Piesa 21

Vă amintiţi de Le Baron, un individ creţ la freză, cu obraji grăsulii şi ochi albaştri bulbucaţi, înalt, cu burta ca un balon, îmbrăcat, în ziua precedentă, cu trenci bleumarin destul de nou dar ieftin, un jerse din păr de „maimuţă” (e versiunea lui), cu pantaloni din doc de Maïrime, cu tiv tras pe faţă? Se spune că de moda tâmpită trebuie să te fereşti! Lui însă îi cădea foarte bine. Se întorcea de la Buche de la Vérité, locul acela sinistru unde oricine vâra mâna într-o gaură descoperă că este gura crocodilului. Abia spusese Poliţiei speciale ce şef important al Gherilei A de luptă antiarmată este, de zece ori l-au tot bătut la palmă pe-aceeaşi temă până l-au lăsat să sufere în tăcere când, a aflat că moţul domului picase. „A picat moţul”, a zis cu glas tare să afle toţi arestaţii şi unii au tăcut iar ceilalţi au vociferat. Flamandului i-a scânteiat privirea uitându-se spre Maïa. Dar Maïakovski era prezent doar la partida sa de pietre pe care-o susţinea cu doi dintre arestaţi. Era o partidă rămasă celebră, cu gândaci în loc de pietre – cred că este cunoscut modul în care se mişcă pietrele, trebuie aduse în rând cinci, vertical, orizontal sau oblic. Părea simplu dacă se juca pe o bere dar să îţi negociezi eliberarea astfel... se complica. Şeful gardian era un şmecher din cartierul La Roquette din Popincourt, trăise între interlopi şi cunoştea foarte bine ce îi potolea. Pariul. Dacă nu ştiai să pariezi, chiar viaţa într-o situaţie capitală, nu puteai fi adevărat. Folosea ordinatorul, într-un mod ordinar, de la receptorul minuscul care transmite mişcările şi camera video a celulei. Trişa întotdeauna şi se distra văzând grimasele lor murdare. Ce doi arestaţi mai vechi nu erau decât spioni care jucau roluri de mafioţi influenţi. Partida părea să meargă spre una dintre remizele obişnuite, fuseseră cinci până atunci, conveniseră să accepte că la prima victorie pariul era câştigat. S-a întâmplat (sau nu era o simplă întâmplare?) să învie unul dintre gândacii negri şi cheratinoşi, a pornit cu grabă să se îndepărteze de punctul unde fusese aşezat şi în momentul când un picior l-a zdrobit pe mozaicul celulei zăcea în locul pe care ar fi trebuit să-l mute Maïa pentru a reuşi minunea, să învingă ordinatorul. Mereu am zis că Maïa era un tip avantajat de ceva, eu am numit-o genialitate. Deoarece nu ştiu să spun mai mult prefer să fiu doar uimit ca oricare altul.

„Starea de asediu” cerea selectarea arestaţilor. Pentru a găsi atentatorii, numiţi şi „politici”, între infractorii comuni se foloseau metode pentru care fuseseră instruiţi doar „specialiştii”. Chiar astfel erau numiţi „Les specialistes”. Politicii nu erau judecaţi de tribunalul civil ci de un tribunal militar – era scris în articolul I, capitolul IV, din „Regulamentul Stării de Asediu”.

Sosirea la Centrul de detenţie din rue Berthe Morisot a căpitanului Lucien Visconte era un stress pe capul gardianului şef „Garagouille”. Pentru subordonaţi era şi mai greu deoarece ar fi trebuit să găzduiască şi înfumuraţii săi camarazi. De cum a sosit a făcut instrucţie cu tot corpul de gardă. Gardienii nu puteau avea simpatie pentru chelul cu voce ascuţită, foarte iritabil şi scârbos, care îşi râdea de ei. De aceea, în mod exclusiv, altfel s-ar fi distrat doar cu speranţele lui, au ajutat deţinutul care îşi câştigase la joc eliberarea, să evadeze. Maïa nu voia să plece singur. Avea nevoie de colaboratorii săi apropiaţi, Baronul şi Flamandul, prin urmare a modificat scenariul.

