Piesa 20

Monsieur L’Important a fost convocat devreme la Consiliul executiv. Adormise târziu deoarece avea programat să îşi îndeplinească datoria de soţ o dată la două săptămâni şi, pentru că data trecută a fost nevoit să sară peste respectiva obligaţie pe care singur şi-o asumase, de data aceasta nu a avut motiv să o eschiveze. Dacă ar fi întrebat, consoarta i-ar fi spus că nu se simţea deloc vexată de acest tip de omisiune, ea îşi permitea din banii pe care îi primea zilnic să plătească un macho pentru a-şi satisface cu prisosinţă astfel de nevoi... probabil fiziologice.

L-a alertat pe majordom să-i pregătească un costum, să scoată maşina din garaj, pe servitoare să-i prepare iute un mic dejun, s-a îmbrăcat singur în toaletă, s-a ras cu bondarul electric, a fost trist până să ajungă la palatul primăriei pentru că nu a reuşit să îşi mascheze cearcănele, iar pe cosmeticiană nu o putea aduce în acel moment. Ce oră inumană pentru o şedinţă la palat! Ce putea fi atât de urgent? A desfăcut panoul pentru a vedea eventuale ştiri. Canalul principal de ştiri fusese închis pe timpul nopţii, însă un om ca el avea acces la alte canale... Aşa!

–        Auzi Marcel! S-a prăbuşit Domul... Zice că n-a fost afectat mormântul împăratului.

–        Incredibil, domnule Clermond! Ce vremuri trăim!

–        Mă aştept să avem un recul pe piaţa Argus la valoarea bonului de bancă. Ce serie neagră! Să nu aibă vreun gând macabru primarul că toată piaţa moare şi va trebui să ne facem bagajele. Cu viteza luminii.

–        Da domnule, desigur.

La Primărie s-au adunat toţi oamenii primarului, destul de neliniştiţi, de gureşi, cu toţii comentând evenimentul grav, dar veştile oficiale erau rostite de gura lui Prince Riammy. Acesta a apărut îmbrăcat în costumaţie de napoleon, cum îi plăcea să se afişeze, s-a grăbit să se aşeze la un pupitru şi apoi să le arate ce s-a întâmplat pe un ecran mare şi bine luminat. 

–        A fost o lovitură îndelung lucrată. Duşmanii au avut tot timpul să facă această nenorocire pentru că nimeni nu le-a cunoscut intenţia. Priviţi aceste schele! De când se lucrează acolo? De când? Ei bine, de trei luni! Am aflat şi numele firmei care făcea aşa-zise lucrări de restaurare...

Chiar pentru Riammy era cam devreme pentru un trabuc dar nu ştia să vorbească fără să gesticuleze în stil personal, să se învăluie în stratul diafan de fum. Despre firma aceea fantomă abia aflase amănunte. Tot personalul Domului invalizilor era interogat şi, după primele evaluări, existau deja suspecţi... Ar fi fost prea simplu să se ajungă la concluzii. Deocamdată nu se putea explica în ce fel a fost deplasată întreaga structură superioară a domului. Aşa ceva se putea face doar prin alunecare. Şarada nu se oprea însă acolo. De ieri dispăruse şi soţia primarului. După toate semnele fusese răpită. Deoarece nu se ceruse o răsplată, nu mai era nimic de aşteptat, trebuia alertată în întregime populaţia oraşului.

–        Sunt hotărât să instaurez, după această şedinţă, „Starea de asediu” în oraş! Suntem agresaţi de o forţă necunoscută pe care trebuie să o distrugem cât mai repede.

–        Ştiţi ce presupune acest lucru, domnule primar? a strigat domnul Clermond L’Important, în timpul vociferărilor iscate. Căderea valorii bonului de Bancă a Parisului, o inflaţie cum nu s-a mai întâmplat din vremuri istorice, mai probabil niciodată.

–        Clermond, vieţile noastre sunt în primejdie. Dacă nu trăim, la naiba, ce mai contează valoarea banului?

