Piesa 24

Ziua, în vremea „stării de asediu”, începea mai târziu şi se termina devreme. Era ceea ce se cheamă „zi-lumină”. Noaptea urcau în cer elicopterele cu motoare silenţioase. Auzeai uneori elicea bătând aerul, iar elicopterul se ridica mare de după clădiri şi te prindea într-un con de lumină.

–        Atenţiune! Stai! Nu mişca! Aşteaptă să fii identificat!

Nimeni n-ar fi rămas în loc dacă era surprins noaptea pe stradă. De aceea, după câteva nopţi de atenţionări sterile s-a optat pentru imobilizare, fără „bună seara”. Asta nu a schimbat decât, eventual, locul pe unde circulau noctambulii. Existau încă străzi strâmte, se putea comunica între case şi apoi, nu se controlau canalele subterane. Nu vorbesc doar despre canalele pentru ape potabile sau reziduale. Existau catacombe create de săraci încă înainte de revoluţia islamică pe care le folosise cu succes renumita organizaţie IAT – Islam Avant Tout. În arabă se spunea altfel dar în timp se acceptase numele franţuzesc pentru că mişcarea se manifesta în Franţa şi nimeni nu voia să modifice numele statului decât în „Republica Islamică Franceză”. Doar atât. „RIF” nu a supravieţuit prea mult, totuşi drepturile pe care le obţinuseră cetăţenii de origine arabă le mulţumiseră, pentru moment, orgoliul (deşi au rămas nesfârşite controverse). Primarul ales al Parisului era de neam libanez maronit, familia sa emigrase de aproape un secol, şi fusese educat să respecte obiceiurile religioase ale concetăţenilor. Uneori părea mai aproape de musulmani decât de creştini. De fapt era un tip care îşi îngăduia să fie libertin şi permitea libertinajul pentru că iubea spiritul Parisului. Se născuse, copilărise, studiase şi se realizase acolo. Era şi el parizian.

Revenind la interdicţiile nocturne care nenoroceau o industrie, nemulţumirile s-au manifestat prin proteste verbale. Şeicul Al Reis, preşedintele pe viaţă al Partidului Naţional Islamist, trimisese un mesaj pe canalul privat tocmai din Medda, unde avea domeniu familial, deoarece lui îi părea sabotaj la interesele unui consorţiu patronal care investise în industria turismului de noapte din oraş. „Ne luăm iar şi din nou de dreptul la arabi, domnul primar? Arabi sprijinit dumneavoastră la alegere şi avem încredere că repede pedepsit infracţiuni.”. Partidul Naţional Islamist păstrase încă un rudiment al IAT care funcţiona ca organizaţie clandestină    într-un mediu interlop. Deşi se afiliase la un cartel infracţional, de fapt îşi manifesta independenţa în domeniul politic pe care celelalte bande nu îl abordau. În afara lui se ocupa de taxe de protecţie pe zonele particulare de influenţă. Zonele se întindeau până în cartierele externe de la marginea oraşului, dincolo de „boulevard Periferique”. Distanţele mari pe care se deplasau agenţii IAT îi aduceau în contact cu unii dintre membrii confreriei „APD”. Primii „futurişti” care au pătruns în cartelul „Farul” au fost cei care şi-au zis „Le gang de boers” şi pretindeau că sunt de origine flamandă. Primele litere, „Bo”, erau brodate pe sacoul lor kaki, purtau uniformă, iar membrii gangului semănau între ei ca fraţii. Un lucru însă nu părea să fi surprins pe nimeni. Nu se cunoşteau mai mult de trei membri ai grupării, deşi se vorbea de o bandă numeroasă. Orbul avea o listă şi puţin îi păsa ce era cu banda aceea cât timp îşi primea fericit taxa pe membru pentru apartenenţa la cartel. Plăteau pentru cincizeci? Atâţia erau. Cartelul avea, cum ştiţi deja, o echipă dotată cu ochi speciali de supraveghere. Originea specialiştilor nu era o raritate. Indienii au ocolit cu succes legea globală a natalităţii. Au invadat ţările unde această lege nu era instituită pentru că nu prea era populaţie. Priviţi că astăzi reprezintă cea mai numeroasă populaţie sahariană. S-au dus acolo cu uzine de curent electric solar, cu tehnologie de exploatare a apei din subsol, cu întreprinderi de prelucrat siliciul, iar dunele Saharei au început să dispară. Mulţi spun că se pierde o frumuseţe a Terrei. Cine credea că această rasă metisă vorbareţă şi leneşă, de oameni bruneţi şi dezordonaţi, poate schimba harta demografică a lumii? Doctrina precipitării în medii străine a fost propagată din China spre India.         Într-adevăr au fost mulţi care au înţeles strategia brahmanilor de a refuza constrângerea prin faimosul dicton „tace şi face”. Consiliul mondial de echilibru (CME), câinele de pază al dezvoltării globale, nu avea cui să dea sancţiuni şi de ce. Studiasem la liceu teoria filosofului coreean Theo Chungcha despre „Sfârşitul Omenirii” în care se spune că după momentul de expansiune maximă a populaţiei umane urmează colapsul într-un timp mult mai scurt. Motivaţia era simplă, metodele artificiale de impunere a unor reguli globale au dus mereu la cheltuieli şi recesiuni economice, flageluri, revolte, psihologie morbidă în masă. Nebunia se cocoaţă la vârf! Asta nu are legătură cu problema rasei indiene – dacă o fi rasă sau nu... Final. Astăzi doar atât despre indienii veritabili (nu amer-indieni).

