Piesa 22

„Două femei tinere, două fete abia trecute de pubertate, dimineaţa, puţin înainte să se lumineze de ziuă, pe o stradă pietruită, mergând spre bulevard.

–        Joulie, ai văzut ce s-a întâmplat pe Champs Élisèes?

–        Nu ştiu, zău! Ce a fost, Blanche? A călcat vreun Citröen bombeul de la pantof al lui don Juan Basinet?

–        Ba nu. Chérie, a apărut leviatanul pe bulevard. Parole! Un monstru, draga mea!

–        Un ce? Cum ai spus?

–        Leviatanul, ce nu ştii? E monstrul care a îndoit turnul şi a retezat domul, dragă.

–        Ce nălucire mai este şi asta? Ar trebui să fie mare până la cer şi să facă gropi pe bulevard pentru că s-ar lăsa asfaltul pe unde merge.

–        Vai, dar ignorantă eşti Joulie! Nu rămân urme deoarece noul asfalt a fost testat cu maşinile mastodont pline cu pietriş de râu. E super rezistent...

Înaintea fetelor a ieşit agentul B. Girone, însoţit de colegul său, agent M. Allouch. Unul cu bărbuţă, celălalt imberb.

–        Unde merg fetele atât de devreme, neînsoţite, la ora aceasta matinală din noapte?

–        Mergem la muncă, domnule agent, ha, major. 

–        Puteţi glumi pe astfel de vremuri, domnişoarelor? Sunteţi domnişoare, nu?

–        Dar ce credeţi că suntem? Nu se vede?

–        Dacă sunteţi travestiţi? Agent Allouch, aşa este că suntem abilitaţi să facem percheziţii corporale?

–        Da-da. Să le pipăim dacă sunt fete sau băieţi, aşa?, a zis agentul scoţând la iveală bastonul de agent de stradă.

–        Nu să le pipăim, prostule. Să le căutăm de arme ascunse...”

Dulapul ecran s-a distorsionat şi peste el s-a suprapus imaginea îndesată şi deloc atrăgătoare a nevestei lui Al Lahoud, Farah.

–        Încă dormi pe tine Mohamed şi te gândeşti la puicuţe?

–        Păi n-am dormit azi noapte şi m-au trezit iară... Nu văd nici panoul... Nu mai ştiu când este serviciul meu normal... în ultima vreme. Aveam şi eu un ritm: după-amiaza, dimineaţă, noaptea, o zi liberă,... după amiaza,...

–        Şi-acum stai mai mult de noapte...

–        Nu vezi? Dar să se lege noaptea de dimineaţă... este insuportabil. Am slăbit îngrozitor!

–        Unde-ai slăbit? La inteligenţă poate!

–        Ssst! Te-aud copiii! Nu mai ai pic de respect?

–        Dar tu mai ai?

Al Lahoud a plecat la toaletă să scape de cicăleală. Cândva era o femeie timidă şi ascultătoare... Şi-a mutat gândul spre apelul primit dis-de-dimineaţă. Oare ce voiau să spună prin „Stare de asediu”? Era una dintre glumele preferate ale subcomisarului Zulluf. Cum venea umflat de acasă îşi vărsa nervii pe echipă: „Vă bag în stare de asediu, zicea. Să nu mai muriţi acasă, să muriţi pentru patrie.” Eh!... Al Lahoud mai gândi ce repede se adaptează filmele pe reţeaua stradală. Când au aflat de dom, pentru că nenorocirea abia se petrecuse noaptea aceea? N-avea idee cum se poate face un film. O singură dată intrase într-un studio şi nu văzuse măcar nişte machete, ceva, poze pe pereţi... Doar aparatură şi câţiva indivizi certaţi cu legea...

A venit şi Faroud.

–        Domnule inspector e groasă rău, domnule!

–        La ce te referi Faroud?

–        La „Starea de asediu”, domnule. Nu mai apucăm să dormim acasă până nu sunt prinşi atentatorii.

–        Dar noi avem la arest omul care ştia de atentat.

–        Nu mai este, nu v-am zis? A evadat, a ieşit cu acte,... nimeni nu cunoaşte. Nu s-a mişcat nimic, nu s-a deschis vreo uşă... Uşa celulei era încuiată. Cine l-a scos de-acolo nu a scris în registru.

–        Cred că este Adrrat Boarim. Prostul ăsta vrea să ne înnebunească şi să ne discrediteze. De când cu bomba de la agenţia de ştiri...

–        Aha! Eu nu prea cred. Boarim este prieten cu mine şi îmi spune ce face. Nu l-a scos el pe suspect.