Domnul Clermond era bancher. Pentru el războiul sau pacea erau totuna, îi puteau aduce profit amândouă cât timp se împrumutau, de fapt cât înapoiau împrumutul, cei care şi-l puteau permite. Dar, când circulaţia banului îngheaţă, se sigilează şi buzunarele clienţilor şi se declanşează o antipatie, o aversiune ucigaşă faţă de bancheri... De ce? Să zicem din invidie şi alienare. Neputinţă, invaliditate, spirit revanşard,... Prostie. Bancherii sunt hârciogii oamenilor. Fără ei nu se mai poate... Monsieur L’Important avea altă viziune asupra situaţiei.

–        Domnilor, domnilor, un moment de atenţie, dacă sunteţi amabili! Nu-nu... Vă spun că sunt împotriva scenariilor apocaliptice. Eu... Iertaţi-mă, este părerea mea...! Da. Sunt împotrivă, dar situaţia era deja fragilă şi această, cum îi spuneţi, „Stare de asediu”, este căderea într-o capcană. Mă tem de o revoltă populară dacă ne izolăm complet oraşul. Nu credeţi, vă întreb şi pe dumneavoastră domnule B, că aceasta este strategia celor care au conceput provocările? Au mai fost crize. Hai să judecăm fără pasiuni exage...

–        Cum poţi vorbi dumneata despre pasiuni exagerate domnule bancher? Răpirea soţiei primarului este un atac direct la persoana lui. Dumneavoastră ştiţi că s-a încercat un asasinat asupra primarului? Ce poate fi mai grav?

Cel care se înfierbântase astfel fusese Léon Riammy. Ochii săi l-au străpuns pe L’Important dar, în momentul acela, bancherul avea o putere de negaţie pe care nu i-o putea influenţa nimeni. Era bine susţinut de Fortuna, iar lupta muritorilor cu zeiţa aceasta este sinucigaşă. L’Important înţelegea bine structura lumii şi se complăcea să creadă că este indestructibilă...

Când s-a încheiat şedinţa a ieşit foarte demn, s-a mişcat lent şi a chemat majordomul astfel: „Urgenţă de grad unu.” A urcat primul în limuzină şi a deschis sertarul intangibil al genţii sale în care se afla un simplu buton. L-a apăsat şi apoi a închis geanta. „Urgenţa de grad unu” însemna părăsirea, în cea mai mare grabă, a oraşului şi, dacă era posibil, îmbarcarea în aeronava personală pe aeroportul Ba 107, un aeroport folosit de Poliţia aerului şi apropiat de palatul unde ar fi trebuit să se afle guvernul statului francez, la Versailles. Dezertarea din oraş în acel moment îl punea în primejdie oriunde s-ar fi aflat. Cea mai bună alegere era dispariţia, închiderea creditelor, transferul bogăţiei, fuga departe de Franţa. Apoi, trebuia să aştepte.

Domnul Clermond îşi anunţase, apăsând butonul, fraţii din „Marea Lojă Masonică Naţională a Franţei”. Era un avertisment grav. Când se emiteau anunţurile extreme, se ascundea arhiva, erau şterse urmele activităţii lojei deşi aparent publice, mai mult, fraţii erau sfătuiţi să părăsească degrabă zonele urbane. Avea responsabilităţi mari în cadrul lojei, era important şi acolo, fusese ridicat la grad de mare maestru cu colan şi baston de mareşal, iar poziţia aceasta îl bucura într-un mod copilăresc, era ca o joacă ascunsă, deşi serioasă. Se ştie foarte bine că aspectul ritos al Lojei a fost doar faţadă pentru a masca o eră de intrigi, constrângeri, ingerinţe şi manipulări în care au fost bine iniţiaţi membrii ei. Evident, cu intenţii pozitive, pentru progresul omenirii... Cel puţin al unor oameni...

Maşina domnului Clermond a zburat, altfel zis, a neglijat luminile semafoarelor şi orice semn de circulaţie, a fost un fulger care traversează oraşul şi a ajuns la punctul de control al poliţiei dincolo de Pont de Sèvres, puţin înainte să se primească ordinul de blocare a intrărilor în, şi a ieşirilor din, Paris. Cum au plecat de-acolo s-a auzit sirena de închidere.

–        Şi dacă vor renunţa mâine la „Starea de asediu”, domnule Clermond?, a întrebat majordomul după ce a aflat cauza urgenţei.

–        Acest lucru este imposibil, Marcel. Dar pentru tine este bine să nu ştii mai mult...

