Piesa 16

Nu prea departe de strada pe care se aflaseră fraţii Guy şi Léon, în taverna „Gregoire zoo”, omul căutat de inspectorul Mohamed Al Lahoud numit Vasco da Gamma, fără pălăria aceea pletoasă, prin urmare luminând semiobscuritatea cu propria chelie, înjura nenorocul său la masa de biliard.

–        Fir-ar al dracului de nenoroc!

–        Vasco, ai o gură afurisită, care mă umple de nervi!

–        Dar zici că se mişcă în sus sau într-o parte gaura când lovesc eu bila! Numai la mine se întâmplă! N-au să-mi mai rămână destui bani pentru o partidă de cărţi. M-am plictisit să tot fiu chibiţ!

–        Ţi-a cerut cineva să intri în jocul ăsta?

–        Tu mi-ai cerut! Măcar un orb speram că pot învinge!...

–        Lasă-l Orbule să-şi piardă banii la masa de poker! a zis Taurul din colţul său întunecat de unde i se vedea numai pipa subţire şi hilară.

Aşezaţi la masa acoperită cu o zdreanţă verde şi un carton lucios pe care alunecau mulţumitor cărţile când se-mpart, erau şi Tambour, şeful bandiţilor din Vest, Fassil, agentul din IAT şi Choi Manchu, agentul din cartierul chinezesc. La alte mese luaseră loc doi lideri şi zece agenţi din cartelul Farului, un grup de bande care stăpânea piaţa protecţiei localurilor din Paris. Între ei îşi aflase un loc destul de modest Marius Blancpatte, apropiatul lui Ahmet Leboureau şi recent nobil scutier.

Asemenea adunări de socializare aveau şi scopul reglărilor financiare între bande, şefii lor şi agenţii principali, ori să se poarte discuţii pentru planuri şi lovituri comune. Nu erau bande asemănătoare celor mafiote adică bazate pe legături de sânge, prin urmare foarte unite, erau legături de conjunctură între indivizi dubioşi, certaţi cu legea, căutaţi de politie, borfaşi sau asasini fără dumnezeu. Cineva reuşise un fel de responsabilizare a acestor lepre. Măcar ascultau ordinul unor şefi. Şi asasinii se tem pentru viaţa cuiva dacă nu sunt ameţiţi de vreun drog sau de nebunie. Au milă de ei înşişi! Împrejur duduia muzică ritmată, plutea fum, băutura... la îndemână, dincolo de prima boltă stătea Gregoire, piratul de la bar, uşa era păzită de doi malaci, iar mai departe, pe stradă, discutau câteva „fete” despre setea pe care nu şi-o puteau stinge... Era încă ziuă, unii mâncaseră deja prânzul şi căscau, alţii aşteptau cina şi o petrecere de noapte.

Taverna lui Gregoire, un club de pederaşti, pardon, nu se mai spune astfel deoarece a devenit, oficial, un termen ofensator, se transformase în sală de primire pentru... nu le pot spune „gangsteri” până nu sunt dovediţi în urma proceselor de drept penal că alcătuiesc o grupare delicventă, deci pentru băieţi. Că erau nişte animale nu se putea contesta fiindcă scoteau sunete asemenea primatelor aflate în plină operaţiune de despăduchere. Învârteau câţiva bani pe mese la jocuri de cărţi şi vorbea cu voce tare despre mici lovituri, scandaluri sau cancanuri în lumea protipendadei, până când Orbul a pretins linişte.

–        Toate sursele mele spun că mâine are să se dea încă un telefon...

„Ce telefon?”... „Care?”... „Ce vrea să spună?”..

–        O izbitură... O plezneală... Sunteţi proşti cu toţii? O bombă!...

–        Aaa!...

–        Există în Paris o bandă pe care nici unul dintre voi nu a reuşit să o descopere! Cum este posibil? Sunteţi orbi ca mine? Sunteţi surzi? Dacă ne face concurenţă noi putem muri! Pentru că nu ştim împotriva cui luptăm. Ne virusează, ne infestează!... Poate vreunul să ne spună mai mult?

–        Cred că te agiţi degeaba, Orbule! Dacă erau interesaţi de treaba noastră ne atacau până acum.