–        Atunci cine? Comisarul...?

Au mers la Centrul de Poliţie, chiuind la sirenă. Auziseră cum făceau şi alţii. Era foarte multă lume în faţa Centrului şi au văzut agitaţie înăuntru.

–        Domnule inspector!, s-a auzit Al Lahoud strigat de un om din mulţime. Domnule inspector, nu ştiu dacă mă recunoaşteţi, mă numesc Basile Dimov şi ne-am văzut acum o săptămână şi două zile, noaptea, după atentatul de la agenţia Auhentyk, în casa unui sinucigaş...

–        Aha! Iată-l pe omul nostru! l-a recunoscut Al Lahoud aproximativ ca Pilatus pe Isus din Nazaret.

„Dacă intri pe uşa asta s-ar putea să nu mai ieşi”, astfel i-a sunat de sinistru lui Dimov recunoaşterea inspectorului.

–        Domnule am rămas fără acte şi am nevoie de autorizaţie măcar să-mi conduc maşina ori să îmi procur un vexaphone. Dar cu mulţimea asta furibundă, mai repede vine sfârşitul anului până să-mi vină rândul. 

–        Vrei să te-ajut?

–        După aceea mergem împreună la un local să stăm civilizat de vorbă despre tot ce ştiu eu, poate împreună cu ceea ce cunoaşteţi dumneavoastră vom putea să dezlegăm nişte mistere...

–        Eu n-am mistere. La mine totul este clar sau nu este deloc.

–        Tocmai de-aceea. Îmi promiteţi că nu mă reţineţi înainte să discutăm?...

–        De ce să te reţin? Ai făcut ceva rău?

–        Nu. Dar priviţi ce nebunie este aici! Parcă văd că se lasă cu arestări.

–        Linişte! a răcnit Al Lahoud. Linişte, să nu ajungeţi cu toţii în puşcărie pentru tulburarea liniştii publice în timpul unei stări de asediu!

Erau poate două sute de oameni veniţi să pună în ordine situaţia lor civilă de teama stării respective. Strigătul lui Al Lahoud n-a fost auzit până departe ceea ce l-a înfuriat.

–        Agent Ari, adu-mi-l pe descreieratul acela să-l fac să înghită bastonul ăsta!

–        Am înţeles domnule inspector.

–        Hai, vino cu mine!... Cum spuneai că te cheamă? Dimov? Aha! Te-am văzut la ştiri, aşa-i?

–        Am fost filmat de câteva ori...

Al Lahoud nu l-a aşteptat pe civilul gălăgios şi a intrat împreună cu Dimov care luase drept promisiune invitaţia făcută de inspector.

–        Agent Malgouloud! Ce faci?

O femeie brunetă, aproape obeză ca Al Lahoud, dar mult mai tânără, i-a răspuns plângăcios:

–        Ce vreţi de la umila mea persoană, domnule inspector? Cu toţii vor ceva în acelaşi timp. Sunt o biată femeie cu probleme şi acasă, şi la serviciu,...

–        Nu vreau să-ţi cer decât să iei datele omului pentru nişte acte.

–        Să stea la rând.

–        Este informator.

În acel moment toţi ochii din sală s-au îndreptat către Dimov, iar acesta s-a simţit foarte stânjenit.

–        Domnule inspector! Vă rog, domnule! Oamenii aceştia cred că sunt spion...

–        Am zis ceva greşit?

–        Bineînţeles. Eu nu sunt informator...

–        Este sau nu este, domnule inspector? a întrebat femeia.

–        Dacă zic eu că este, este!

Dimov a rămas lângă birou să discute cu domnişoara agent, iar Al Lahoud s-a grăbit, în ritmul personal, să se prezinte domnului subcomisar. În biroul subcomisarului era şi procurorul Marcici.

–        Vă salut cu respect domnilor!

–        Ai întârziat, gogomane, i-a zis Marcici. La tine viteza e mică şi foarte mică, altfel te tamponezi.

–        A fost şi azi noapte, i-a şoptit subcomisarul.

–        Şi de ce a mers acasă?

–        A plecat înainte de alarmă...

Despre „Starea de asediu”, existau câteva fraze în Regulament, dar se aşteptau amănunte. Un lucru se anunţa stresant, subordonarea faţă de comandamentul militar. Apariţia vreunui căpitan de armată care să-i manipuleze pe bătrânii comisari sau procurori antama un conflict viitor. Până atunci nu aveau decât să se joace de-a seriozitatea şi rigurozitatea extremă. „Unde a ajuns ancheta despre atentatul de la agenţia Authentyk?”, a simţit subcomisarul Artin Zulluf că trebuie să ştie în acel moment, când se odihnea la el în birou mereu plimbăreţul procuror Calif Marcici.

