Piesa 15

Madame Toullon a foşnit rochia ei din tafta seculară pe care o înfoia de câte ori trecea pe la aprozar. Luase o varză cu cotorul prea mare şi s-a plâns vecinului Sevré Baudoin care a venit să-i returneze banii.

–        Nu pot alege jumătate din ea. Am auzit că şi verzele sunt canceroase, domnule dragă. Dar nu mai este nimic sigur. Mănânci şi aştepţi! Dacă nu mori imediat înseamnă că Dumnezeu e cu tine.

–        Desigur madame Toullon, desigur. Cât de bine ştii domnia ta să le zici!

–        Dumneavoastră domnule Baudoin aţi primit pensia?

–        Da... Adică nu eu... Gaston este... Eu sunt fratele mai mic.

–        Ha! De ce nu se mai încarcă pensiile la bancă pe card? De ce? Vă spun eu! Pentru că noi, parisienii suntem blegi, de-aia! Vă spun eu! Trebuie să ieşim cu mătura la ei. Aţi văzut că ne-au invadat şobolanii? Pe-ăştia cine-i omoară?

–        De ce să-i omoare doamnă, sunt şi ei fiinţe...

–        Fiinţe? Şobolanii sunt fiinţe? Sunt fiare domnule, nu sunt fiinţe... Te mănâncă şi pe dumneata!

–        A nu, pe mine niciodată...

Doamna Musette Toullon părea o mâţă bătrână furioasă care simţise mirosul de şobolan pudrat şi învăluit în vapori de colonie Reusse. Pe Sevré îl cam speria bătrâna. Avea o afurisită de placă dentară cu colţi şi o răutate în privire...! Câteodată. Alteori devenea mieroasă. Ai fi zis că îl place... Hi-hi! Tinereţea! Şi brusc se vedea atârnând prins de coadă între dinţii ei! Într-o zi a visat-o cu mustaţă!...

–        Am plecat, doamnă dragă. Vă mulţumesc, vă mulţumesc.

–        Bine domnule Baudoin. Mi-a făcut plăcere să mai vorbim. Când aveţi nevoie... mai invitaţi-mă şi pe mine... Nici n-am avut plăcerea să-l cunosc pe fratele dumneavoastră.

–        Desigur doamnă. Am... am să-i spun. Bună ziua.

–        Bună ziua. La revedere...

Monsieur Sevré Baudoin era mai sigur în stradă. Dar        şi-acolo se simţea urmărit. L-a văzut pe Dodi amuşinând drumul, lateral, pentru a afla noutăţi până în parcul Circului Soarelui unde îşi făcea de obicei rondul. Cum este să vezi lumea de la înălţimea sa de douăzeci şi cinci de centimetri, când orizontul se desenează la abia douăzeci de metri? Se poate şi mai rău. Îşi marca traseul conştiincios şi trecea îndrăzneţ dând din coadă. Nu-i era antipatic, ştia că provenea dintr-o pechineză combinată cu un foxterier sârmos, avea culoare portocalie şi alură de terier distrat. Când să treacă de el fără să-l ia în seamă, Dodi s-a repezit la piciorul său drept şi s-a înfipt cu dinţii în cracul pantalonului. S-a scuturat zadarnic deoarece căţelul se simţea bine şi stabil în acea poziţie. De vorba bună nu asculta, să îl lovească de ceva n-avea voie, l-a târât astfel până ce a intrat în casă. Acolo a căutat un băţ însă Dodi a fugit repede şi s-a ascuns pe după lucruri.

–        E-e! Asta e bună! Avem un câine în casă!

–        Câine? a întrebat Gaston. Cum a pătruns aici?

–        Cred că l-am adus chiar eu...

–        Ciudat. Nu ştiai că nu trebuie să introduci un animal aici?

–        Am uitat. Nu mă pot obişnui cu regulile acestea. De unde voiai să ştiu că un câine se ţine de om ca un păduche?

–        Sevré faci erori care ne costă. Eu te iert, dar Hades?

–        Hades!... Îmi era prieten, mai şi vorbeam... Ştie să te asculte. Hai să vedem! Dodi! Dodi!

–        Îl cheamă Dodi?

–        Da. Este un mic terier.

–        Care se dă la şoareci...

