Piesa 13

Mohamed Al Lahoud s-a trezit din somn ţinându-se cu mâna de cap. Farah Al Lahoud, preaiubita lui nevastă l-a întrebat:

–        Mohamed, ce ai de ţii mâna astfel?

–        Aisha a zis că mi-a crescut părul pe chelie. Zicea „Ai văzut mamă? De ieri, tata a început să întinerească...”

–        Ai visat?

–        Nu ştiu. Uită-te şi tu! Simt că am păr din nou...

–        Ha-ha-ha!, a râs femeia. Crezi că eşti nou născut?

Al Lahoud s-a ridicat înfometat din pat.

–        De ce nu pot întineri oamenii, Farah? E oare adevărat că există o genă a îmbătrânirii? Păi ce fac geneticienii? Mutanţi?... Nu mai vreau pilaf.

–        Când cumperi altceva se schimbă meniul. Altfel... trebuie să terminăm ceea ce este.

–        Nu mai ai nici un pic de respect, bombăni Mohamed. Cine aduce bani în casă?

–        Dar cine îngrijeşte un soţ şi şapte copii?

–        Mai încet că trezeşti copiii!

–        Oho, copiii s-au trezit devreme!

–        Şi cât este ceasul?

A pornit canalul de ştiri vizionat pe un panou al mobilei de bucătărie. Îl putea extinde pe patru panouri însă îi ocupa prea mult spaţiu vizual. Copiii se uitau câteodată la patru canale pentru a menţine vacarmul în afara camerei de zi.   

–        „Se anunţă o zi de toamnă autentică, ploaie slabă, mai mult burniţă şi vânt uşor dar sâcâitor dinspre nord-vest. Temperatura, în scădere faţă de zilele anterioare...”

–        Este zece... Am dormit bine...

Farah l-a părăsit, cineva o solicitase la interfon. Când s-a întors i-a spus că vecinul Allaouin vrea să stea de vorbă cu el.

–        Mousca? Nu i-ai zis că sunt în cămaşa de noapte?

–        Zice că v-aţi înţeles ieri.

–        Ieri? Când ieri?...

Mousca Allaouin avea o cicatrice remarcabilă sub bărbie şi o mustaţă îngrijită pe care o ţinea astfel de tânăr pentru că îl asemăna unui actor celebru de telenovelă. Avusese succesul său şi se păstra cu imaginea care îi amintea de această apreciere. Când l-a văzut pe inspectorul de poliţie în cămaşa de noapte, cu veston şi chipiu pe cap, s-a abţinut greu să râdă, însă, chiar şi aşa a mustăcit într-un mod care pe Al Lahoud l-a deranjat.

–        Dacă mă scoli din pat, după o zi dificilă de lucru? Cum vrei să fiu?

–        Am o informaţie pentru tine, inspectore, interesantă, să ştii! Nu suntem auziţi, aşa-i?

–        Deschide uşa aia să vezi!

După uşă nu asculta nimeni, parcă nici dincolo...

–        Va avea loc o lovitură mare zilele astea.

–        De unde ştii?

–        Am auzit de la cineva sigur...

–         Şi el?

–        De la un proxenet din Place Pigalle, inspectore. Unul zis „Vasco Da Gama”.

În momentul acela a pătruns Karim, cel de-al doilea fiu al lui Al Lahoud. A venit şi s-a aşezat pe canapea.

–        Îl ştiu pe „Vasco Da Gama”.

–        Ziceai că nu ascultă nimeni!

–        Karim e sigur, nu trebuie să te temi. L-am iniţiat în filaj. Este mâna mea dreaptă. Face cursuri la Şcoala superioară de poliţie, Mousca.

–        Serios? Nu ştiam. Nu eşti prea tânăr?

–        Sunt precoce...

–        Cum de îl cunoşti pe proxenet, fiule? Pe unde umbli în timpul liber?