–        Mai este mult până să aflaţi autorii? Adrrat zice că el ştie ceva. Tu ştii Al Lahoud?

–        Eu nu am primit datele de la Institutul de medicină legală. Nu v-am raportat că mortul a dispărut? A fost furat mortul! Când am vrut să anchetez un tânăr travestit care venise să ia cadavrul, mi s-a spus că, în mod inexplicabil, poliţia locală nu a găsit datele tânărului care fusese în arest ziua aceea. Ieri am adus, aici, un om care ştia dinainte despre atentatul din noaptea aceasta. Cineva l-a eliberat azi noapte. Dumneavoastră ştiţi ceva, domnule comisar?

–        Ce? Despre cine? Nu ştiu nimic. N-am dat dispoziţie să fie eliberat nici un arestat. Când nu poţi încheia o anchetă, întotdeauna, altul este vinovat, aşa-i? Ce este?.. Eşti incompetent, asta trebuie să fie! Am să-ţi iau ancheta de pe cap Al Lahoud dar îţi voi lua şi o sumă bună din salariu, iar dacă vei continua cu insuccesele eu am să propun chiar degradarea ta.

–        Cu ce am greşit, domnule...?

–        Se pare că trebuie să vă organizaţi mai bine, gogomanilor. Nu poate să dispară nimeni. Poate este nevoie de mai mulţi oameni, o echipă mai mare...

Al Lahoud a ieşit mânios din biroul subcomisarului. Deşi nu era momentul îl luase şi foamea din cauza nervilor de la burtă. Pe Faroud nu l-a văzut în schimb l-a zărit pe Adrrat. Un val de violenţă l-a luat cu totul şi a vrut să îl gâtuie însă agentul şef a intrat în biroul subcomisarului.

Aşezat pe un scaun, după ce primise o cartelă din partea domnişoarei Malgouloud, Dimov îl aştepta răbdător pe inspector. Văzând cât era de aprins nu s-a grăbit să-i atragă atenţia. Toată lumea era agitată. Se anunţa o perioadă confuză pentru care plăteau oameni nevinovaţi. Dimov încă nu ştia cine declanşase, şi de ce, criza aceea. „Revoluţia” lui Maiakovski, de care avea să afle, era doar consecinţă. Un răspuns căuta şi inspectorul Al Lahoud, deşi doar pentru a elucida misterul unei crime şi al unui atentat. Au mers împreună la bistrot. Patronul fusese somat să îl închidă şi încerca să convingă clienţii să se grăbească...

–        Vă rog, zicea, scurtaţi discuţia astăzi. Îmi omoară localul. Vă rog... Gata, mă înţeleg oamenii, domnule comisar... Pleacă toţi...

–        De ce să plece?

–        Mi s-a spus să închid că este lume multă şi nu se mai permite...

–        Ba se permite...

Al Lahoud şi-a permis o mică friptură de vită în sânge cu ceva garnitură şi o sticlă de vin fără alcool pe care a băut-o cu informatorul său.

–        Mai ştiţi de omul care s-a sinucis în noaptea aceea, domnule inspector?

–        Mai ştiu. Ce-i cu el?

–        Ei bine, nu a murit. Ne-a înşelat atât pe mine cât şi pe dumneavoastră...

–        Da? De ce oare?

–        Nu ştiu de ce, dar... ţineţi-vă bine! dar este chiar unul dintre fiii primarului. Mi-a răpit iubita...

–        Ce vorbeşti, domnule? Asta e dramă de la canalul de filme!

–        Vă jur, aşa este! Se numea Guy Guinzac...

–        Guinssac, îl ştiu. M-am uitat pe datele de deces. Mort prin autoasfixiere cu o curea... Şi eu am avut o problemă cu unul dintre fiii primarului...

–        Léon, celălalt... Seamănă foarte bine. Cred că sunt gemeni.

–        Chiar aşa, parcă era acelaşi... Deci aşa se explică tot. Poţi crede că vreunul a vrut să-şi ucidă tatăl?

–        Nu am asemenea informaţii, dar este posibil ca răspunsurile pentru toate câte se petrec astăzi în oraş să fie la familia primarului...

–        Unul dintre ei mi-a zis că suspectul este Clara Escobar... Ştii cine este Clara Escobar?

–        Soţia primarului...

Pe inspectorul Al Lahoud l-a cuprins tremuriciul...