Bindu Mashdi se născuse cu un dar, un cadou dat de providenţă, o memorie de senzaţie mondială. Fusese copil minune. În zilele de glorie când era purtat de părinţi ca o maimuţă, îmbrăcat colorat, cu părul pieptănat cu creastă şi costumaşe cu pompoane, era fericit să vadă uimirea asistenţei că el poate şti mai mult decât ştiau cei mari. Avea o viteză neîntrecută în asimilarea cunoştinţelor. Înghiţea tot. De la noutăţile în tv până la seriale, tot ce poate înţelege un puşti despre Pământ, Lună şi astre, animale şi civilizaţie umană, limbi străine şi calcule matematice. Existenţa lui se derula prea repede. A mers pe picioarele sale de la patru luni şi zece zile, a vorbit de la cinci luni, la un an punea întrebări cărora părinţii nu le puteau răspunde, la cinci ani a intrat la universitate. V-am spus, era o senzaţie mondială! Abia împlinise şapte ani când    i-au pierit părinţii într-un accident al navei de pasageri în care călătoreau, apoi, foarte repede, a dispărut averea lor. Copilul minune trebuia să ajungă în grija statului. Dar statul indian nu făcea cheltuieli diferite pentru orfanii săi. Un copil scump nu putea fi instituţionalizat. Apoi Bindu s-a pierdut în lume cu un circ. A plecat din ţară, iar lumea... a uitat de el. La circ s-a iniţiat într-o meserie de la guru-ul său, Varihan, dervişul cu sânge verde. Varihan l-a învăţat să cheme lucrurile la el. În afara inteligenţei omul ar putea să acceseze abilităţi pe care nu le permite mentalul concentrat pe relaţii, mai bine zis, pe legături. Să domine gândurile celorlalţi este un bun început al oricărei paranoia. Atenţia şi viteza, sunt două valori ale existenţei pe care Bindhu le-a exersat continuu. Să faci să dispară şi să apară, să distrugi şi să recreezi, să omori şi să renaşti... Toate seduc umanul, îl extaziază. Era un prinţ al iluziei şi astfel a fost numit, „Prinţul Mash’di”. Când „prinţul” Bindhu Mashdi l-a întâlnit pe „Magicianul orb” a înţeles că descoperise o persoană cu aceeaşi pricepere. Orbul era mai în vârstă însă nu făcea caz de experienţă, îl considera egalul său. Bindhu a renunţat la turneul interminabil pe care îl urma circul internaţional, i-a mulţumit guru-ului Varihan pentru răbdarea de a-l învăţa ştiinţa lui şi a rămas în oraşul Paris din Franţa. Abia aici s-a iniţiat în tehnologia modernă. În fine, şi-a cumulat talentele şi a trecut la vizionarism. Lungise percepţia sa la distanţe uriaşe. Bindhu a fost cel care a aflat cine este Maïakovski. El a recunoscut duşmanul redutabil, iar în jurul lui Maïakovski a văzut răspândindu-se pârjolul...    

