuşesc, la urma urmei oricum le-au înşelat hrănindu-se cu tinereţea lor. Când Thor i-a vorbit despre morţi, Efel a crezut că este un simplu reflex. Un mort pe care îl cunoscuse mama lui era dificil de găsit.

–        Să fie „Falsul”?, a întrebat femeia.

Ancheta privind moartea „Falsului” intrase în impas de la început. Asasinul folosise un stilet, după semne, dar doamna Clara nu a vrut să facă o declaraţie pe loc. Şi uite că principalul martor dispăruse la rândul său. Era timpul să vadă evenimentele din altă perspectivă. Cine fusese acest „Fals”? Efel i-a vorbit despre tulburările sale de personalitate din ultima zi ceea ce l-a trimis pe Thor cu gândul la fratele său. A întrebat direct: „Tu eşti Guy, asasinul Falsului? De ce?” A fost drumul care l-a dus la Gauriac. Această direcţie s-a desenat repede şi a produs modificări radicale.

Guy Guinssac avea o viaţă ascunsă pe care nu ar fi dezvăluit-o vreodată. Dar să fim lucizi. Magicieni care nu-şi disimulează adevăratul eu, nu există. Ce poate fi magia altceva decât minciună? Nici atunci când par sinceri oamenii aceştia nu pot fi siguri. Puţini cunosc dar există un cod de conduită al membrilor Breslei. Este numit „Jurământul magicianului” şi are zece legi, ca Decalogul mozaic. Magia nu are culori. Ea există sau nu există. Doar şarlatania se acoperă în alb şi negru. Să îl expună pe Guy unui control al Breslei nu era în intenţia lui Thor, de aceea a trebuit să caute el întâmplările din viaţa fratelui său după momentul în care Prince Riammy îl izgonise. Erau fraţi, se plăceau, totuşi cunoşteau puţine lucruri unul despre celălalt. Thor a început vorbindu-i de întrevederea cu Marele Fussman-Cohn. Abia apoi au discutat despre „înviat”. Tatăl lui Guy fusese un tip numit, cum se ştie, Cèdric Gauriac. Guy şi-a urât profund originea paternă. Ursita lui fusese paricidul. Deoarece este o comandă implacabilă, pentru că îl obseda, a construit scena atentatului de la agenţia de presă Authèntik, apoi a repetat crima chiar în prezenţa mamei sale. De ce, de ce, de ce? Nu s-a putut abţine. Auzind că este posibil ca mortul să circule pe propriile picioare, Guy a fost uimit. „Este probabil o existenţă zombi”, a murmurat.

–        Poate. Marele Fussman-Cohn susţine că ar trebui să îl oferim zeului Pământ pentru că spiritul său i-a fost promis. Guy, mama nu poate rămâne acolo!

–        Bătrânul a fost salvat de două ori? Mama chiar l-a iubit!

Legăturile acestea dintre vrăjitori şi oamenii fără har se încheie mai mereu tragic. Muritorii de rând au fost întotdeauna atractivi poate şi pentru că vrăjitorii sunt, în general, lipsiţi de caracter. Modestia nu le face bine. Nici compasiunea. Dar sunt devotaţi părinţilor care i-au dăruit cu acestă calitate. Este, altfel spus o solidaritate de clan.

Căutarea lui Cèdric Gauriac s-a declanşat imediat. Era o problemă de familie, au decis să o rezolve doar ei. Pentru a câştiga o bătălie, Providenţa cerea o jertfă, dar jertfa nu era o copilă neprihănită ci un bărbat deja bolnav de existenţă, un zombi...

 

Michelle Gauriac avusese o seară grea fiindcă Alain, puştiul ei de şapte ani, foarte preocupat artistic, nu avea chef de culcare. Îşi aşezase într-un colţ al camerei, cu ajutorul bunicului, un panou ca un mic şevalet şi schiţase o lume extraterestră inspirată din filmele pe care le viziona. Tatăl ei îl încuraja, dar copilul trebuia să profite de vacanţă şi să exerseze scrisul, compunerea, aritmetica şi să citească...