Chiar în cea de-a doua noapte s-a regizat filmarea, cum trebuia să fie văzută de Visconte, lipsită de cusur, pentru a nu exista o minimă bănuială a implicării personalului de pază. Culoarul era un dublu L, cu două camere de filmat vizibile şi cinci ascunse în celulele cu zăbrele, plus câteva dispozitive optice cu spoturi laser în câteva puncte pe culoar. De câte ori se făcea control, dispozitivele optice se întrerupeau, şi apoi erau reactivate cu ajutorul unui buton din camera de gardă. Încă din prima seară, după arestare, cei trei ştiau cum erau supravegheaţi. Apoi s-au iniţiat în toate celelalte, în anchete, în cunoaşterea gardienilor, a deţinuţilor, au învăţat tertipuri de supravieţuire, au priceput bine cât timp urmau să stea acolo, şi pentru că fuseseră aduşi „specialiştii”, au înţeles că nu vor fi lăsaţi să plece până nu se încheie „starea de distracţie” a primarului.

Aproape de miezul nopţii, înainte cu zece minute, trei gardieni au ieşit să vadă pentru ce nu funcţionau două dintre camerele video. Au notat în procesul verbal că se opriseră împreună, subit şi total, fără ca vreunul dintre deţinuţi să se afle în dreptul lor. I-au trezit pe oamenii care dormeau într-o celulă şi i-au dus în toaletă. Unul dintre gardieni, cel care păzea deţinuţii a intrat într-o cabină a toaletei, de nevoie, al doilea a ieşit să ajute omul rămas pentru a înlocui minusculele camere video defecte, apoi Maïa a pătruns în cabina unde se afla gardianul. Până aici au respectat scenariul. Chiar şi ameţirea gardianului cu un agent anestezic pe care i l-a spray-at în nas făcea parte din plan. Apoi s-a costumat rapid în gardian şi a ieşit astfel îmbrăcat derutându-i chiar pe foştii săi colegi de celulă. A mers să deblocheze uşa celulelor unde se aflau cei doi prieteni. Uşa se debloca şi se deschidea la fel, de la distanţă, cu telecomanda. O auzeai cum ţăcăne, ţac-ţac!, de două ori. Celula unde fusese cazat Maïa era chiar ultima dar gardienii au putut auzi zgomotul. Când au ieşit, au văzut grăbindu-se spre camera de gardă nu unul ci doi deţinuţi plus un gardian. Ce ar fi trebuit să facă? Au strigat: „Unde plecaţi, nebunilor?”, „Ce s-a întâmplat?”. Au crezut că rămăseseră ultimii şi precis era ceva periculos la subsol. Au fugit urmându-i pe cei trei, strigând că s-a întâmplat ceva grav în beciul cu deţinuţi. Au alergat cu toţii în stradă. Afară furtuna se domolise, ploua încă dar abia mai adia vântul şi, după câteva minute în care te lua frigul asortat cu un început de pneumonie, cei doi gardieni râmaşi singuri au revenit în clădire. Abia după aceea s-a pornit alarma.

Pe timpul nopţii era interzisă circulaţia pe străzi. Totuşi... cum să supraveghezi populaţia numeroasă a unui mare oraş? Exemplare, se adunau din mulţime exemplare! Erau împuşcate, întemniţate, arătate, amendate şi deţinute câteva luni... Să te tot sperii! Maïakovski nu avea timp să gândească la astfel de probleme. Ţinta sa pentru acea noapte era bunkerul. De aceea au luat două biciclete aruncate de vânt într-un gard viu. Flamandul a fost cărat de Baron pe cadru. Cei doi s-au ţinut de Maïa o vreme, însă au fost nevoiţi să accepte că nu pot ajunge laolaltă. Era foarte grăbit. Când au ajuns ei, Maïakovski era instalat la pupitru. Nu mai putea să întârzie un minut. Trebuia să cunoască tot ce se întâmplase cât fuseseră pierduţi în subsolul Centrului de detenţie. În faţă era bordul unei nave spaţiale care aştepta ocazia să se lanseze împotriva zidului sonic. A transmis codurile în serie şi s-a liniştit... Când au ajuns în bunker, sfârşiţi de efort, Baronul şi Flamandul au găsit doi, şi au venit încă patru, indivizi convocaţi de Maiakovski, fiecare ocupat să-şi pregătească rolul pe care îl aveau de jucat în „revoluţia futuristă”.

