Piesa 18

Când Dimov a ajuns acasă, interiorul dezolant al camerei   l-a copleşit. Cineva îi aruncase lucrurile, ori le furase... Doamna Chovière, portăreasa, i-a spus că îl crezuse decedat mai ales după ce a venit poliţia să îl caute... Şi n-a vrut să lase lucrurile acolo... dar au intrat şi hoţii...

–        Nu m-aţi anunţat domnule Basile, şi uite, lipsiţi de opt zile sau cât o fi! N-aţi zis...? Săracul de dumneavoastră! Ce aţi păţit la cap?

–        O baie... O baie pot face doamnă?

–        Vai! Sigur-sigur, am să dau drumul la apă... Săracul domnul Basile, bietul de el..., a chirăit femeia în timp ce se îndepărta.

S-a aruncat pe patul gol, lipsit de lenjerie, şi lungit cum era şi-a scos halatul, şi-apoi s-a descălţat... Era încă impresionat de apariţia frumoasei Constance. Îmbrăcată într-un costum alb, cu aripi... Nici după ce îi spusese cine este n-a vrut să creadă. Avea nevoie de un miracol, de un înger. Constance i-a dat nişte bani să ajungă acasă... Şi Gauriac i-a venit în minte. Îl durea capul şi nu voia să se concentreze...

–        Domnule Basile, e apă caldă să ştiţi! îi strigă portăreasa din uşă.

–        Mulţumesc.

Toaleta măcar era curată. Însă nu mai avea cu ce să se spele. I-a cerut doamnei Chovière... A fost văzut de un vecin când a ieşit aproape gol în uşă.

–        Bună seara.

–        Da.

Coana Chovière făcea efort să aducă unul dintre panourile video pe care le avusese în casă. Dimov a tras panoul înăuntru. Apoi l-a poziţionat să-l poată vedea din cadă. Ohohoho! Suntem copiii soarelui şi apei. Fără ele ne ofilim. Dimov s-a scăldat în cada lui mare, în valuri cu spumă. Apoi s-a liniştit să vadă ştirile pe panoul său plasmatic „Microstar” câştigat la o tombolă de Anul Nou. Ştirile erau viaţa lui. Ştirile şi...

–        Françoise!, a exclamat. Este Françoise!

S-a ridicat să vadă mai bine... Holografic, de parcă ar fi fost în camera lui, Françoise era la braţul primarului Prince Riammy şi radia de fericire.

–        Ce s-a mai întâmplat cât am lipsit din oraş?

„– Domnul primar Prince Riammy, a comandat un dineu restrâns pentru a sărbători revenirea fiului rătăcitor, Guy. Acesta a fost însoţit de o tânără care îl ispiteşte chiar pe tată...”

Dimov ar fi vrut să-şi caute prietenii de la Authentyk, însă nu avea cum. A apelat în ultimă instanţă la doamna Chovière pentru a-şi găsi hainele, aparatele,... Nu. Lucrurile sale fuseseră sustrase de hoţi. Doar panoul vechi nu îi interesase. Cum au intrat hoţii, doamnă? Nu eraţi la uşa de jos? Au intrat noaptea cu un aparat de spart uşi. Aţi auzit ce performante...

–        ... sunt?

Avea nevoie de haine, de o şapcă să-şi protejeze buba... Simţea cum îi zvâcneşte. Vup-vup! Precis i se ridicase tensiunea la cap! Madame Chovière i-a împrumutat câteva dintre hainele fiului său, Guy, înrolat voluntar, pentru a urma o carieră militară. Erau scurte, Guy Chovière era un tip bondoc. Dimov îl văzuse şi pe fiul rătăcit al primarului. Ochii săi nu îl înşelau de data aceasta, era spânzuratul Guy... tot Guy...

–        Guynzac... Aşa-l chema. Guynzac...

S-a dus direct la sediul agenţiei. Era seară. S-a împiedicat prin oraş de toată lumea. Ce turbaţi! Îi ieşeau cu toţii în faţă, se loveau de el. Agenţia Authentyk nu mai era. Închis. Gaura exploziei fusese acoperită cu folie mare dintr-un material opac.

–        Unde s-au mutat?

Ar fi putut oare să-i deranjeze singurătatea lui père Bosc? Locuia în apropiere...

Père Bosc nu era deloc un singuratic. Avea familie, soţie şi o fată... mare, domnule, asemănătoare bătrânului (fără barbă, păr sur şi riduri). Şi avea exact înălţimea lui! Văzând-o pe Anne-Marie aveai înainte imaginea din tinereţe a lui André Bosc.

–        Dumnezeule! Ce este cu tine Basile, rău mai arăţi. Parcă ai veni de pe front! Unde ai fost că te-au căutat băieţii de la Authentyk? Mandike... Ştii că este şef Mandike? Ştii, aşa-i? Mandike spusese că vrea să te întorci... S-a mutat agenţia. Zicea că te-a iertat Bergson... Da’ ce-ai făcut?