Avionul aştepta pregătit de decolare, iar monsieur L’Important nu a zăbovit deloc. L-a învoit pe Marcel să facă ce doreşte dar să aibă grijă să nu deterioreze limuzina şi cu speranţa ca toată criza va trece într-o lună şi-au luat la revedere. Asta a fost. Majordomul a privit cum decolează avionul, a intrat în automobil, a demarat şi a auzit explozia grozavă din aer. A ieşit să vadă mai bine... Importanţa domnului Clermond apusese pentru totdeauna.

 

Puţin după anunţarea „Stării de asediu”, primarul a primit raportul despre modul în care s-a realizat acel atentat. Zidurile au fost străpunse cu un instrument excepţional care folosea un laser puternic şi introducea în spaţiul micronic silicon. Tăietura invizibilă a fost efectuată puţin în pantă astfel încât partea de sus a clivat peste cea de jos. Era totuşi o clădire celebră, o locuinţă a lui Dumnezeu! Cine făcuse această lucrare demonică? Oameni fără nici o credinţă! El, Riammy avea încă rudimente din educaţia creştină primită de la părinţii lui şi păstrase respect pentru monumentele şi obiectele de cult. Era şi superstiţie. Copiii lui însă, incluzându-l pe Guy, erau lipsiţi de asemenea inhibiţii. Lumea lor avea alte valori. Să taie o biserică, nu ar fi comis-o un magician. Memorabilă rămânea dispariţia mamei lor. Pentru a căuta sprijin voiau să iniţieze o adunare a magicienilor, ironic denumită, chiar de ei, sabat. Fraţii Riammy nu cunoşteau bine ierarhia în această lume complexă şi apelaseră la magicienii bătrâni pe care îi cunoşteau. Orbul ştia mai mult, el îi fusese maestru lui Guy şi primise la rândul său învăţături de la renumitul Fussman Cohn, legenda magicienilor de pretutindeni. „Copilul” avea talent, era incontestabil, fusese testat, mama lui însă era o rebelă. Nu a vrut să se apropie de adunătura de veleitari pe care îi desconsidera, îi credea şarlatani. La Escoba avea simţuri, intuiţie şi miros. Pe acestea, bravii ei fii nu le moşteniseră.

Dispariţia Escobei îl speriase şi pe primar. Automobilul fusese găsit repede, abandonat pe o stradă din oraş, dar nimeni din anturajul ei nu revenise la bază. Cele două gărzi de corp au fost căutate cu instrumentele de scormonit care nu lipseau serviciului de supraveghere şi aduse încătuşate pentru interogare. Erau vinovate, iar destinul lor fusese deja scris. S-a declanşat agonia. Agenţii au fost chestionaţi în stare trează ori sub hipnoză, s-au folosit substanţe halucinogene şi li s-au cercetat amintirile cu aparate electronice... Mai nimic. Un lucru se aflase, era cert, că totul se petrecuse la un vernisaj al expoziţiei de artă „Destructivismul” din Complex A. Aveau de strecurat o mulţime de indivizi, artişti şi invitaţi, dar şanse de a afla cine dăduse lovitura, observase şi Rav Alessi, şeful serviciilor de spionaj, erau mici. Doamna primar venise cu „microbii” după domnia sa, iar aceştia au aşteptat oportunitatea. Pe şofer l-au descoperit în casa unei femei care le-a spus agenţilor de ce i-a permis să se odihnească până când ea ar fi mers la muncă, ora când a venit în timpul nopţii şi cum îl cunoscuse (un an înainte). L-au adus pe şofer dimineaţa şi au aflat despre enterocolita sa explozivă declanşată subit de o substanţă din cafeaua servită ad-hoc. Au putut astfel aduna faptele şi au înţeles mai bine. Exista însă şi dubiu. Nimeni nu cunoscuse excursia doamnei primar. Expoziţia fusese împânzită. Erau atâţia agenţi câţi invitaţi şi nimic nu le-a părut suspect. Chiar incidentul în care şoferul alergase spre toaletă a fost raportat ca o întâmplare hazlie. Niciunul nu a făcut legătura cu plecarea grăbită a limuzinei. Era destulă forfotă a maşinilor în oraş... Ce putea fi adevărat din ceea ce aflaseră? Când Prince Riammy i-a reproşat pregătirea subordonaţilor, Alessi s-a simţit un nimic, ar fi vrut să intre în pardoseală de ruşine.