Baronul a intrat în camera de comandă foarte colorată, cu ecranul mare plin de date privind desfăşurarea operaţiunilor. Maïa cânta la armonică, era în transă extatică, iar Baronul s-a aşezat în apropierea ecranului. Auzea comenzi, răcnete, vaite, sunete diverse, vedea curgând întrebări, apăreau şi dispăreau oameni, locuri,... totul se mişca prea iute în spaţiul plasmatic pentru a putea să înţelegi...

–        Nu atinge nimic! Trădătorule!

–        Eu sunt trădător? Le-am zis adevărul pentru că nu îl puteau crede. Tu ce ai pariat?

–        Bani, prostule! Am bani în bancă.

–        Banii cui?

–        Cine mai ştie? Banca Parisului este blocată, iar administratorul ei, Clermond, este mort.  

A intrat Bruce Ghimpele să le spună că l-a descoperit pe Dimov. Trăia şi se afla în Paris.

–        Este unul dintre oamenii buni, a zis Maiakovski. Expert în ştiri, se pricepe să le producă.

Scenarii... Maïa a hotărât să îl întâlnească. Dar nu înainte să îşi refacă energia. Aveau un aparat care îl ajuta să recupereze mai repede. Îl anestezia, îi oxigena mintea şi după câteva ore îl readucea la viaţă. Se retrăgea în „sarcofag” şi ceilalţi camarazi ai săi puteau să gândească în linişte, fără a fi agitaţi, ce aveau de făcut.

Înainte de ora şapte, era deja pregătit să îl găsească pe Dimov. Deoarece nu răspundea nici unui apel, era de presupus că doarme sau, ceea ce părea mai credibil, nu avea un vexaphone. Deghizat, cu un cod imagine clonat lipit pe piele, Maïa şi-a luat un baston şi a chemat o însoţitoare pentru a fi ajutat să meargă pe stradă. Cu taxiul a ajuns fără să fie oprit pe drum. Se ştia că la metro erau cercetaţi călătorii de aceea folosise un mod mai simplu de a ocoli tot felul de obstacole. Şoferul cunoştea tot ce se întâmpla prin oraş. Amănunte pe care oamenii săi le ignorau. Parcă s-ar fi trezit pe o planetă străină locuită de alienaţi cu obiceiuri necunoscute. Probabil nu mai erau oameni ci păsări închise în colivie. Vedea soarele care se ridica rece undeva spre orizonturile roşii, iar către soare nici o pasăre nu îşi mai putea lua zborul.

–        Salut, Bolgroff!... Îl vezi pe rusul ăla? Toată familia lui este la carceră. Mă miră că el conduce maşina. Ştii de ce i-a arestat?... Maşina!... Stai să bag puţin marche-arrière! Ce spuneam? A! I-a prins cu droguri ruseşti. De unde că doar nu e rus-rus, că s-a născut aici... La mine în clădire s-a făcut razie şi mai bine de jumătate dintre locatari a fost interogată cu detectorul. Şi pe copilul meu, Jean. E groasă rău, parole! Proştii ăia habar n-are ce caută.

–        Dar tu ştii?

–        O caută pe mama mea moartă... Aha! Am auzit de unul, Gorillah... Gorilah? Cică a fost îngropat şi s-a întors ieri dintre cei drepţi! Dacă se întorcea bătrâna mea... făceam infarct! Da’ lasă că revine pe piaţă şi casa Guerlain cu un parfum ieftin pentru noi săracii... Cine zicea că morţii nu mai învie?

–        Nu cumva Gauriac?

–        Chiar aşa... Tu îl ştii? E de aceeaşi vârstă cu tine, nu?

–        Mă duci la el acum?

Maïakovski s-a hotărât pe loc. Voia să-l vadă pe bătrânul redactor şi să îl caute împreună pe Dimov. Dacă era adevărat! Doar participase la funeralii...