Dodi n-a apărut. Obiceiul său era să exploreze, aşa încât   şi-a extins domeniul de cercetare. Casa fraţilor Baudoin avea un miros împuţit. Cel puţin la nivelul de jos... Puteai descoperi numeroase resturi fără întrebuinţare. Nu erau comestibile, duhneau, aveau aspectul unor alimente digerate... Nişte vomitatori! Oamenii trăiesc într-un mediu fetid! Nu toţi. Cunoscuse şi excepţii... 

–        Ham-ham!... Mrrr!

Văzuse un şobolan. Era cât el. Şobolanii au capul mic, trupul mare şi picioare fragile. Nu se temea de un şobolan oricât de mare ar fi fost. De mai mulţi da. Nici n-ai crede cât sunt de cruzi şi dăunători!... Erau mai mulţi. Îi deosebea după miros. Unde ar fi putut ajunge mergând în jos? Casa aceea avea coridoare într-atât de strâmte că era problematic pentru el, jivină micuţă, să înainteze. Era greu dar puţin mai sigur fiindcă şobolanii pe care-i simţise nu erau interesaţi să îl urmeze.

Să treci de colo-colo pe culoare fără fund sau capăt, e ca un test de inteligenţă pentru câini. Câinii simt lumea altfel decât oamenii. Dacă ar vorbi Dodi ar spune...

„Pe-aici a trecut un vrăjitor fără intenţii agresive urmărit de un şobolan. Era chiar şobolanul care m-a adus în casa aceasta... Aud de la mare distanţă voci umane, voci de şobolani, îmi miroase puţin a hrană şi mult mai puternic a latrină. Dacă nu ar fi atât de nesănătoşi şoarecii, aş fi gustat unul dintre ei. Lumea spune că turbează, au trichineloză, te pot îmbolnăvi de jigodie, scabie şi de maladii omeneşti. Pereţii culoarului sunt moi şi se strâng dar ştiu că este un loc prin care se iese de-aici. Să mă grăbesc...”

Căţelul alerga pe culoar dar nu mai repede de cum o făcea în mod obişnuit. Deodată s-a rostogolit pe tobogan. Acolo a ieşit sau doar a intrat... Doar a intrat... Un câine nu poate să vadă prin întuneric aşa cum reuşeşte o felină, totuşi nu este neajutorat ca un om. În jurul său era mult praf de cretă şi în ciuda imobilităţii aparente auzea zgomot ca într-un local omenesc unde se consumau lichide alcoolizate şi ciudate obiecte cu miros de hrană. Nu putea să mănânce toate rahaturile pe care le apreciau oamenii! Chiar era o adunare de oameni acolo! A trecut printre ei dând din coadă însă nici unul nu voia să-l ia în seamă. Nu aveau picioare... şi dacă cineva l-ar fi întrebat cum să fie denumit omul i-ar fi spus „Picioare lungi”... va să zică, ce fel de oameni puteau fi aceia? Erau cocoţaţi pe nişte postamente şi discutau între ei. Dintr-un loc, puţin izolat, dar din această cauză mai evident, un chitarist cânta pentru toată lumea piese dintr-un repertoriu uitat, mai tare sau mai încet de parcă ar fi trecut pe-acolo valurile unei mări liniştite. S-a mişcat printre ei fără să-i poată vedea, vorbăria lor era, desigur, neînţeleasă, lătratul uman este plictisitor, neinteresant, dar când latră la el, îi oferă măcar speranţa că îl scuteşte să-şi caute singur hrana. Marea problemă a câinimii libere este să-şi găsească de mâncare...

–        Închide ochii... închide ochii... lasă grijile în seama mea... Astăzi voi fi doar al tău... Nu ai de ce să te temi... Astăzi voi fi doar al tău...

–        Mrrr! Ham-ham!

Dodi şi-a direcţionat jetul spre locul din care un vrăjitor încânta un om. Vrăjitorii nu sunt oameni. Nu au o formă consacrată, sunt fiinţe abile care se pot transforma, iar scopul existenţei lor este acelaşi, accesul la putere. Un căţel, cum ar fi fost Dodi, simţea altfel un vrăjitor decât pe om. De aceea vrăjitorii nu pot fi prietenoşi cu câinii. Nici câinii cu vrăjitorii... dacă nu există interese...

 

–        Am găsit câinele, Sevré. Este în pivniţă.

–        A ajuns deja?