De undeva trebuia pornit, iar viteza de reacţie era vitală în acel moment. Celula de criză a fost constituită, locul ei era prevăzut de normative, secretara Efel s-a ocupat de organizare. Un om însă lipsea, domnul Clermond, şeful Băncii Parisului. Deoarece nu răspundea nici unui apel şi nu putea fi reperat,     s-au căutat colaboratorii şi în final soţia. Madame Clermond nu se trezise bine din somn, avea o faţă acră şi deranjată, necunoscută public, iar mesajul ei pentru cei care o plictiseau fusese scurt şi eficace: „Cum? Nu se află în patul lui?” Pe Marcel Kattaoui l-au descoperit în cea de-a doua zi a „Stării de asediu”. Se afla în Lyon, la o casă de toleranţă. Să fie extras din actul în care îşi expunea obsesiile intime şi instinctele primare a fost ca o blasfemie. Marcel s-a opus şi a fost împuşcat în palmă, apoi ameninţat cu agresarea zonei pe care bărbaţii o consideră mai importantă decât capul... A revenit şi el la matcă.

Declararea „Stării de asediu” la Paris a pus Guvernul statului într-o situaţie de alertă asemănătoare aceleia din timpul revoltei islamice, diferenţa fiind că atunci tot Guvernul (şi Adunarea Naţională) fusese făcut prizonier. După acceptarea extinderii autonomiei locale prefecturile departamentale fuseseră asumate de primăriile oraşelor importante, iar Parisul devenise un stat în stat. Avea chiar armată proprie şi un perimetru de manevră care cuprindea şi Versailles. Prin urmare, Guvernul francez şi tot Parlamentul s-au văzut nevoite să degajeze locaţiile pentru a nu fi prinse în aceeaşi situaţie stânjenitoare despre care se păstrau amintiri negre. Între Primăria Parisului şi Guvernul statului s-au transmis încontinuu mesaje pentru a nu exista neînţelegeri, dar acestea s-au declanşat imediat cum miniştrii s-au instalat într-un loc sigur. „Există legi”, s-a pretins, „Avem reguli interne”, „Regulile voastre nu pot avea ascendent asupra celor naţionale”, etc. Discuţii amicale, neînţelegeri ziceam, pierdere de timp. Mai târziu Prince Riammy i-a expus domnului Michél Böer-Goise, prim ministru şi preşedinte al Senatului, care au fost cauzele hotărârii sale urgente şi dramatice. „Totuşi”, i-a reproşat primul ministru, „a fost o acţiune ilegală, gravă şi probabil, vom vedea urmările, antinaţională.” Dar nu de el îi păsa lui Riammy. Auzise că pistele aeroportului De Gaulle fuseseră deteriorate în urma unei serii de explozii subterane. S-au lăsat câteva gropi uriaşe, nişte râpe! De asta îi păsa lui Riammy. De atentate. Cu cine lupta? Încă nu aflase.

În vreme ce oraşul se deschidea spre lumina solară într-o zi cu vânt puternic dinspre vest, sub avertisment de furtună, locuitorii aflau că o primejdie nevăzută se mişca pe străzile mari şi cele mici, că viaţă le era ameninţată, iar deplasarea lor fusese limitată pentru o perioadă necunoscută, dar nu mai mare de o săptămână, instituţiile aveau program de avarie şi, spre fericirea copiilor, centrele de educaţie se închideau deocamdată. „Canalul 1 de ştiri” fusese investit să ţină legătura directă cu oficialităţile, să vorbească permanent cetăţenilor despre situaţie, iar oficialii solicitau colaborare pentru a depăşi criza. Nu le era bine înainte?... Toţi turiştii din Paris au fost îndrumaţi să meargă la centrele de poliţie, ei purtau codurile pe carduri eliberate la sosire. Comanda era să fie strânşi, cercetaţi, şi daţi afară. Muzeele, galeriile de artă, localurile, trebuiau închise, orice aglomerare a populaţiei urbane a fost interzisă, chiar aprovizionarea alimentară în supermarchée-uri a fost oprită, spre marea supărare a consiliilor de administrare pentru care pierderile se anunţau uriaşe iar posibilitatea de recuperare practic imposibilă. Şi, cu cât se înainta în timp, mintea oamenilor era manipulată cu scenarii posibile şi apocaliptice, ştiri despre arme sofisticate, despre modul cum puteau fi ascultaţi, ucişi, exterminaţi în masă, pentru ce puteau fi întemniţaţi, cum să raporteze nefericirea de a cunoaşte un posibil atentator, care este definiţia cetăţeanului adevărat şi cum pot deveni cetăţeni de onoare, persoane scutite pe viaţă de impozite, de ce au fost abolite reţelele externe şi pedepsele în cazul că erau utilizate ilegal, pedepse pentru zvonistică demoralizatoare, cântece de dragoste pentru oraşul Paris şi poze diverse luate valului copleşitor de simpatie populară a întregii lumi.