–        Îl ştiu dintr-un bistrot în care am intrat cu prietenul meu Antoh. De fapt el m-a dus acolo pentru că îi plăcea interiorul şi puteam asculta muzică arabă autentică. Şansonetele sunt tot mai triste, orice ritm ar avea.

–        Aşa este, a admis Allaouin. Şi pe mine mă deprimă.

–        Da. Individul acela este foarte guraliv... După părerea mea, este doar guraliv.

–        Eu nu-l ştiu şi de aceea nu te pot susţine sau contrazice. Cred că mai departe nu se poate săpa decât pornind o inspecţie... Tu nu crezi, vecine inspector?

Pe Allaouin îl ştia de tânăr, erau prieteni de bandă, din perioada adolescenţei, şi orice îi zicea nu putea să fie jignitor. Avea un sentiment de candidă frăţie când îl întâlnea...

 

Inspectorul de poliţie Al Lahoud nu era validat să facă investigaţii în afara graniţelor arondismentale, doar să participe împreună cu alţi experţi din oraş. De aceea a încercat să profite de ziua lui liberă şi a mers cu maşina personală în apropierea pieţei Pigalle. După ce şi-a asigurat automobilul a umblat prin bistrouri. Un om de talia sa era vizibil, prin urmare uşor de reţinut. Deoarece mai trecuse pe-acolo, lăsase în urmă amintiri nu prea plăcute. La bistroul „Le Coq ivre”, patronul Nabir Macri a venit să îl întrebe cu ce anume greşise să-l vadă intrând pe uşa localului său.

–        Să nu faceţi scandal, vă rog! Vă plătesc ce doriţi, cu o limită rezonabilă, dar nu agitaţi oamenii pentru că ei sunt sursa mea de trai, domnule comisar!

–         Nu vezi că sunt civil, omule? Am intrat aici să văd ce meniu mai ai şi să îmi caut un prieten.

–        Aha! Dar să nu vă enervaţi! Bine?

–        Da. Prietenul meu se numeşte Basco da Gama, probabil îl ştii..., a zis şoptit, confidenţial.

–        Sunteţi prieten cu el?

–        Ce-are?

–        A nu... N-are...

–        A trecut pe-aici?

–        Azi nu. Nu prea vine el la mine. Umblă pe străzile mai mici, prin taverne. Noi suntem de... totuşi, de... Ştiţi că vin oameni de condiţie bună aici.

–        Azi nu... Bine, rămâi sănătos...!

–        Vă rog să reveniţi domnule... comisar... domnule...

Al Lahoud privi iar firma bistroului. Să pui denumirea „Cocoşul beat” unui local cu specific arab părea disimularea unei infracţiuni! Doar nu era prima oară când intra acolo... Oare nu îşi schimbase de curând firma?

„Pe străzile mici, prin taverne...” Cum să se încreadă în vorbele unui probabil interlop? Ce nume era acela „Basco da Gama”? O fi fost olandez, englez...? Olandez, mai... probabil... Să meargă prea mult pe străzi devenea obositor, să stea mult timp nemâncat, îl lua foamea...

–        Faroud, ce faci acum?

–        Mă... vorba aceea şefule, fac copii...

–        Adică...

–        Adică stau foarte intim domnule şef cu una dintre soţiile mele.

–        Ah! Voiam să te chem aici Faroud. Când te eliberezi poate dai o fugă pe rue... Balthasar cred că-i spune, aproape de piaţa Pigalle.

–        Da, aşteaptă domnule inspector! Abia am început.

–        Bine-bine. Nu te grăbi!

Localul „Toamna galbenă” era părăsit. Placarda veche, geamurile nespălate, acoperite interior... şi praful... Apoi a ieşit un tânăr pe uşă şi a văzut raze colorate luminând întunericul,  s-au stins, lumină, s-a stins... Era ceva înăuntru! Curios, a vrut să vadă ce este. A tras de uşă însă era închisă. A insistat şi i-a deschis un bărbat:

–        Nu este pe-aici intrarea, grasule!