–        M-a iertat? Ce omenos! Te rog ajută-mă să-i găsesc! Sunt într-o mare grabă, père Bosc! Am fost plecat din Paris câteva zile şi revenirea mea a fost plină de surprize neplăcute. Mi-au prădat hoţii apartamentul, astăzi nu am avut timp să-mi scot nişte bani din bancă, mi-am pierdut vexaphone-ul... Este o poveste... Sunt pe cric la fel ca maşina mea.

–        Ce ziceai că ai făcut de l-ai supărat pe Bergson?

–        Père Bosc, te rog, nu dau interviuri acum! Nu sunt deştept, mai mult dorm pe mine, doar că trebuie să aflu ceva, iar lucrul acesta probabil îl cunoşti şi tu... Când ai văzut-o pe Françoise de la începutul lunii?

–        Françoise? Pe Françoise n-am văzut-o de... de... Anne-Marie îi este prietenă... Anne-Marie! Vino aici! Ce ştii de Françoise?

–        Françoise? Basile, nu îţi era iubită?

–        Ştiu că a fost răpită în seara de 1 octombrie.

–        Răpită?! au exclamat cei doi Bosc.

–        Ştiam că a dispărut, a zis Anne-Marie. Era căutată de poliţie... Am dat şi noi un anunţ la jurnalul de cartier deşi nu locuim aproape.

–        Astăzi am văzut-o la ştiri alături de primar, le-a spus Dimov.

–        Adevărat?

Au căutat imediat canalul de ştiri pe reţea. Canalul de ştiri... Avea muzică, un concert la corn şi câteva instrumente pentru behăit... Au selectat „Ştirile de seară”, „Dineu în familia primarului Riammy”,...

–        Stop! Nu... nu aici... nu... Hei, au schimbat tot! Nu este acelaşi dineu!

–        Cred că ai dreptate, l-a susţinut Anne-Marie. Îmi amintesc seara în care doamna Clare Riammy avea toaleta aceasta...

–        Şi nici n-am văzut-o pe doamna Escoba la dineul de astă seară! Nu era. Dar se întorsese acasă Guy... Nu ţi-am zis père Bosc despre... N-am avut când să-ţi spun... Pe acest individ eu l-am văzut mort... Totuşi... Pe fiul domnului Riammy nu îl cheamă Léon? Renumitul Thor, zeul tunetului?

–        De ce-i spune aşa?

–        A câştigat un concurs de răcnete...

–        Léon, Léon îl cheamă, da.

–        Cine este Guy?

A intrat doamna Clarice cu câte o tartă cu căpşune şi un pahar cu apă rece.

–        Bună seara.

–        Bună seara, doamnă.

–        Domnule Basile, Guy este fratele geamăn al lui Léon.

S-ar zice că nu ştia multă lume acest lucru. Trecuseră şase-şapte ani de când fraţii Riammy n-au mai fost văzuţi împreună.

–        Sunt gemeni. Dacă l-aţi văzut pe Guy, probabil şi Léon era acolo.

L-au apelat pe Mandike. De la acesta s-a primit un mesaj de scuze că nu poate răspunde imediat. Nici Sadou, apoi Noël...

–        Salut Barizou. Sunt Basile Dimov...

–        Dimov? Dimov?

–        Da.

–        Ce faci, frate? Eşti întreg? Unde-ai fost anul ăsta?     Te-am căutat, te-au furat hoţii, doamna portăreasă... Da’ unde-ai fost? N-ai lăsat o vorbă, nimănui?

Barizou nu putea veni la père Bosc. N-avea nimic împotriva lui însă era în aşteptarea lui Mandike, iar Mandike era la „stăpânire”. Ce „stăpânire”? La şef, frate...

–        Barizou, din ce zi a revenit Françoise?

–        Françoise? a întrebat iară, în acelaşi stil... Noël. Françoise, n-a revenit, bunul meu prieten. Domnul Villon, săracul, e şi el pe moarte...

–        Am să merg să-l văd... Dacă nu ajung la o oră prea târzie. Ai avut curiozitatea să urmăreşti în seara aceasta ştirile? Doar n-am rămas singurul parizian care se uită la canalul de ştiri! Barizou, am văzut-o pe Françoise la dineul primarului, şi n-am visat. A fost acolo...

–        Dacă a fost, probabil încă mai este. Îl aştept aici pe Mandike împreună cu soţia deoarece şi el a fost invitat. Pricepi?

–        Vin acum acolo!

„Acolo” însă nu era la sediul Primăriei ci peste Sena, în arondismentul patru, la una dintre proprietăţile familiei Riammy. Avea nevoie de taxi. Père Bosc l-a împrumutat, i-ar fi dat şi vexaphone-ul dacă n-ar fi trebuit reprogramat pentru Dimov...