–        Ştii tu, Bardel? Ştie cineva? Dacă Bardel este omul lor?

–        Nu sunt, nu sunt...

–        Sau Choi? Voi chinezii sunteţi mai ascunşi...

–        Nu Choi este... Nu chinez...

–        Fraţii arabi?

–        Allah ştie!

–        Allah, dar să ne spună şi nouă...

–        Este o bandex feţelor, ştiţi toţi. S-a subtilizat pe reţele... Intră, iese... Nu are faţă de noi...

–        Cum se poate manifesta fără să ştiu de ea?

–        Păi nu mai sunt alte bande în oraş, Orbule?

–        Le ştiu pe toate. Pe-asta nu. Are treabă cu autoritatea nu cu borfaşii...

Au tăcut, s-au privit... Chiar orbul părea să-i privească, deodată...

–        A! a strigat unul din spate. Ai şoareci în salon, Gregoire?

–        Ce?

Gregoire nu văzuse şoareci în spelunca lui. Pe unde să intre că nu aveau... Ce să mănânce? Îm!

–        Unde?

–        Pe-aici. Era mic şi alb...

Au scuturat cu toţii din picioare. „Şoareci! Ue!” Dacă îţi intră un animal dintr-acela pe cracul pantalonului, ce faci? Te muşcă de... cine ştie ce!

–        Staţi!, a zis din faţă agentul bandei Boerilor, un tinerel cu dinţii cariaţi. Să mor dacă vă mint, este şoricelul meu Charles. Să nu-l ucideţi! E şoricel de circ. Are cod imagine pe burtă...

Un şoricel de circ nu poate fi periculos deoarece este dresat... Oamenii s-au uitat cu grijă în jur, la vecini... întrunirea devenise rizibilă, iar Orbul a emis rânjetul lui sinistru şi crud.

–        Chae, chae, chaeee! Vino aici băiete, să te miros!... Nu eşti şi tu din banda „Şobolanilor străzii”? I-aţi controlat pe toţi, incompetenţilor?, s-a adresat gorilelor de la intrare.

Brusc, s-a instaurat neliniştea şi suspiciunea. 

–        Păi da, n-a trecut nimeni pe dedesubt!

–        La ce am mai venit aici, morocănosule?, îşi drese vocea Vasco da Gamma. Să ne masacrăm între noi?

–        Am găsit şoricelul!, strigă victorios tânărul cu dinţii cariaţi. Uitaţi-l! S-a întors! şi l-a ridicat de codiţă să se liniştească asistenta.

Şoricelul Charles s-a contorsionat puţin apoi s-a pupat în bot cu băiatul.

–        Ştie să facă un număr de circ. Este tare blând şi deştept. Nu-i aşa că suntem deştepţi băieţaş, nu-i aşa?

–        Linişte! Avem de strâns bani pentru „bancă”. Anul ăsta s-a mărit taxa.

–        Noi vrem sa iasă cartel din chinez. Nu vrem mai mare că nu e de la ce. Nu poate dat chinez...

–        Nu poate chinez?

–        Nu poate...

–        Discutăm cu alt chinez. Dăm afară chinez din cartel. Bardel...

–        Orbule, nici noi nu mai încasăm ca pe vremuri că le merge prost patronilor. Este recesiune, e sărăcie, e greu,...

–        Renunţaţi o lună-două la profit!...

Ei, asta era cam mult! Au vociferat cu toţii:

–        Nu se poate, avem cheltuieli, am mai renunţat şi nu s-a recuperat nimic, nu suntem proştii băncii... Dar cine ţine banca asta?... Nu-i a noastră?...

–        Atâta prostie mă umple de greaţă! De câte ori a venit vreun control de la poliţie, oameni fără cap? A fost vreunul dintre voi deranjat, jenat măcar? Cum credeţi că se face lucrul ăsta?

–        Eu am cotizat mereu la... Adică... plătim şi mai sus?, a întrebat Gregoire.

–        Da, zise Orbul. Unde este contabilul cartelului? Kathran! Kathran!