–        Am să îmi pierd slujba dacă este implicată familia primarului în ancheta mea! De ce să pună o bombă la agenţia aceea?

–        Mai ales că de abia o cumpărase.

–        Cine?

–        Primarul, domnule. Abia a cumpărat agenţia Authentyk.

–        Trebuie să înregistrez... Şi furtul cadavrului de la morgă... Să nu rămână urme!

A fost rândul lui Dimov să se arate surprins. Nu ştia ce se mai petrecuse de la păţania lui cu oamenii cartelului...

Când a revenit la Centrul de poliţie, inspectorul a fost chemat în cabinetul subcomisarului pe a cărui uşă era o inscripţie: „Nu intra de capul tău. Vorbeşte înainte cu secretara.”. Subcomisarul i l-a prezentat pe procurorul militar Omar Birraïm, un tip îmbrăcat în uniformă, cu mustaţă stufoasă dar încadrată bine sub nas şi sprâncene mari, cu riduri bine săpate şi vocea groasă.

–        Domnul procuror militar Omar Birraïm, a zis subcomisarul foarte deferent, doreşte să predai dosarele anchetei.

–        Spune-mi domnule inspector, ai găsit vreo pistă? Sincer, nici măcar Agenţia Specială de Informaţii nu a dat de vreo urmă şi există suspiciunea că sunt implicaţi oficiali. Şi dumneata crezi acelaşi lucru?

–        Eu... d-d-domnule p-p-procuror militar... noi su-su-suntem permanent pe-pe-pe... Noi încă n-am finalizat ancheta.  

–        Asta mi-a spus şi domnul procuror Marcici. Că sunt dificultăţi şi întârzieri la toate nivelurile legate de anchetarea atentatelor. Tocmai de aceea este nevoie de concentrarea acestora într-o singură echipă de cercetare. Va trebui să predai dosarele. Înţelegi domnule inspector?

–        Ştiţi că nu cercetez decât atentatul de la Agenţia de ştiri Authentyk?

–        Tocmai de aceea. Având în vedere că agenţia a fost desfiinţată, obiectul cercetării a căzut.

–        Dar a murit un om, domnule!

–        Ştii dumneata?

–        I-am văzut cadavrul.

–        Domnule subinspector M-M... cum?

–        Mohamed...

–        Domnule subinspector Mohamed... Uită! Ţi se ia cazul. N-a murit nimeni, iar atentatul a fost o... neglijenţă la serviciu, acolo.

–        Dar abia aţi zis că nu s-a dat de vreo urmă...

–        Al Lahoud! Domnul procuror militar ţi-a dat de înţeles că te aşteaptă degradarea dacă nu eşti ascultător.

–        Am înţeles, s-a supus Al Lahoud cu obedienţă, cum stătea bine unui inspector care îşi salvează in extremis reputaţia. Vă aduc imediat dosarul domnule procuror Boarim...

–        Îmi pare ameţit rău subinspectorul... Nici numele nu mi l-a reţinut. Cred că puţină instrucţie suplimentară nu îi strică. Treceţi-l la dietă domnule subcomisar! Să mai consume din untură...

Procurorul Birraïm şi-a măturat cu degetele mustaţa şi a privit semnificativ prin geamurile mate în direcţia spre care se dusese Al Lahoud. Deşi „untura” subcomisarului încă nu intrase în consemn, Artin Zulluf a simţit cum îl trece, nefiresc, transpiraţia.

Pe drum spre biroul său, inspectorul, obosit după noaptea albă, dormea mergând şi parcă visa ce îi spusese comisarul... „există sus-piciunea că su-sunt implicaţi off-f-iciali”... Mormăi:

–        „Oficial” nu înseamnă corect sau adevărat, şi nicidecum de încredere..., fără să se amestece pe sine cu acea categorie.

Datele din dosarul său, imagini, declaraţii, note, fuseseră colectate într-o cutie ţinută în seiful din perete, dar tot ce avea acolo duplicase şi păstrase acasă. Nu ar fi renunţat să caute adevărul, cel puţin să ştie dacă nu avea permisiunea să-l dezvăluie. Acesta era Mohamed Al Lahoud, un urs, nicidecum o focă.  

–        Oare nu i-am zis Boarim?... Oh, Allah, dacă i-am zis Boarim?...

S-a înţeles cu Dimov să se informeze reciproc în această investigaţie ciudată. Reporterul îl cunoştea până şi pe Vasco da Gama, fusese chiar în barul acela, era foarte implicat şi de abia aştepta să-l reîntâlnească!