Deşi în oraş era blocadă nu putea lipsi de la birou, ba chiar trebuia să ajungă mai devreme că lipsea secretara şi doar ea o putea înlocui deoarece făcuse muncă de secretariat. Oricum, era mai tânără! A închis tot, şi-a sărutat copiii pe frunte, a rostit rugăciunea către îngerul casei şi abia aluneca spre lumea viselor când a simţit prezenţa unei persoane în camera sa. A deschis foarte uşor ochii şi a zărit alături, la lumina palidă de afară, o umbră. S-a ridicat înspăimântată trăgând de pătură să se protejeze:

–        Cine eşti? Cum ai intrat aici?

–        Şşt! Nu striga, să nu trezeşti copiii! Numele meu este Paris şi caut un om cu numele Cèdric Gauriac. Nu l-am găsit. Trăieşte oare?

–        Tatăl meu nu trăieşte. A murit de o lună într-un accident. Aţi intrat prin efracţie în casa unei femei singure cu doi copii... Cum aţi oprit sistemul de siguranţă?

–        Nu te priveşte... Este tatăl tău?

–        Domnule, vă rog să ieşiţi! Casa mea este monitorizată de poliţie. Sunteţi urmărit chiar acum şi poliţia este în drum spre casa mea...

–        Nu te agita inutil, nu poate veni nimeni. Poate mortul...

Paris s-a aşezat în fotoliu să îşi vadă sora mai bine. Nu o cunoscuse şi nu avea nici un reper despre neamurile sale din partea tatălui. Femeile se grăbesc să nască... Deşi era mai tânără ca el, femeia aceea avea deja doi copii. Nu simţea sentimente fraterne pentru ea.

–        Cum te numeşti?

–        Numele meu este Michelle Gauriac, domnule. Doreşti să cunoşti şi codul personal?

–        Nu eşti măritată?

–        Cine eşti dumneata să-mi pui asemenea...?

Paris avea abilitatea să îşi folosească mintea şi altfel în timp ce vorbea. A gândit ce poate face în eventualitatea că nu mai era Gauriac, deşi... parcă îi simţea mirosul în casă. Îi ştia mirosul corporal de la Authentyk. „A plecat de-acasă, iar femeia nu îl deconspiră”, şi-a zis.

–        Michelle Gauriac, spune-i tatălui tău că a fost căutat de Guy! Va şti şi va dori să ne întâlnim.

Paris a dispărut deodată lăsând-o pe Michelle stupefiată. A luminat camera, şi-a pus capotul, l-a chemat pe Rex şi a trecut uşor spre camera copiilor. I-a părut totul în regulă, apoi s-a întors în camera sa. „Cine era omul acela şi ce voia cu adevărat? Nici câinele nu îl simţise! Era duşmanul sau prietenul tatălui său?” Problemele tatălui afectau toată familia... Dimineaţa doar, a văzut că Marie nu se afla în pat. A căutat-o la toaletă, a strigat-o şi apoi s-a înspăimântat. Omul acela îi răpise copilul!

–        Marie!

Strigătul de disperare al femeii a trezit toţi vecinii.

 

Bătrânul Gauriac abia dormise noaptea. Se afla în „bunker” cu douăzeci şi patru de oameni împrejur pentru a organiza o revoltă cetăţenească. Un protest... El şi Nez Marceau erau vârstnicii acelei adunări şi în virtutea acestui fapt Gauriac, mai bătrân cu un an, fusese ales Directorul grupului numit „Les Vingt Cinq – Cei douăzeci şi cinci”. De ce oare se implicase în acea tulburare? Îl ducea puţin către exaltarea anilor săi de demult şi apoi... pentru ce oare murise şi înviase dacă nu pentru că era dator să împlinească ceva, să se implice? Se ocupase de redactarea „Declaraţiei către cetăţeni”. „Cetăţeni! Sfârşitul tiraniei este aproape. Alăturaţi-vă cauzei comune! Să rupem împreună lanţurile, să revenim cu demnitate la democraţie. Să nu avem milă de slugile tiranului pentru că nici ele nu au milă de noi. Lupta noastră va cere sacrificii, dar nu mai este timp de reflecţie şi de teamă. Astăzi, până nu este prea târziu, să renaştem lumea pe care ne-o dorim! Să mergem la luptă concetăţeni! Umanitate, libertate, egalitate!”. Fusese doar un concept şi a auzit că era deja transmis pe reţelele subterane şi apoi distribuit griffeur-ilor, cei care o imprimau pe ziduri. De fapt nu o zgâriau dar se utilizase termenul în vechime şi îl reinventau. (Suntem animale care se inspiră dintr-un trecut pe care nu l-au trăit.) Gauriac îşi petrecuse deja câteva zile cu acei oameni, se înzdrăvenise uimitor datorită activităţii. Fusese în miezul evenimentelor o viaţă şi nu avusese habar de mişcarea „APD”, cel puţin de activitatea ei politică. Zona artistică fusese răspunderea bietei Françoise Villon. Oare ce se întâmplase cu ea? Basile îi vorbise despre răpire. Nu putea crede că membrii clanului Riammy se puteau murdări într-atât, iar dacă era adevărat... motivaţia luptei devenea şi personală.