A venit un negru cocoşat. Era într-atât de negru că se fereau oamenii să-şi intersecteze drumul cu el de parcă ar fi fost o mâţă neagră. Ţinea în mâna dreaptă o tabletă subţire şi fragilă.

–        Aici este situaţia financiară la zi pentru cine vrea să ştie. Vreţi să ştiţi dumneavoastră, domnule Gregoire?

–        Mm... este o întrebare... Eu am încredere în conducere...

Cineva bătu ritmat în uşa de la intrare. A intrat gâfâind una dintre „fete”...

–        Vine poliţia aici. Acum! Vin aici poliţiştii!

S-a instalat vacarmul... „Poliţia?”... „Cine a chemat poliţia?”... „Avem un vierme la noi în cartel?”... „Ce spuneai, Orbule! Dăm bani să fim protejaţi? Suntem proşti!”...

–        Nu vă temeţi! Este o confuzie... Câţi poliţişti sunt, proasto?

–        Doi...

–        Nişte rătăciţi... Treceţi în camera cealaltă! Să rămânem câţiva... Mai repede...

Taverna s-a golit. Au rămas fumul dens de ţigări din ierburi diverse, mirosul greu al unei turme de oameni, Gregoire, umblând prin spatele barului în căutarea paharului de şters şi trei chiar patru clienţi, doi la o masă pe scaune şi doi la masa de biliard. Îi puteau primi pe poliţişti.

Sirena de la intrare a grohăit când s-a deschis uşa mare pentru a lăsa volumul important al inspectorului Al Lahoud să pătrundă. După el s-a introdus trupul lung şi subţire al agentului Faroud Ari. Amândoi luaseră o poză foarte serioasă când s-au aşezat în faţa barului. Faroud îşi deschisese vexaphone-ul şi încerca să vorbească unei persoane dar nu reuşea, în timp ce Al Lahoud a bătut în clopoţelul de la bar care zdrăngănea să-l atenţioneze pe barman. Era o jucărioară ca în sălile de recepţie ale hotelurilor vechi.

–        Zdrang!... Zdrang-zdrang!... Zdrang-zdrang-zdrang!...

Gregoire, excesiv de harnic şi neatent, a observat cu coada ochiului clienţii îmbrăcaţi în uniforme. Era obiceiul lui să pară nesimţit, îl făcea mai viril, mai interesant,... În uniformă se îmbracă de obicei activii...

–        Care e treaba domnule poliţist? Aţi venit la femei? He-he!

Ţinea în gură o acadea sărată cu băţul afară şi se hlizea, lucru foarte neplăcut inspectorului.

–        Cred că te iau cu mine la Centrul de poliţie pentru că sfidezi autoritatea, i-a zis în introducere.

–        Eu nu sfidez pe nimeni, s-a redresat Gregoire şi a aruncat la coş acadeaua. Spuneţi ce doriţi de la mine domnule ofiţer!

–        Caut un om aici, la tine în local. E localul tău aşa-i?

–        Da-da. Am acte pe el...

–        Şi cine a făcut desenele obscene pe pereţi?

–        Nu eu. Nu sunt artist...

–        Ce artist? Porc! Să le ştergi, mă auzi?

–        Da-da, domnule comisar. Vă aud.

Faroud a cercetat interiorul hrubei şi a strigat din apropierea unei mese.     

–        Gata, domnule inspector. L-am găsit. Este aici.

Fusese destul de simplu. Deşi nu se putea vorbi pe vexaphone, aveau un portret robot desenat în dimineaţa aceea de Constance – ce mare idee avusese Faroud! Semăna îndeajuns pentru a nu îl confunda.

–        Cum te numeşti omule?

–        Numele meu este Lecerveau Gabriel.

–        Ha-ha! Cum să te cheme „Creierul”? Faroud cercetează-i codul!

–        Nu merge vexaphone-ul, domnule inspector. Nu ştiu ce are.

–        Ia spune Cerveau, domnii aceştia sunt tovarăşii tăi?

–        Nu-i cunosc. Este prima oară când îi văd. Vin pentru prima oară în acest local şi nu ştiu nimic de el şi de oamenii  de-aici...