–        Da. Cred că a fost chemat, ghidat până acolo.

–        N-am păzit bine poarta.

–        Nu... Mă obişnuisem cu haina aceasta! Gândeam, Sevré! Am fost om, şi acrobat, şi director de film, şi...

–        Şi olog...

–        De-asta e viaţa scurtă. Pentru a experimenta... Totul fierbe, mon cher!

–        Mă irită înţelepciunea ta. E patetică. Să ucidem animalul până nu strică ceva dedesubt!

–        A fost trimis acolo. De ce să-l atace pe băiatul primarului?

–        Are ceva rău în el băiatul acela. Şi pe mine m-a enervat. Ai primit răspuns de la Primărie, Gaston?

–        Când vrei să îmi răspundă? Întotdeauna trec două-trei zile... Să-i trimitem pe ritli! Numai să fie pe-aproape...

Sevré a plecat din camera mare. Se zburlea când îl vedea pe marele ritl. Îi amintea că fusese la fel dar nu-i rămăseseră în memorie amintirile plăcute. Amintirile... Brr! Îi venea să chiţăie!

Marele ritl nu era destul de aproape totuşi avea o... mică posibilitate să-i ajute pe fraţii Baudoin. În spatele blazonului casei lăsase doi ritli care supravegheau strada. Era un punct de observaţie. Ritlii sunt şobolani cu colţi, antrenaţi pentru lupta de cotlon. Li se mai zicea „Încolţitorii” (Les Accableurs). Se spunea că de ei nu poţi scăpa. Cei doi şobolani, cu nişte colţi asemenea celor de mistreţ, au apărut de sus şi s-au lăsat înaintea bătrânului invalid. Gaston le-a prezentat problema. La subsol ajunsese un câine pe care nu-l dorea nimeni. Să-l facă să dispară şi să nu ajungă în vreun fel în subterana lui Hades. Cei doi soldaţi au înţeles. Totul urma să se rezolve în beci. I-au cerut doar să nu mai implice pe altcineva deoarece rataseră o misiune când au apărut nişte şoareci. Nu au permisiunea să ucidă şoareci... „Nu vă faceţi astfel de probleme!” Gaston a aşteptat să plece ritlii şi l-a chemat pe Sevré.

–        De-acum ne putem relaxa, Sevré. Ritlii n-au cum să dea greş.

–        Ai trimis măcar douăzeci?

–        Doar doi...

–        Prea puţini... Sunt prea puţini... Doar doi? Prea puţini...

–        Ei hai, linişteşte-te! I-am văzut, sunt pricepuţi...

Dar Sevre nu putea fi binedispus. El adusese, fără aprobare, animalul în casă, el trebuia să-l elimine. Dacă afla Hades ar fi fost „aruncat” în Gropile adânci. Acolo ardea Focul veşnic. Deşi era cald, nu auzise să fie prea bine... Trăind ca om avea coşmaruri cu unul dintre locurile acelea... Trebuia să se lase în beci. N-avea decât să lumineze locul şi să ia câinele de-acolo...

–        Gaston, oare este posibil să fie un vrăjitor? Ştii, fantomele-acelea de seară!

–        Nu ştiu. Sunt lucruri pe care nu le pătrund simţurile mele. Ar fi bine să plecăm mai des în oraş, să putem vedea tot mai departe.  