 

Fussman-Cohn, legendarul magician care sfidase limita dintre viaţă şi moarte, trăia într-o vilă pe Rivieră, lângă Saint-Tropez, şi se bucura de soarele cald al unei zile cu nori puţini. Îi avea oaspeţi pe Baldovino Razzo şi soţia sa, creatoarea casei de modă Diva, Tina Razzo. Baldo, cu ţăcălia împletită în mod trăsnit de doamna Tina şi părul coafat ca un satir – avea slăbiciune pentru imaginaţia ei de designer celebru –, şedea flasc pe şezlong, părea o meduză cu burtă şi ochelari. Departe, acolo, departe-departe, un peşte spadă a strălucit în salt, rotindu-se ca un gimnast sub soare. Câteva bărci cu vele, un yacht, un vas de croisièrre, un cargo-boat,... marea galbenă tuşată pe o pânză de Emile Bernard şi o ameninţare vânătă într-un colţ al picturii...

–        Baldo, îmi pare ori vine furtuna?

–        Tu ar trebui să ştii pentru că eşti magician, a plescăit meduza şi a ridicat puţin ochelarii apoi a privit cu un ochi deschis în zare. Nu. Nici gând.

Madame Razzo era ocupată să clatine uşor măslina din paharul cu Martini şi gândea cu glas tare:

–        Sunt doi sau trei ani de când venim aici şi de fiecare dată ne simţim minunat. Danny influenţezi cumva vremea?

–        Îmi doresc Tina. Ha-ha-ha! Lucrez la asta. Ha-ha-ha! Mai ştii spectacolul meu de la Aukland când am arătat spectatorilor că îi trec în două ore prin toate sezoanele anului? Acela a fost un truc. Dar, eu chiar pot, cu adevărat, să o fac. Vreau să declanşez o furtună. Însă nu acum. Ha-ha-ha!

–        Eşti Zeus, Danny, stăpânul fulgerelor.

Un ţiuit le-a distras atenţia. Venise o persoană şi Fussman-Cohn s-a scuzat „Un moment!” apoi a coborât.

–        Prădătorul caută de mâncare, a spus după ce a revenit.

–        Cine este prădătorul, Danny?

–        Pământul, draga mea.

Fussman-Cohn nu avea personal de pază ori de serviciu. Casa lui fusese adaptată după un proiect vechi, dădea impresia unei construcţii corbusiene, pătrăţoasă şi searbădă, bine luminată interior de ziuă. De fapt era o minune a tehnicii şi costase... cât toată bogăţia lui. Se energiza, se aproviziona, se curăţa, gătea, se apăra, te servea la comandă, te informa, te înţelegea,... era o casă inteligentă. La urma urmei puteai face şi amor cu ea! Dar acest lucru nu se recunoaşte niciodată.

În afara casei rămăsese un om tânăr, îmbrăcat în negru. Îşi găsise loc să stea pe un smoc de iarbă şi scruta orizontul maritim. Când treceau stoluri de păsări mima efortul de a vâsli prin aer şi parcă era săltat de vânt şi-apoi lăsat să cadă... Magicianul l-a privit nervos. Nu era zi de audienţe, de muncă, de plătit taxe, era ziua sa de uitare. Nici măcar nu era zi de răzbunare. Cu bunii săi amici trăia clipe relaxante. „Eliberarea de stress”! Sindrom de protecţie neuronală cu eliberare explozivă de adrenalină. Să îl execute? Să îl bombardeze? Să îl roage? A, nu! Mândria lui avea de suferit...

–        Baldo, îl vezi pe omul acela care stă pe coasta dealului?

–        Da. Ce face-acolo?

–        Este demonul meu. Ajută-mă să îl izgonesc, te rog. Măcar astăzi.

Baldovino Razzo şi-a întins picioarele şi apoi degetele mâinilor.

–        Le pot trosni pe toate... Şi ce vrei să-i zic?

–        Să plece. Spune-i te rog: Pleacă omule, eu locuiesc aici, l-am împuşcat pe fostul proprietar!...

–        Vrei să îl..., şi a făcut semnul cu palma la gât.

–        Fă-i ce crezi! Mi-e teamă că nu are să moară...

–        Şi dacă este înarmat?

–        Merg eu Danny, a zis Tina. Lasă-l pe fricosul ăsta! 

Baldovino Razzo era un tip cu fizic mediocru. Nici vârsta nu îi oferea o bună prestanţă, dar soţia lui încă mai avea ceva de oferit. Experienţa femeilor de vârsta a doua şi talentul de a conserva misterul... Ei bine... Tina Razzo a ajuns în apropierea tânărului îmbrăcat în costum negru. „Ce bărbat frumos!”, a fost sedusă pe loc, iar când l-a auzit vorbind i-a părut că vorbeşte chiar de la sânul ei.