–        Pe unde e?

–        E club, dacă nu eşti membru, nu intri.

–        Sunt membru, uite cardul de intrare! E bun?

–        A! De la poliţie? Azi este întrunirea poliţiei la noi! a mârâit nemulţumit. Staţi puţin să-l întreb pe patron!

Al Lahoud a fost îndrumat să intre pe uşa de protocol. Era o intrare prin dosul clădirii, aveau şi garderobă în hol... Ce să-şi lase? Deşi se anunţase ploaie, nu ploua, prin urmare nu avea nici umbrelă, nici pelerină. Aha! Era un club de striptease. Muzică, o scenă frumos colorată, cu multe fete, şi clientela în penumbră consumând băuturi. Nu erau doar bărbaţi la mese, erau şi femei. Uite-uite, comisarul şef Jardeau! L-a salutat cu deferenţă. Comisarul şef l-a chemat cu degetul.

–        Ce faci aici inspectore? Nevastă-ta ştie?

–        Urmăresc o pistă, dacă-mi permiteţi domnule comisar şef. Deşi este ziua mea liberă, mă informez.

–        Ha! Ha-ha-ha-ha! a izbucnit Jardeau. Inspectoraşule... inspectoraşule... Eşti nostim... Bine-bine, distrează-te! 

De gâtul lui Al Lahoud s-a agăţat o femeie.

–        Aveţi nevoie de companie, domnule?

Purta ciorapi transparenţi cu portjartiere, o fustiţă care nu îi acoperea tot fundul, un corset care-i lăsa afară sânii pe jumătate, pantofi cu toc înalt şi o perucă de doamnă aristocrată, măi-măi!

–        Tu cine eşti?

–        Sunt cine vreţi să fiu...

–        Ha!...

Era un înger din rai...

–        Prea bine. Stai aici! Îţi spun Lili.

–        Da, îmi place Lili. Vreţi să serviţi alcool? Merg eu să aduc...

–        N-am voie...

–        Un cocteil de sucuri, ceva iute, care pişcă...

Al Lahoud ar fi zăcut puţin pe scaunul comod, de piele moale...

–        Îmhî! a admis plescăind mofturos.

Voia să o vadă mergând spre bar. Era mai apetisantă decât femeile goale care evoluau la bară pe scenă. Tânăra a fost chemată de patron, un tip de cincizeci de ani cu barbă neagră vopsită la cioc spre blond.

–        Ştii cine e grasul ăla? Ţi-a zis?

–        Încă nu.

–        Îţi spun eu. Este un comisar de poliţie. Află ce vrea! Aici nu este secţia Poliţiei şi nu vreau să îl am continuu client pe gratis. E bine? Şi să îi spui cât costă băutura, dacă îşi permite să plătească...!

–        Bine şefule, nu-ţi face probleme...

Femeia s-a întors cu paharul mare şi colorat din care ieşea un pai galben uşor contorsionat.

–        E bun, l-am gustat eu. Sper să vi-l permiteţi pentru că de ieri s-a scumpit.

–        Serios? Nu intră în costul...?

–        Nu.

Figura lui Al Lahoud se mohorî. Gândi la Farah şi mâncarea cu orez de care se scârbise... Nu a întrebat cât costă însă nici nu s-a atins de băutură.

–        Lili, frumoaso, spune-mi dacă ştii ceva despre un om numit... Basco de Gama!

–        Ce anume vreţi să ştiu?

–        Adică, îl cunoşti?

–        Da. Este un tip care trece pe-aici. Credeţi că... a făcut ceva rău? Este implicat într-un... într-un...

–        În ce?

Femeia a şoptit înfiorată:

–        Omor?

–        Ştii ceva?