 

Niciodată nu a fost liniştit oraşul acesta vechi, nimeni nu îl putea amuţi definitiv, era un pilon al civilizaţiei – se rod şi aceştia însă trebuie recondiţionaţi. Dacă străzile au fost nefiresc de goale sub furtuna care le-a spălat în rafale, parţial şi din cauza şocului provocat zilei de 9 octombrie de primul anunţ din ciclul „Stare de asediu”, existau straturi care nu îşi puteau opri activitatea deoarece nu erau comandate de persoane subordonate puterii de la Hôtel de Ville, nici măcar influenţate de manevrele oamenilor aflaţi în căutarea cauzelor unei plăgi anunţate. Ploaia abundentă era măturată în evantai de vânt, stropea intens toate obiectele de la suprafaţă şi se scurgea cu ropot în canal. Din canalul de deasupra se ducea mai jos pe un canal de colectare şi de acolo se îndrepta năvalnic spre Sena sau către diverse puncte de colectare a apelor dedurizate pe care le furnizează natura. În canalele construite de oameni îşi căuta hrana o faună pe care omul n-o îndrăgea. Era, în bună parte, reprezentată de şobolanii comuni de canal, iar aceştia, cel puţin, erau cunoscuţi, de aceea fuseseră numiţi „comuni”, însă, ascunşi de întunericul pe care nu îl putem străbate cu simţurile noastre se agitau animale mici şi mari, prăzi şi prădători, mai mult sau mai puţin cunoscute ori ireale, existente doar în visurile noastre urâte. Puteţi considera cum credeţi următoarea maximă: „Imaginaţia include realitatea, niciodată invers”. Este sinteza operei unui gânditor chinez (nu vă spun numele deoarece nu interesează pe nimeni) care îmi pare potrivită în acest moment. Lumea subterană stă alături, nu ne părăseşte niciodată pentru că este creată şi întreţinută de oameni. Putem spune că Dumnezeu a creat şarpele însă nu s-a implicat să-i ofere un loc în canal şi să-l hrănească. Parisul avea numeroase hrube mai jos de canale, dar cine a realizat coridoarele şi cum pot fi numite fiinţele care vieţuiau acolo? Erau mulţi care cunoşteau însă cunoaşterea lor nu era verificabilă.

„Staţi jos pentru a privi măreţia cetăţii Churkar, construită din piatră albă pe o stâncă albă absolut infertilă, în largul unei mări negre. Când descoperă ceva neaşteptat, oamenii îl... explică folosind întrebări. De ce este astfel, cum a fost realizat, cine l-a creat, când sau în ce scop? Sunteţi o specie curioasă de teama haosului, ştiţi ce este, orice stare incontrolabilă. Hai să exploraţi stânca! Un lucru se poate observa lesne. Nu există măcar o poartă şi, normal, nici un drum până la ziduri.           Şi-atunci, cum s-ar putea ajunge înăuntru? Pe dedesubt ori pe sus. O forţă necunoscută se află în adâncuri. Mergeţi deasupra deoarece jos, marea aceea vă poate da fiori! Chiar zgomotul pe care îl face, nu este clipocitul valurilor obişnuite. Să fie petrol? Nu sunteţi învoiţi să folosiţi mirosul. Fiinţele negricioase, lipsite de formă stabilă care se agită pe zid şi printre construcţiile din cetate nu sunt periculoase. Le îndepărtaţi uşor, le alungaţi, spuneţi-le că nu vă înspăimântă, spuneţi: „Nu îmi este teamă de voi, coşarele mele!” Iar jos este o populaţie, o lume de umbre, cu obiceiuri aparent... umane. Au case, un târg şi produse pentru schimb, drumuri pietruite, se mişcă mult şi zumzăie ca şi cum ar comunica verbal...