–        Sunteţi domnul Fussman-Cohn?

–        Arăt eu a domn?, a râs femeia.

–        A promis... A-ha! Aveţi o tehnică minunată, domnule... Putem discuta şi pe plajă deşi am ceva de arătat.

–        Să mergem pe plajă, a zis Tina. Acolo se poate arăta tot!

În jos, spre pardoseala de lemn ca un postament construit în spatele restaurantului cu botul de rechin înfipt în băţ, Tina R.   l-a întrebat de nume, iar tânărul s-a strâmbat.

–        Maestre, vă rog nu mă jigniţi! Vă cunosc bine reputaţia. Am venit aici pentru a vă solicita ajutorul, nu pentru a vedea poze cu femei viclene. Eu sunt Thor, zeul tunetului.

–        Fariseule, cum poţi tu să aduci furtuna? Numai Fussman-Cohn poate.

–        Nu creez furtuna, sunt cel ce loveşte în toiul furtunii, domnule!

Thor se aprinsese... puţin. Venise acolo cu speranţa că poate fi înţeles doar.

–        Colegiul breslei din Paris poate intra în conflict...

–        Nu are aprobarea Consiliului...

–        Din spirit de conservare, ilustre maestru. Mama mea...

–        Nu este membru al breslei...

–        Dar noi suntem...

–        Tinere! Creaţiile Pământului nu pot lupta cu el. Dacă vrea să ne înghită o face pur şi simplu, nu ne avertizează.

–        Dar soarele, maestre? Pe noi ne protejează soarele, lumina.

–        Pe voi, poate. Dar pe ceilalţi? Tinere, câţi vrăjitori adevăraţi cunoşti?... Puţini, foarte puţini...

–        De aceea am nevoie de sprijinul dumneavoastră, dragă maestre. Mama mea este unul dintre cei puţini. Ea nu ar fi ezitat să vă ajute.

Fussman-Cohn nu şi-a acordat cuiva încrederea vreodată. Oricât de amănunţit cunoştea caracterul unei persoane nu reuşea să stăpânească fenomenele care îl pervertesc. Să schimbi un om este dificil, dar un magician convins că deţine puteri speciale!... Nu era prea bine dispus, şi plictiseala... Uf! Tina R. şi-a scos bluza. Era îmbrăcată într-un compleu destul de subţire pentru briza rece a toamnei, dar se încălzise deja. Pielea ei părea mai tânără, fusese model şi se menţinea uimitor de bine. Şi-a scos pantofii să poată strecura cu degetele nisipul plajei. Nu era întâia dată că Fussman-Cohn o utiliza ca periferic şi nu  o deranja deoarece îi făcea un serviciu normal. Îi satisfăcea şi alte servicii normale, dar în particular. Legătura ei cu Baldo Razzo era ... Era o femeie independentă şi duplicitară.

–        Nu vrei să intri în casă, zeule Thor?

–        Îmi promiteţi, maestre, că voi putea ieşi astăzi din casa dumneavoastră?

–        Te temi de mine, domnule? Sunt totuşi o femeie...

Thor a avut momentul său de ezitare. Fussman-Cohn era oare femeie? Intuiţia lui spunea că nu. A privit plaja, aspectul pitoresc al ţărmului, oamenii amorţiţi de boarea unei toamne blajine, a privit-o pe Tina R., o femeie poate de vârsta mamei sale, totuşi destul de... hm! Nu v-am spus nimic despre pasiunea lui Thor pentru mama sa? A venerat-o, dacă „a venera” de la Venera, zeiţa dragostei, vine. De fapt Thor nu se temea de Fussman-Cohn, el nu avea rival în lumea mare, de insucces, da. Nu accepta că nu îl poate convinge pe renumitul magistru să îi îmbrăţişeze cauza. F-C nu era un simplu iluzionist, era maestrul breslei, şeful magiei mondiale, vârful ei, era idolul. Iar Thor îi putea fi, cel mult, discipol. Dacă l-ar fi acceptat!

–        Domnule, sunt onorat să intru în casa dumneavoastră. M-am temut că vă stric ziua.

Daniel Fussman-Cohn şi-a schimbat puţin planurile. Băuse din paharul lăsat pe masă de Tina şi puţinul alcool dulce îi schimbase brusc sentimentele negre. De ce s-ar teme de băiatul acela? Îi cunoştea povestea şi nu avea cum să îl sprijine. Nu îl speriau demonii chiar dacă erau adevăraţi, iar a doua zi avea programată o vizită în China, după aceea în America, întruniri, conferinţe, multă trudă pentru un prestigiu perpetuu. S-a întors...