–        Domnule comisar, şopti repede, vă rog să nu mă interogaţi aici că îmi pierd slujba. Acesta este cardul meu de prezentare...

I-a scos din buzunăraş un carton cu numele ei şi codul de vexaphone. O chema Constance...

 

Al Lahoud s-a întrebat de unde ştia femeia aceea că este poliţist. Cineva, un delicvent, îi spusese că miroase sticleţii imediat pentru că au o ţinută şi un limbaj specific. S-a scărpinat în cap şi s-a privit în geamul unui anticariat, apoi şi-a aranjat părul pe tâmplă, fiindcă doar acolo îi mai creştea. Şi pe ceafă. Lui nu-şi părea... poliţist!... Pentru şaorma zilnică îşi crease un cont la Mandelle. A urcat în maşină şi a mers încolo. Fir-ar să fie! Şi nu îl salutase pe comisarul şef la plecare! Era implicat în mamelele mari ale unei creole şi n-a putut să-i strice petrecerea. Mai ai nevoie uneori... Când s-a văzut cu sandvişul mare în farfurie a fost apelat de Faroud.

–        Gata domnule şef, mi-am terminat treaba! Mai aveţi nevoie de persoana mea?

–        Faroud, am dat de-o pistă!

–        Unde?

–        Vino să-ţi zic!

Agentul şef ştia unde-l poate găsi astfel că l-a întâlnit peste doar cincisprezece minute.

–        Plasa se strânge dragul meu Faroud şi aproape văd cum se aşază încă o tresă pe vestonul nostru. Tu o vezi?

–        Unde să o văd domnule inspector? Ce tot spuneţi acolo? Aveţi vedenii. Ieri-alaltăieri moroii, acum trese...

–        Am găsit o fată care-l ştie pe ăla... Bască... ptiu! Bască de Gama. Nu?

–        Aha! Şi ce-i cu asta?

–        Este cheia spre autorii atentatelor, partenere.

–        Iertaţi-mă domnule inspector, şi care este legătura noastră cu ancheta despre toate atentatele? În ancheta noastră nici măcar un fir de aţă n-avem, ce să vorbesc de o pistă!

–        Este o legătură omule! Ţi-am zis de atâtea ori!

Faroud era un catâr greu de urnit, să-l convingă se lăsa cu nervi.

–        Vreau să facem o analiză completă a datelor din anchetă înainte să punem întrebări fetei... Şi să vezi ce frumoasă... Păcat că e curvă!

–        Unde?

–        Cum unde?

–        Unde să facem analiza domnule inspector?

–        La sediu.

–        Azi suntem liberi. Ne ia la ochi domnul comisar şi trebuie să-i dăm raportul. Ce credeţi că îi putem raporta?

–        Atunci la tine acasă.

–        E! Nu se poate. E deranj...

–        Deranj cu două femei acasă?

–        Una dintre ele s-a dus la părinţi...

Problemele casnice ale lui Faroud nu-l preocupau pe Al Lahoud.

–        Să mergem la mine!

A anunţat-o pe Farah că vine împreună cu Faroud. S-a simţit cam jenat când a văzut-o şi Faroud strâmbându-se înainte să-l anunţe că tot orez are la masă.

–        Nu ne este foame... Şi de ce nu schimbi meniul?

–        Dacă nu-mi laşi cardul!

–        Mă rade de bani, i s-a plâns lui Faroud.

Faroud a dat din mână înţelegător fiindcă trecea prin aceeaşi tragedie masculină. Acasă au amenajat un birou ajutaţi de Karim şi au proiectat pe tapetul unui perete pozele menţinute pe ordinator împreună cu explicaţii. Ce arătau în acel moment dosarele privitoare la anchete?