–        Când omul susţine că nu ştie nimic precis este vinovat! a recitat Al Lahoud din „Cartea...”, mai popular „Biblia...” sau „Coranul infractorului”, unul dintre cele două manuale tipărite care îi ocupau colţul din stânga al biroului de serviciu.

–        Şi nu sunt vinovat nici măcar că mi-am înşelat nevasta...

–        Nu îl cunoaştem noi pe omul ăsta, Faroud?, a zis Al Lahoud arătându-l pe orb.

–        Şi eu mă gândeam. Unde l-am văzut?

–        La circ?

–        Nu se poate! Este un scamator vestit! Magicianul orb! Dumneavoastră sunteţi? Aşa este?

–        Cum ar putea un orb să lovească impecabil bilele de biliard!? Dacă nu ar vedea, evident!

–        Eu sunt, admise Orbul ridicând capul pentru a saluta admiratorii.

–        Domnule, îl lăudă Al Lahoud, am mers la spectacol cu copiii, doar pentru dumneavoastră, de cinci ori. Dacă îmi acordaţi favoarea unei semnături private... Unde să... găsesc? Ia să vedem! Pe vexaphone, puneţi amprenta! Aici. Mulţumesc. Ce-au să se mai bucure copiii!... Uite, Faroud că funcţionează vexaphone-ul!

–        Nu iese afară...

–        A! Deci... Cerveau, am pentru tine un ordin de aducere la Centru pentru o şmecherie... nu Faroud? („Da-da, o infracţiune măruntă.”) şi este nevoie să participi la o vizionare...

–        N-am făcut nici o infracţiune, niciodată, în viaţa mea.

–        Vrei să aduc duba şi zece bătăuşi?

–        Hai Vasco, pleacă dacă te doreşte cu atâta pasiune domnul comisar, nu face zgomot! Şi poartă-te cât mai corect, ajută-l dacă are nevoie de ajutorul tău.

Vasco da Gamma zis şi Lecerveau, sau invers, a tăcut după ce l-a auzit pe Orb, şi-a luat dintr-un cui marea sa pălărie şi a aşteptat docil să plece, iar Mohamed Al Lahoud nu a zăbovit deloc. A urat celor care-l priveau o după amiază relaxată şi i-a atras atenţia barmanului să vopsească pereţii pentru că îl amendează imediat cum revine pe-acolo.

Cine era poliţistul acela gras care-l luase cu el pe Vasco da Gamma şi ce voia să-l interogheze? Vasco da Gamma era la curent cu toate fiind apropiatul orbului... Când să recheme oamenii de dincolo pentru a comenta întâmplarea, uşa de la intrare a grohăit într-un mod caracteristic, au crezut că trupeşul „comisar” uitase să-l ridice şi pe orb, însă au văzut că intră un individ murdar şi anemic. A împins, a împins uşa, a privit înăuntru din tocul uşii, lumina era prea stinsă pentru a zări tot interiorul şi a lăsat uşa să se închidă singură. Toţi cei patru oameni din interior au rămas imobili, dar când au înţeles cine intrase, un cerşetor de pe stradă, au blestemat în gând straja de idioţi pe care o plantaseră afară. Oricine putea intra acolo...

–        Pleacă de-aici!, a strigat barmanul. Astăzi nu se dă de pomană, nu ţi-e clar? Lasă-ne că suntem deja plini de draci şi o iei pe spinare. N-auzi?

Omul s-a strâmbat de parcă îl bâzâia o muscă mare şi a venit direct la bar.

–        Mă cunoşti?, l-a întrebat pe barman.

–        Nu te cunosc, i-a zis acesta agresiv. Cine te mai crezi şi tu târâtoare, să...?

–        Gregoire taci!, i-a poruncit orbul. Ia vino aici, omule!

Omul cu un bandaj mare la cap, îmbrăcat într-un halat care fusese vreodată la culoare verde deschis şi papuci în picioare, părea venit de la casa de nebuni. Şi privirea era de nebun sadea. Orbul îl avea alături pe Taurul Bardel care a aprins un băţ de chibrit ce lumina ca o făclie. Faţa orbului devenise translucidă...

–        Tu eşti demonul, a zis omul.

–        Ştii Bardel cine este?

–        Cine? a întrebat Taurul în timp ce îşi reaprindea pipa.