Când a ajuns în faţa clădirii împreună cu însoţitoarea sa Corine, a văzut-o pe Michelle în momentul în care voia să plece cu automobilul, alături de cei doi copii ai ei. A strigat-o, „doamna Michelle”, iar aceasta l-a aşteptat. Văzuse un bătrân destul de sprinten, urmat de o femeie tânără. Când a fost aproape Michelle a fost convinsă că îl cunoaşte de undeva, iar când l-a auzit vorbind a ştiut şi cine este.

–        Vă mulţumesc că m-aţi aşteptat, doamnă.

–        Domnul Maïakovski?

–        Şt! Germain...

–        Domnul Germain?

–        Care este adevărul despre domnul Gauriac?, a întrebat-o brusc Maïa. Sunt zvonuri că trăieşte...

Michelle a ieşit din maşină.

–        Trăieşte domnule, în mod uimitor, de neimaginat! Nici măcar el nu ştie cum s-a putut întâmpla. Câtva timp a fost pe lumea cealaltă... Hai-hai, vă rog să intraţi în casă! El vrea să îşi întâlnească toţi cunoscuţii însă doctorul i-a interzis să facă efort. Am să vă spun atâtea... dar trebuie să fug la serviciu... Intraţi! Îi faceţi o surpriză plăcută!...

Michelle Gauriac nu a rămas. L-a poftit pe Maïakovski împreună cu însoţitoarea lui şi ea a plecat. Maïa l-a strigat prin casă pe Gauriac şi l-a găsit căutând un obiect în apropierea biroului său. Când l-a văzut, Gauriac s-a crezut înaintea oglinzii. Uneori nu se putea concentra, dar recupera repede astfel că ştia unde se află şi cum trebuie să reacţioneze:

–        Cum ai intrat în casa mea, domnule?

–        Eu sunt Maïakovski, domnule Gauriac, vă amintiţi de mine? Ne-am văzut de două ori...

–        De două ori?... Sigur, sigur. Eşti prietenul acela puţin... al lui Dimov. Cum ai...? Dar tu eşti un moş, acela este tânăr!

–        S-a deghizat, i-a spus Corina.

–        Da?...

Gauriac a găsit ceea ce căuta. Un mic aparat electronic.

–        Cu ăsta deschid eu lumea mea!

Când a făcut clic, s-a deschis o lumină cu butoane. Ştia o combinaţie codată bătrânul Gauriac şi i-au ieşit din perete câteva aparate.

–        Este biroul meu secret. Maiakovski tu scrii poezii?

–        Este artist plastic, a spus Corina în locul lui.

–        Aţi vorbit cu Dimov, domnule Gauriac?

–        Nu am vorbit cu nimeni de la redacţie. Sunt încă incognito până îmi voi recupera identitatea. Ştii că am fost declarat mort, nu?

–        Am fost la înmormântarea dumneavoastră. Aş fi vrut să mergem împreună la Dimov. L-am localizat destul de aproape dar cred că îl voi aduce pe el aici.

–        Da-da. Te rog să îl aduci pe Dimov aici. Abia aştept să îl văd. Şi pe el şi pe Françoise. Nici măcar un vexaphone nu am! Dar pot comunica pe reţea.

–        Mi-e teamă că nu veţi putea.

–        De ce?

–        Datorită blocadei.

A fost destul de uimit să audă că reţeaua era bruiată cât timp va rămâne „starea de asediu” în oraş. Sărmanul domn Gauriac, părea atât de rătăcit, îi lipseau reperele. Maïakovski a ieşit repede urmat de fata aceea. Pentru a avea certitudine privind adresa lui Dimov, Ghimpele îl supraveghease cât timp îşi putea asigura anonimatul. Trebuia să se grăbească...

Clădirea în care ar fi trebuit să îl găsească era departe de apartamentul lui Dimov. Prin urmare... Atunci a tresărit Maïakovski! Dacă urmăriseră o clonă? Bătrânul care administra blocul îşi trosnea picioarele făcând uşor genuflexiuni pe ritmul muzicii. „Ein-zwei, ein-zwei, um ihre Hand zu nehmen / Ein-zwei, ein-zwei,...” Când l-a văzut pe „bătrânul” Maïakovski s-a mobilizat spre uşă. Despre Dimov nu avea cum să le ofere date. Nu-l văzuse, nu îl remarcase şi... nimic, pe un tip de înălţimea şi cu faţa aceea.