Iată aşadar că bătrânul vulpoi de presă, Cèdric Gauriac, devenise peste noapte conducătorul ales al unei revolte. Ce mai plocon! Oamenii deja îl strigau: „Directeur”! sau „Monsieur le Directeur”! Înainte era doar chef! Nu se îmbăta cu laurii acelei funcţii. Ştia cine este conducătorul veritabil şi îl numise chiar el „Comandant executiv”: Maïakovski. Nu i se cunoştea alt nume. Era un tânăr pe care nimeni nu îl cunoscuse prea bine. Îl redescopereau.

–        Cine a organizat atentatele, Maïa?

–        Eu doar le-am gândit. Pentru asemenea lovituri mari am angajat forţe oculte. Aţi auzit de „Şobolanii străzilor”? Este o legendă şi va rămâne astfel. O lume ascunsă pe care o avem alături în luptă. Este o forţă uriaşă, le-a spus Maiakovski.

–        Grupări necunoscute, lumi de pe nebuloase...? Comandante, este cazul să le cunoaştem pentru că noi reprezentăm Mişcarea.

Pe Gauriac, Maïakovski l-a privit zâmbind şi i-a zis că le va cunoaşte în mod sigur. Gauriac, la fel ca Dimov, ştia că Prince Riammy bănuia „Şobolanii străzilor” ca autori ai atentatelor, ba chiar îl deţinea pe şeful lor.

–        Imposibil...

Ce putea cunoaşte Maïakovski mai mult?...

După ziua când „Revoluţia” numise un Director şi un Comandant şi avea deja un Comitet executiv denumit „Cei douăzeci şi cinci”, după ce lansase primul atac asupra mercenarilor şi auziseră toţi cum urlă de straniu sirenele în oraş – încă nu se risipise exaltarea după ce se scursese toată noaptea –, Cèdric Gauriac a fost înştiinţat că în casa lui se petrecuse un eveniment. Michelle nu avusese cum să îl contacteze, a primit mesaj de la unul dintre „supraveghetori” cu ochii mici, care vorbea grăbit, neinteligibil şi suspect, despre ceea ce spusese Gouatté unui poliţist care sosise devreme la el acasă, după ce Michelle plecase în grabă la serviciu.

–        Bună dimineaţa domnule, în casa noastră e haos. Mi     s-are p... mi s-ar părea că nu... că nu... că nu este voie să se primească... nu latră câine... dintre copii.

–        Ce vrei să-mi spui? Care câine şi ce...?

–        Nu mai este copil..., a zis Gouatté. Femeie plânge: „Nu mai este copil”!

–        Cum să nu mai fie copil?

–        Nu ştim. Nu văzut copil. Copil în casă. Femeie spune: „Nu mai este copil”!