–        Bonne chance, Dimov!

Starea de sănătate nu îi permitea lui Dimov un efort prelungit însă nu putea renunţa în acel moment la speranţa lui. A avut probleme să ia un taxi. Nu se acceptă bani, doar cardul de credit. Taximetriştii sunt continuu văzuţi la sediul firmei lor. A mers cu metroul. Cel puţin acolo se mai poate pătrunde fraudulos. De la metro a plecat pe jos. Spre stânga sau spre dreapta? A rătăcit un timp... Când a ajuns... nu mai era nimeni. Doar o mică lumină şi probabil un paznic... Cât de prost a fost! Ar fi putut să-l roage pe Bosc să-l însoţească, sau măcar pe Anne-Marie... În fine, Bosc era cam bătrân, iar fata... era fată. Oricum nu veneau.

–        Şi-acum, ce să fac?

Maïakovski nu se culca devreme. Poate îl ajuta. Era un prieten bun. A plecat spre complexul A unde îşi petrecea câteodată nopţile. Dimov nu cunoştea cuibul de noapte al lui Maïa numit „bunker”. Adică subsolul unei case, armat şi izolat de fostul său proprietar ca un adăpost antiatomic. Un loc destul de încăpător în ciuda renumelui de spaţiu strâmt şi deprimant pe care îl au adevăratele bunkere. A mers la complex. Acolo era întotdeauna cineva. Complexul A nu era departe de morgă, sau place de la Bastille, depinde cum te orientai, iar Dimov s-a plimbat din nou cu metroul. De data aceasta a avut loc să se aşeze... apoi şi-a schimbat locul... Întotdeauna i se păruse diferită călătoria cu metroul. Nu doar mulţimea de gări cu interioare diferite, dar şi oamenii erau altfel. Asta nu înseamnă că îi plăcea să coboare acolo. Erau locuri nesigure, unele infecte, se întâmplau accidente şi erau chiar sabotaje. De aceea se foloseau aparate să detecteze din timp orice întrerupere electrică, interferenţă, zgomot ciudat..., iar aceasta ducea la întârzieri, uneori te plictiseai aşteptând... Mai bine mergeai pe sus, cu maşina personală.

–        Mâine iau cardul, repar maşina, mă îmbrac, îl întâlnesc pe Mandike... Dacă a fost la dineu a văzut-o pe Françoise... De ce nu merg eu acasă? 

–        De ce, de ce?... Ascultă ciudatule, amărâţii ca tine au şi bani la ei, lucruri să valoreze ceva? Sau le ai pe toate mâine şi este cazul să te cazăm la noi?

–        Hea-hea-hea-hea!

În apropierea lui Dimov se aşezaseră doi oameni, îmbrăcaţi relativ curat, îngrijit, nu i-ai fi bănuit de tâlhării.

–        Aşa este că vorbeam cu glas tare? Dar am uitat ce spuneam.

Omul mai vârstnic i-a desfăcut un briceag în pântec.

–        Nu poţi scăpa!

–        Am să merg cu voi pentru că nu găsiţi decât hainele astea pe mine şi câţiva franci.

–        Câţi?

Oricâţi...

Oamenii din metrou, călătorii obişnuiţi, nu ar fi sărit pentru un tip agresat, cu atât mai mult când era vorba despre un posibil interlop. „Ei cu lumea lor, noi cu lumea noastră!” După ce i-au căutat buzunarele cei doi indivizi s-au aşezat alături, unul şi-a scos dintr-un buzunar de la piept o sticluţă împachetată şi a tras un gât...

–        Eu... ic... eu am fost..., eu mi-am câştigat traiul şi din fotbal, am fost jucător profesionist...

Parcă s-ar fi văzut întâia dată! Se opriseră din sporovăială să buzunărească un vecin de scaun...

–        Vrei şi tu?

Îl şi invitau la o gură de rachiu!

–        Pe Parc de Princes i-am zdrobit pe Olympique cu trei la unu. Muci i-am făcut!

–        Nu mai spune! Muah! Ah! Ce spurcăciune de băutură! Pe care?

–        Pe Parc de Princes... Olympique? Lyon, omule! Lyon...

–        Mai este şi... Dar care a fost cea mai tare bătaie pe care ai luat-o?

–        La final de carieră am ajuns la echipa detectivilor şi am pierdut cu halucinantul scor de 58-0! S-ar putea spune că nu a fost decât o echipă pe teren. În minutul cinci era deja 0-5, iar la sfârşitul primei reprize, reuşiserăm scorul 0-22. Ce-am făcut în meciul acela? M-am plimbat pe teren de colo-colo. Nu cred să fi atins mingea cu piciorul o dată. În schimb am făcut henţ în careu.