Sevré a ieşit din cameră. Nu i-a zis lui Gaston că intenţiona să coboare în beci. Acolo deja intraseră şobolanii ritli. Dodi i-a mirosit imediat. Şobolanii au un miros specific tuturor şobolanilor şi alte mirosuri cauzate de locurile prin care umblă. Aceştia păreau mai curaţi, aerisiţi, dar aveau intenţii agresive. Şobolanii ritli văd foarte bine prin întuneric. Pe Dodi l-au zărit cum stă după postamentul ce susţinea o urnă sau un bust. Oricum nu făceau diferenţa deşi ceva ar fi putut să îi alarmeze. Bustul părea să învie, se încălzea... Când au încolţit câinele nu ştiau cât de dificilă poate fi lupta cu asemenea animal. Era foarte mobil şi nu se temea deloc. Cei doi ritli s-au poziţionat în faţa şi spatele câinelui, dar unul dintre ei a fost muşcat de bot înainte să se aşeze pe poziţie. Astfel fuseseră instruiţi, iar mişcările de armonizare a poziţiei îi întârziau. Al doilea ritl a atacat. Atunci s-a surpat postamentul, iar bustul s-a prăbuşit... Îi crescuseră mâini şi s-a sprijinit într-o parte. Apoi a început să se ridice încet. Sus parcă, s-a auzit un zgomot ca de uşă grea şi veche scârţâind din balamale. O lumină sferică se lăsa peste câmpul de luptă care fusese cu doar câteva minute mai devreme o blândă tavernă mucegăită. Încă se auzea aceeaşi cântare a trubadurului de cretă... În taverne sunt adeseori încăierări, fac parte din atmosferă, iar muzicantul nu este învoit să încheie interpretarea, trebuie să dea mai mult ritm agitaţiei generale. Schelălăitul câinelui, chiţăiala şobolanilor, prăbuşirea de vas spart şi vocile ridicate, strigate, umane, asta era ceea ce îi grăbea paşii lui Sevré pe scara înaltă. Beciul era lung şi se umpluse cu suspensii din praful ridicat în bătălie. Venirea lui Sevré a schimbat strategiile.

–        Sevré!, a răsunat din toate părţile un glas de om. Ieşi imediat! Nu te implica!

Lumina s-a stins, apoi s-a aprins în altă parte. În beci crescuse încă un om. Ritlii s-au îndepărtat. Sevré l-a recunoscut pe omul care se înzdrăvenea ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un somn adânc. Era Guy, fiul presupus al primarului Riammy. Atunci a fost sigur că adusese în casă un vrăjitor. A vrut să iasă din beci dar când a ajuns în apropierea uşii Guy se afla deja acolo.

–        Unde pleci domnule? Rămâi! Se pare că avem ceva de împărţit. Nu-mi place să nu ştiu cui m-am încredinţat. Hades? Este Cel de Jos?

–        Nu îţi pot spune prea multe, nu este treaba mea să ştiu.

–        Ştie domnul Gaston?

–        Poate. N-am fost niciodată într-atât de curios. Unde este câinele acela?

Dodi lătrase destul şobolanii care urcaseră pe un perete. Se aşezase aşteptând să-i vadă mişcându-se. Cât puteau să stea aşa?

–        Te rog să-l chemi dacă vrei să ieşim de-aici!, i-a cerut Sevré lui Guy.  

Ar fi fost un timp de câştigat pentru a scăpa din strânsoare. Sevré aştepta ajutor. Pe Guy nu îndrăznea deocamdată să îl înfrunte. Modul în care se refăcuse putea să se datoreze propriei sale puteri pe care bătrânii şobolani n-avuseseră ocazia să o cunoască. L-au surprins, probabil...

În beci s-a deschis intrarea în tunel şi cei doi ritli s-au retras într-acolo. Câinele Dodi s-a repezit după ei lătrându-i. Guy a încercat să-l oprească, iar Sevré s-a strecurat afară din beci. Când au scârţâit balamalele Guy s-a transformat. Înainte să îl cuprindă puterea lui Hades a alunecat fantomatic, l-a luat pe căţel şi s-a îndepărtat cu viteza gândului spre canalizaţia de suprafaţă. A fost nevoit să salte capacul deoarece câinele nu reuşea să îşi modifice înfăţişarea. Când s-a întrupat, în faţa lui era un om identic.

–        Guy?

–        Ce faci Léon? Tu ai trimis potaia aceasta?

–        Ţi-a fost de ajutor?

–        Îţi mulţumesc.

–        Am două noutăţi pentru tine, Guy. Mama a fost răpită, iar tata vrea să te vadă, neîntârziat.

–        Mama?...

Guy a căutat-o imediat însă nu a simţit nimic. Avea şi el nevoie de refacere.

–        Lasă-mi puţin timp!

–        Te vrea astăzi.

–        Îl vizitez deseară, a mai spus Guy înainte să plece.

Erau pe o stradă pietruită, îngustă şi pustie. Clădirile străzii păreau nişte stânci golaşe, dar cum te săltai deasupra, oraşul se dezvăluia de parcă s-ar fi ascuns în spatele lor. Guy a privit înapoi spre ieşirea din antecamera infernului. De ce fusese reţinut oare de Hades, stăpânul adâncurilor? Nu avusese încă o confruntare cu el sau creaturile sale. De fapt... nici nu crezuse că există...