Gauriac şi-a trezit camarazii. Ce mesaj era acela şi cum putea să îşi vadă fiica? Maïakovski nu voia să înlocuiască supraveghetorii şi nici să îi înveţe să explice mai bine. Dacă nu văzuseră ce s-a întâmplat, pericolul venea iute spre ei. Au cerut supraveghetorilor să descopere ce era, amănunţit, şi să găsească altă locaţie pentru a schimba mesaje. Indivizii aceia ştiau mult mai multe, cunoşteau lumea mai bine decât să o traducă în vorbe. Mesajul care a fost recepţionat după o oră, de la un punct de contact, erau câteva în oraş, foarte discrete, le-a oferit imagini cu Michelle în timp ce declara poliţiştilor întâlnirea cu Paris şi dispariţia copilului. Femeia era disperată şi nu înţelegea ce se întâmplase. Deşi nu a vorbit despre tatăl său, poliţiştii au insistat să afle unde este. Existenţa lui Gauriac era cunoscută „serviciului secret” care îl ridicase pe şoferul doamnei Escobar chiar de la acea adresă, iar Cliff Georgell vărsase tot. Poliţia însă, nu cunoştea nimic! Prin urmare, speriată de insistenţe, doamna Michelle Gauriac a spus că nu ştie unde este. Ea l-a îngropat deja. Încerca să trimită un semnal acelui domn Guy, care îşi zicea chiar Paris, că nu avea de unde să îl mai ia pe tatăl său. Dacă el ştia că trăieşte, foarte bine, să îl găsească dar să îi trimită copilul teafăr înapoi... Poliţia notează, controlează, amuşinează, vorbeşte la aparate, strânge amprentele şi te uită pentru totdeauna. Era timpul să caute un detectiv, iar detectivul pe care îl ştia Michelle Gauriac era Nez Marceau, prietenul familiei.

 

Detectivul Gabriel „Nas” Marceau a văzut ce se întâmplase în casa lui Gauriac şi a reuşit să găsească o asemănare cu precedentul său caz pe care îl abandonase printr-o concluzie pripită că maestrul dirijor se drogase cu opium la „Centrul chinez de regenerare” al cărui membru de onoare era. Fusese grăbit de domnul Vergas să încheie cercetarea, iar pe domnul acela îl bănuia de implicare în crimă (pentru că el era convins că fusese o crimă). Dimov cunoştea parcursul investigaţiei şi avea teoria sa că există aparate cu acţiune telepatică, de teleportare sau control mental de la distanţă. Războiul modern psihotronic, biotronic, nanotronic, este realitate! Este realitate? Sau este magie? Mohamed Al Lahoud, inspectorul pe care îl cunoştea Dimov îi vorbise, printre altele despre Orb. Orbul era un magician vestit! Dimov nu îi cunoscuse faima dar Nez Marceau ştia. Cum să descoperi trucurile magicienilor? Astfel divagau cei doi detectivi în momentul apelului din partea fetei lui Gauriac. Erau amândoi acasă la Marceau. Avuseseră chiar o contră pe tema abordării inspectorului... Michelle fusese la serviciu, deţinea nişte chei, şi l-a chemat pe Marceau când se afla pe drum. Să meargă în ziua aceea prin oraş era dificil, a trecut prin câteva controale, toată lumea era nervoasă, iar jandarmii parcă îi bănuiau pe toţi. „Staţi acasă, staţi la serviciu! Nu mai circulaţi decât dacă este urgent! Nu înţelegeţi că suntem în stare de război? C’est la guerre!...” Nimeni nu ştia despre vreun război, iar vuietul sirenelor fusese considerat un exerciţiu sporadic, o distracţie tip poliţist adormit care a apăsat întrerupătorul interzis... Michelle l-a rugat să vină imediat acasă la Gauriac! Maestrul Marceau a gândit să meargă împreună cu Barrecȏte. Angajatul său nu ştia în ce „Revoluţie” se angajase bătrânul detectiv – la drept vorbind nu era prea bătrân dar se apropia periculos de şaizeci de ani. Dimov avea deja program alături de Gauriac, Maiakovski şi alţi câţiva, de pregătire şi comandă a acţiunilor care urmau să escaladeze. Dorea să o vadă seara pe Constance la bar, şi dacă Marceau venea, sau Directorul Gauriac avea puterea să îi însoţească,... era un loc unde puteau discuta. Dar lui i se potrivea maxima asta: „Niciodată să nu îţi faci dimineaţa planuri pentru seară.”