1.     1 octombrie, ora 23,30,

s-a petrecut un atentat la sediul agenţiei de ştiri Authentyk de pe strada Harpagon, arondismentul 6, adică în zonă. („Fotografii cu locul, râniţii şi mortul.”). Nu există declaraţiile tuturor angajaţilor agenţiei;

2.     2 octombrie, ora 1,45,

au fost solicitaţi pe strada N. Copernicus, numărul 10, arondisment 6, să constate sinuciderea unui locatar pe nume Guy Guinssac, („Acestea sunt datele codului..., astea sunt pozele cadavrului...”);

3.     1 octombrie, în jurul orei 9,00,

se îndoaie turnul... Eiffel. A fost atentat sau neglijenţă administrativă? Nu a fost dat un comunicat oficial... Părerea, la nivel de specialişti, este că a fost atentat;

4.     3 octombrie la ora 17,30 fix,

a sărit în aer prefectura. Nici până acum nu se ştie cine a putut, şi când, să pună explozibilul. Fusese aşezat ca pentru o clădire în demolare. Funcţionarii care au supravieţuit vorbeau despre o firmă de consolidări construcţii. Lucrările s-au executat, probabil, noaptea;

 

5.     3 octombrie, ora 22,15,

atentat asupra primarului. Victima aflată în convalescenţă a fost înjunghiată. După interviuri s-a aflat, că ar fi fost un bărbat îmbrăcat în dansator. Unii spun că a mers pe sârmă. Nu a fost prins atentatorul;

6.     3 octombrie, ora 23,00,

ştirea că dispăruse de la morgă cadavrul lui Cédric Gauriac, victima din atentatul petrecut la agenţia Authentyk („Să vedeţi cum se leagă!”);

7.     4 octombrie, ora 0,45-1,00,

inspectorul Mohamed Al Lahoud a fost agresat în metro de un personaj asemănător mortului Guy Guinssac („Nu puneţi asta domnule inspector! Este fantezie!” „Nu v-am zis că se leagă?”). Au fost arestaţi 7 (şapte) tineri care afirmau că sunt dansatori la operă. Trei dintre cei şapte au dispărut („Să spun ‚misterios’?”) până la Centrul de Poliţie.

4 octombrie, ora 1, 45,

intră la Centrul de Poliţie, numitul Lèon Riammy, avocatul tinerilor care îi eliberează fără să permită interogarea lor („Pe motiv că este abuz.” „Şi din neglijenţă.” „A cui?” „A lui Boarim, şefule.” „Aşa e. Ai dreptate. Din neglijenţa lui Boarim. Dar-dar...”) În loc de patru arestaţi, la plecare erau cinci. Observaţie: Lèon Riammy, fiul domnului primar, semăna perfect cu spânzuratul Guy Guinssac! În mod neobişnuit, nu s-au găsit poze cu fiul primarului pe reţelele electronice; („Aţi căutat dumneavoastră?” „Eu nu. Karim.”)

8.     6 octombrie, ora 11,00,

Un informator află despre un viitor atentat şi îl informează pe inspectorul Mohamed Al Lahoud. Este introdus încă un nume pe lista celor implicaţi („Bască” „Vasco” „...de...” „da Gamma” „Aşa!”): Vasco da Gamma;

 

6 octombrie, aprox. ora 15,00,

Inspectorul Mohamed Al Lahoud a interogat parţial martorul Giapellanne Constance;

 

Acestea erau datele pe care le-au putut aduna pe un perete din casă. Trecuseră patru-cinci zile şi nu primiseră nici un indiciu de la laboratorul de criminalistică. Drept este că în deruta pricinuită de evenimentele importante din acea perioadă, anchetele lor fuseseră neglijate.

Al Lahoud a apelat-o pe Constance şi i-a cerut să treacă dimineaţa pe la Centrul de Poliţie. Constance i-a zis că nu ar vrea să ajungă la Poliţie. Are destule amintiri neplăcute. Să vină el la ea. Dimineaţa este liberă.

–        Şi vă rog, veniţi îmbrăcat civil, fără maşina Poliţiei... Domnule comisar...

–        Da, desigur...