–        Baldo, fii bun şi vorbeşte tu cu junele!

–        Mi-e teamă să nu spun vreo prostie, Danny. Mai ştii întâmplarea din corabie? Eu nu pot să mă ascund de indivizii prea isteţi.

–        Nu este nevoie să gândeşti. Voi fi în capul tău.

Baldovino Razzo a fost partenerul de discuţii al lui Thor. Trebuie spus că tânărul nu văzuse figura lui Fussman-Cohn, mai devreme comunicaseră printr-un robot. De fapt magistrul ştia că va fi vizitat de tânărul vrăjitor deşi acesta nu spusese nimănui. Simţul lui fin îi semnaliza evenimentele. Thor putea fi un mare conducător. Avea tot pentru a reuşi, talent, ţinută, siguranţă. Şi-ar fi dorit un asemenea fiu. Dacă ar fi revenit timpurile vechi... Fussman-Cohn o cunoscuse bine pe Clara Escobar, iar cine a cunoscut-o pe tânăra La Escoba nu o putea uita viaţa întreagă... Tinereţea şi obsesia tinereţii, revolta pentru „Sănătatea mentală a naţiunilor”, s-au evaporat. Bătrânii sunt reptile corupte de vreme, îi vezi cum se pietrifică, ramolesc tot ce pot atinge, mişcare, schimbare, libertate. Îşi spun conservatori. Credeţi că Moartea conservă? Vremurile trec asemenea valurilor, trec, plimbă nisipul, pe străzi...

–        Se spune că aţi fost spiritul Revoluţiei, domnule Fussman-Cohn. Dumneavoastră...

–        Ce tot spui? Am fost acolo, era moda, dragule! Erau toţi de vârsta mea, când aveam vârsta ta. Tu pe ce parte a baricadei te afli?

–        Unde este Revoluţia, domnule?

–        Nu o vezi?

Baldovino şi-a scos pipa pentru tutun pe care o ţinea într-o cutie, o aducea mereu, s-a uitat la Tina care îl sorbea din priviri pe tânăr şi l-a ochit la rândul său între sprâncene.

–        Revoluţia este condusă de magicieni, fiule!

A zis „fiule”? Nu trebuia să îi spună astfel! Este semn de slăbiciune!

–        Toţi magicienii din oraş sunt alături de mine şi eu nu conduc decât apărătorii cetăţii. Şi mai doresc să îmi salvez mama, domnule. Sunt fiul ei devotat...

–        Pe mama ta nu o poţi salva. Este cuprinsă de tenebre...

–        Ştiu, nu am reuşit să o revăd. Fratele meu însă a văzut-o.

–        Ameninţarea nu vine din adâncuri, Thor. Cineva a făcut un lucru reprobabil...

–        Mama a înviat un om.

–        De ce?

Thor a ridicat din umeri.

–        E tardiv.

–        Nu-nu. Găsiţi-l şi sacrificaţi-l! Oferiţi-l duhurilor negre! Băiatul meu, trebuie să fie mai mult. Ai învăţat demonologie?

–        Nu am greşit nimic, domnule.

–        Dar ameninţarea este la suprafaţă...

Thor a părut derutat.

–        Dacă ar fi mama...

–        Nimeni nu este veşnic, i-a zis Baldo, iar acest apolog rostit de gura lui suna ameninţător de fals.

–        Ce îmi puteţi oferi domnule în afară de vorbe?

Lui Baldovino Razzo i s-a stins pipa. A pufăit zadarnic şi a recunoscut că îl doare capul. Tina, care stătuse aproape imobilă urmărind dialogul a vrut să răspundă în locul soţului:

–        Adăpost în cazul unei înfrângeri, sprijin moral, sfaturi bune pentru a depăşi momente dificile. Vin vremuri grele, tinere, pentru toţi... Ce doreai să-mi arăţi?

Când Thor a plecat Tina R. a rămas singurul său susţinător.

–        Pentru ce nu doreşti să îl ajuţi, Daniel?

–        Îmi este teamă că a adus între noi un blestem. Cineva a tăiat o legătură magică în mod neglijent şi va fi pedepsit.

–        De cine?

–        Există pentru fiecare o instanţă superioară, nu crezi? Probabil chiar de mine..., a zis Fussman-Cohn rotind în orbite ochii săi mari.