Departe vedeţi un donjon, şi în balcon... o femeie. Puteţi parcurge distanţele într-o clipă, doar gândind, şi iată-vă! Femeia nu-i tânără, e în vârstă, este...”

–        Mamă!

Guy a zvâcnit în pat, s-a ridicat înspăimântat.

–        Ce s-a întâmplat, iubitule?

–        Mi-am văzut mama.

Guy nu fusese invitat la întrunirea de la palatul primăriei aşa încât rămăsese în pat până târziu. Alături îi stătea Ilène. În afara dormitorului său la acest etaj al clădirii numită palatul Fedouin nu era decât biroul mare, polifuncţional, care îi oferea dotări şi efecte găsite în lumea noilor tehnologii, dar nu numai, şi pentru care plătise o avere. Cunoştea tot ce se întâmplase la Primărie, nu era străin nici măcar de ştirea morţii celui mai important finanţist al oraşului, nu el o provocase, iar după revelarea încarcerării Escobei trebuia să-şi vadă fratele pentru a căuta împreună un dialog cu răpitorii. De ce? De ce le declarase război stăpânul adâncurilor? Cum l-au stârnit, ce l-a deranjat?

Şi-a recuperat visul lucid. Apoi l-a prezentat lui Thor.

–        Observi? Pentru el suntem tot oameni. Abilităţile noastre nu îl interesează.

–        Suntem oameni, Guy. Nu uita. Mama ne-a cerut continuu să nu uităm. Puterea noastră superioară nu ne fereşte să îmbătrânim şi să murim ca oamenii.

Orbul şi încă doi vrăjitori din grupul său, pe care îi cunoştea şi Guy, i-au invitat la întrunire pe fraţii Riammy doar să afle noutăţi pe care nu le puteau şti. Lupta cu puterile întunericului nu era de dorit. Ei conduceau primul strat uman şi se aflau într-o pace relativă cu cei de jos. O invazie de moroi, de stafii şi schelete... Oo! Nu era de-ajuns că vor deveni cu toţii astfel? Nu le trebuiau cutremure devastatoare! Totuşi... ce anume trezise fenomenele subterane? Doar greşelile omeneşti? Thor ştia.

–        Mama a înviat un om.

–        Mama?

–        Când?

–        Nu este posibil!

–        Am ajutat-o, a declarat Thor. Doar ea cunoaşte descântecul, eu i-am susţinut energia.

Ceilalţi magicieni s-au temut. Ei nu aveau puterea să dea viaţă, nici măcar să nască o fiinţă cu viaţă. După ce au plecat fraţii Riammy din hotelul mic pe care îl deţinea unul dintre prietenii Orbului, s-au sfătuit.

–        Bine, deci, hoaşca a murit, a înghiţit-o Gheena, s-a făcut dreptate. Se vor linişti apele. Să ne ascundem un timp. Este cel mai înţelept.

–        Nu cred că este bine. Trebuie să fim solidari. Este scris în regulamentul breslei.

–        Dar ei nu sunt ca noi, Orbule...

–        Sunt mai buni, mai puternici? Cu atât mai mult.

Când fraţii Riammy au plecat, furtuna încă nu se încheiase. Părea asociată începutului de blocadă ca un semn de rău augur. Prin oraş alergau oamenii alungaţi de vânt, automobilele, mai puţine datorită vremii, circulau grăbit pe bulevarde, era un amurg pe fondul unei furtuni tropicale deşi ne aflam la peste 25⁰ nord de tropicul Cancerului şi era îndeajuns de rece încât să îţi îngheţe mâna în apă. Cerul se înroşise în spatele norilor care îşi modificau pasul de dans şi sângerau. Parcă o mână răsfoia paginile unei cărţi uriaşe. Se oprise la pagina „Poveşti înfricoşătoare”...