–        Hea-hea-hea-hea! Iuhu! Greţoasă băutură! Mă face să vărs! Din ce e făcută?

–        E rachiu din drojdie de malţ, cred. Oricum, are cod de comerţ, e garantată. Tu unde mergi, băiatule? Unde mergi încolo?

–        Merg cu voi. Nu sunt prizonierul vostru?

–        Hea-hea-hea! S-a prins, s-a prins...

–        E prizonierul meu, a zis celălalt.

–        Ce spui? De ce?

–        Pentru că-l cunosc... dar el nu mă recunoaşte...

–        Hea-hea-hea!

Dimov îl privi mai atent pe cel bătrân. Era un tip cu nasul mare, important, şi o caschetă pe cap, ochelari de miop...

–        Maître Marceau? Nez Marceau?

–        Ehe! Ehe!

–        Mi-ai înfipt cuţitul în burtă?

–        Poate degetul...

–        Hea-hea-hea!

Dimov îl cunoştea pe detectivul Marceau de cinci ani. Pe celălalt însă nu-l mai văzuse.

–        De ce te-ai camuflat în hainele astea... caraghioase? l-a întrebat Nas.

–        Este o poveste lungă, meştere. Dacă m-ai invitat ţi-o spun pe toată. Am nevoie de un sfătuitor şi nu cred să fie unul mai bun ca tine. Providenţa mi te-a scos înainte...

–        Ei, hai-hai... Adică, mai ştii!

–        Ne vedem şi mâine, maître Nas?, îl întrebă celălalt, pregătit să coboare.

–        Da, sigur. Numele lui este Sorin Barrecȏte, singurul băiat rămas în echipă. Stai aşa! Ia şi sticla!

–        Nu-mi place...

–        Arunc-o la un coş!

După ce şi-au luat la revedere, au ajuns şi ei curând la destinaţie. Casa lui Nez Marceau era un apartament cu patru camere la etajul al cincilea dintr-o clădire aflată într-un cvartal de blocuri identice cu opt nivele. De când nu se mai văzuseră, meşterul îmbătrânise, era mai alb la păr, chelise şi se înnegrise la piele (avea origini ţigăneşti), însă nu se schimbase ca fire. Erau din generaţii diferite, Marceau fusese prietenul apropiat al lui Cédric Gauriac, de-asta îl ştia Dimov.

–        Am fost la un filaj, i-a zis. Este posibil să îmi pierd licenţa. S-a discutat la comitetul executiv al primăriei retragerea licenţelor detectivilor particulari de când a căzut turnul, şi în mod special a firmei mele. Un băiat al meu a fost martor involuntar...

–        Eugène Mosqua.

–        El. Îl cunoşti?

–        Am văzut filmul şi i-am reţinut numele. Este viu?

–        Da. Stă la beci pentru că a filmat locul nepotrivit la momentul nepotrivit şi a lansat imaginile pe un site public. Imbecilul! N-am reuşit să le ştergem pentru că nu-i putem folosi codul. Pe el l-au închis, iar pe noi vor să ne omoare...

Dimov i-a povestit experienţa prin care trecea începută chiar atunci când s-a aplecat turnul Eiffel. Nas Marceau ştia destule despre bande şi cartelul Farului, dar nu se aştepta ca Dimov să cunoască atât de puţin astfel încât să pice în ghearele unei grupări periculoase. Povestea despre răpirea şi reapariţia Françoisei îi păru demnă de un roman fantastic. Dimov n-ar fi fost înlăturat dacă nu se implica cineva mai tare. Guy Riammy? Mortul viu? Marceau i-a repetat lui Dimov ce auzise de la madame Clarice Bosc.

–        Guy a fost despărţit de familie mulţi ani. Revenirea lui este o surpriză... Zici că Françoise îl însoţea?... Şi acum opt zile eraţi împreună?...

–        Şi ne iubeam.

–        Îm!

–        Înseamnă că se prefăcea grozav. Françoise nu este actriţă, maître. E naivă.

–        Îm!

Dimov i-a cerut să-l angajeze pentru că avea diplomă de investigator, clasa a doua... Nu se putea face repede. Îi trebuia aprobarea breslei, iar asta se primeşte în timp, cu examinare...

–        Ţi-l pot împrumuta pe Sorin, câteva zile... Să ne culcăm! Trebuie să ne limpezim gândurile, Basile, l-a auzit Dimov pe Nas şi brusc a fost lovit de oboseală şi s-a moleşit pe fotoliu...

A fost deşteptat de zgomotul unei dimineţi nebune. La fel de buimac arăta şi Nas, venit să-l deranjeze, prin casă umblau ca nălucile nevasta şi copiii, afară parcă nu se luminase de ziuă...

Trezeşte-te! i-a zis Marceau. În oraş s-a declarat „Stare de asediu”...