–        Are acnee?

–        Cine?

–        Omul...

Corina a ieşit să îl strige:

–        Basile Dimoov, Basile Dimoov, Maïakovski te aşteaptă la poartă! Basile Dimoov!...

Comerţul cu vânzători ambulanţi era permis în oraş deoarece consumul scăzuse primejdios după marele bluf bancar, astfel încât cel care striga nu era imediat apostrofat. S-a rotit de două ori în jurul clădirii, de trei ori era deja prea mult. Cei care aveau un loc de muncă plecaseră deja, ceilalţi probabil dormeau încă, dar, cel mai probabil era că Dimov nu se afla în clădire. Maïa tocmai gândea ce proastă intuiţie avusese şi încă avea că Dimov stă în acea clădire când a ajuns lângă ei o femeie pe care o mai văzuse. Era Constance. Frumoasă ca întotdeauna.

–        Veniţi domnule Maïakovski! Este sus. Locuiesc la patru...

–        La dumneavoastră e omul domnişoară? L-aţi adus noaptea? Iii! De unde era să ştiu? s-a manifestat moşul administrator, apoi au urcat cu ascensorul.

–        Ah! Ascensoarele astea vechi îmi provoacă o stare de nesiguranţă şi de nervozitate! Auziţi cum scârţâie?

–        Cum? Nu-nu, este difuzorul. S-a stricat şi scârţâie... ca un ascensor defect...

Dimov era în spatele unor paravane. S-a ridicat să îl îmbrăţişeze pe Maïakovski. Nu vorbiseră de mai bine de o săptămână! Maïa a spus că e supărat deoarece nu l-a căutat de cum a avut posibilitatea şi a aflat că Dimov îl apelase cu o zi înainte. „Ieri am fost la închisoare.”... Aveau multe să spună despre ultima perioadă a vieţii lor, să rezume în câteva fraze era imposibil, s-au pierdut în amănunte şi întrebări.

–        Am avut chiar viziuni, că domnul Gauriac, săracul, ar fi încă viu... Îmi părea că este cerşetorul de lângă mine...

–        Domnul Gauriac trăieşte. De la el vin...

Dimov l-a privit, apoi s-a uitat către cele două femei, uimit...

–        Am aflat cine a răpit-o pe Françoise.

–        Serios!?

–        Da. Familia Riammy.

–        Riammy!

–        Am văzut-o în compania lor, pe canalul de ştiri. Părea fericită...

–        Mi-e teamă că te-a părăsit, prietene. Dar văd că te-ai consolat...

–        Cum? Ce? Nu este ce credeţi!

Constance a râs puţin şi a dat din mână apoi i-a poftit la o cafeluţă făcută repede şi bine de un aparat care prepară espresso. Dar timpul lui Maïakovski se condensase deodată. Avea de vorbit cu Dimov şi numai cu el, deşi ar fi vrut să îl aducă alături şi pe Gauriac.

–        Să mergem la Gauriac, i-a spus. Este într-o condiţie cam proastă dar nu prea mai avem timp să stăm pe gânduri. Îţi spun totul pe drum şi mai mult de-atât îţi voi face o propunere. Tu eşti specialist în ştiri. Ce îmi poţi spune despre situaţia...

Dimov ştia nimic. Nici el nu era în cea mai bună condiţie dar se refăcea. După ce Maïakovski i-a vorbit despre mişcarea revoluţionară l-a întrebat ce cauze poate invoca o asemenea revoltă. Cauzele? Cauzele...

–        Răpirea iubitei tale, Françoise...

–        Este un motiv bun!

–        Ha-ha-ha!

–        Şi cine va fi de partea noastră, Maïa?     

–        Dumnezeu este de partea noastră!

Asta i-a zis lui Dimov Maïakovski pe 10 octombrie, la ora 11 şi două minute, în timp ce mergeau pe străzi al căror nume le era necunoscut, cu ideea revoluţiei zvâcnind în capetele lor...