–        Este omul pe care l-ai ucis aici acum trei-patru zile, pe care l-ai aruncat în Sena.

–        Tu eşti demonul, a repetat omul vizându-l pe orb.

–        Dar nu sunt demonul pe care îl cauţi, hae-hae! Ştii? Eu îi admir pe supravieţuitori şi nu aş vrea să-mi regret slăbiciunea, înţelegi, da? Uit-o pe tânăra aceea, oricât a fost de excepţională! Înţelegi, da? E stăpânită de o putere mult mai mare decât a ta. Te asigur, astăzi ea nu te mai iubeşte.

Dimov s-a întors puţin să-l privească pe Taur, apoi s-a uitat spre omul din apropierea Taurului şi a privit înapoi. Gregoire era destul de aproape aşa încât şi-a schimbat şi el poziţia.

–        Ştii unde este acum? l-a întrebat pe orb.

–        Nu. Nu ştiu şi nu mă interesează. Eu m-am ocupat de spectacol, omule, de efecte. Poţi crede sau nu, eu sunt artist.

Dimov şi-a prins uşor capul în mâini, apoi a zis:

–        Bine. Am să plec, nu mai pot rămâne dar... dar nu te cred. Tu eşti demonul.

Orbul s-a mulţumit să râdă. L-au privit cu toţii pe Dimov cum se îndepărtează greu, cu paşi nesiguri. Obosise prea mult să vină până acolo. Ar fi trebuit să se odihnească însă în capul său era urgenţa că se pierdeau urmele cu fiecare oră care trece. Urmele, trebuiau găsite... Urmele... A urcat greu scara şi a ajuns în stradă. Acolo era o femeie pe care n-o văzuse când a venit spre tavernă. Şi pe ea o cunoştea Dimov. Îi ştia pe toţi. Memoria lui revenise într-un mod dureros din momentul în care se regăsise în oraş, zăcând pe un pavaj de piatră, undeva lângă un tomberon de gunoaie. Burniţa, iar frigul l-a zgribulit de tot. Nu era doar nebun, mai părea şi beat...

–        De unde vii? l-a întrebat mulatra. Cum de vii de-acolo?

–        Te ştiu, i-a zis. Tu eşti Bizou.

–        Cine ţi-a spus... şi de ce vii...? Cine dracului eşti tu, bolnavule?

–        Sunt... Eu sunt... Am fost trimis de Constance...

–        De Constance? Care Constance? A! Aa! Eşti mortul...! Ştiu! Ţi-a dat la cap Penalul! N-ai murit?

Dimov nu a prea înţeles ce bălmăjea Bizou în limbajul lui de peste mări. Oare nu era destul de evident că nu murise?

–        Unde o găsesc pe Constance?

–        Este angajată la un club de dans exotic pe rue Bataille de Marne. Se cheamă „Toamna galbenă”. Însă n-au să-ţi dea voie să intri acolo. Stai aici şi nu lăsa pe nimeni să treacă!

Dimov nu putea rămâne. Era înfrigurat şi extenuat. A plecat. S-a dus pe strada mare. Ştia unde locuia însă nu avea un ban sau altceva să plătească transportul până acasă. Ar fi putut să cerşească... dar nu se pricepea. Şi-a amintit de ziua când primise o monedă de la Constance. Parcă trecuseră ani... Dimov a mai văzut un om care şedea, cu picioarele încrucişate, la cerşit. Pe stradă mai erau câteva fete, dar acestea ofereau altceva, în nici un caz o spălare de păcate. Omul care stătea acolo era în vârstă, avea haina ruptă şi probleme de comportament. Se legăna... se legăna... S-a uitat la cei câţiva firfirei aflaţi în apropierea omului şi din nou la figura sa. „Ce-he... ce-he... ameţeală am în cap!” şi-a zis Dimov. Omul acela semăna cu bietul domn Gauriac!... S-a aşezat alături...

A fost trezit de o lumină mare. O fiinţă..., un înger cu aripi, lumina strada şi s-a oprit chiar lângă el. Dimov a întrebat:

–        Tu cine eşti?

Nu mă recunoşti? Sunt Constance.