Piesa 12
Între umbrele care se grăbeau deasupra capitalei, umbrele porumbeilor din Père-Lachaise erau printre cele mai iubite. Oamenii veneau să îi vadă convinşi că sunt sufletele nevinovate ale defuncţilor care îi aşteaptă şi le cer să nu îi uite. A fost construit un mic monument al porumbelului cu o inscripţie gravată, apropiată ca înţeles de ceea ce tocmai am spus, iar acolo se strângeau păsările la anumite ore când veneau mai mulţi vizitatori. Datorită lor (şi altora) cimitirul se jigărise dar se formase un grup de apărare al păsărilor deoarece autorităţile ar fi vrut să le pună la fript. De altfel faima de muzeu en plein air se consumase de multă vreme, fuseseră scoase aproape toate statuile datorită legilor musulmane, care se aplicaseră numai acolo, iar pe aleile sale nu mai rătăceau turişti, doar rudele morţilor şi, probabil, stafiile morţilor, dar pe-acestea nu le vedea oricine. Nu ştiu care dintre ele îşi plimbau câinii pe alei marcate cu excremente şi puteai auzi când se întâlneau: „Spune frumos, bună ziua!”, iar câinele educat zicea „haou-haou”...
În dimineaţa zilei de 5 octombrie se adunaseră câţiva oameni la înmormântarea lui Cédric Gauriac al cărui corp a fost descoperit, în fine, la institutul medico-legal unde, printr-o regretabilă încurcătură, deoarece codul imagine se deteriorase, era afişat un cod eronat pe sertar. Cadavrul arăta desfigurat şi pârjolit, identificarea a fost anevoioasă, dar, într-un final, foştii colegi şi fiica s-au pus de acord asupra câtorva obiecte şi semne particulare. Iată-i deci pe toţi cei care s-au putut aduna, câţiva foşti colegi de la agenţia „Authentyk”, Maïa, Michelle, nepoţii, prelatul şi doi ciocli. Parcă ar fi acum! Îi vezi trişti, gânditori, ascultând vorbele preotului ca şi cum ar fi fost spuse la propriile lor înmormântări. Deşertăciune şi înălţare... Ce-i destinul? Au consolat-o pe preaplânsa Michelle şi au plecat cu hotărârea de a-l şterge din memoria lor precis prea încărcată. În loc au rămas cioclii ocupaţi să acopere sicriul cu pământ. Deoarece Gauriac fusese creştin, cel puţin botezat astfel la naştere, i-au înfipt o cruce de lemn în dreptul picioarelor, care ar fi rămas acolo pentru puţin timp, până se planta o placă de beton cu o bornă deasupra. Ce-i omul!...
Pe aleea de întoarcere artistul Maïakovski l-a căutat pe Rhiad Bochner să vorbească despre expoziţia de la galerie. Cele zece exponate ale sale fuseseră trimise cu maşina lui Ando, dar pentru cea mai mare ar fi fost nevoie de trei transporturi. Erau trei mari blocuri de piatră şi pentru mutare tocmise o firmă cu specific.
– Salut Rhiad! Au ajuns pietrele?
– Care...?
– Avatarul meu...
– ...
– Eşti mut?
A ascultat mai atent şi i-a părut că Rhiad îi şopteşte ceva. În galeria de artă intraseră nişte indivizi cu feţe de neciopliţi, în haine de camuflaj civil. Mari, zgomotoşi, luaseră în zeflemea toată munca lor artistică. Maïa şi-a amintit de Leboureau. Să fie prostul acela? Gândise la trupe de mercenari...
– Ce faci târfă? Te-am văzut pe aparat şi am venit să-ţi admir opera, creatoare ce eşti, nu altceva. Cum e fraţilor cultura la curve masculine?
– Ha-ha-ha!
– Nu credeam că ne vom întâlni aşa de repede, i-a spus Maïakovski prin vexaphone. Rămâneţi pe loc, staţi până vin! Încă nu este ora vernisajului. De mâncare se oferă mai târziu şi se dă chiar puţină băutură. Vouă vă place şampania?
– Grrr! Uuu!
– Nu atingeţi lucrările fiindcă vă pun la plată pentru distrugere şi nu mai ieşiţi din închisoare...
– Ce frică mi s-a făcut!...
– Ce zice puicuţa, ne ameninţă?...
– Să-i ciobim urâţeniile!...
În acest mod şi-au arătat spaima dar când au intrat cei doi gardieni plătiţi de comunitatea artistică „Destructivismul” să păzească pasajul de ateliere şi galerii aflat sub viaductul roman, „fraţii” s-au liniştit puţin. Veniseră nişte adversari demni de respect...
– Vă rog să îi scoateţi din perimetru pe oamenii aceştia!, le-a cerut Rhiad.
Derbedeii şi-au pierdut cumpătul şi s-au încăierat cu cei doi gardieni, s-au înghiontit... A ajuns Maïakovski. Nu ar fi vrut să invite poliţia şi le-a cerut să încheie conflictul.
– Liniştiţi-vă! a răcnit. Leboureau, te rog să rămâi puţin!
Mare tupeu la un tip care se ocupa de cioplit şi vopsit pietre!...
– I-am promis omului că îl pot ajuta să intre într-o societate importantă de cavaleri. Mai eşti interesat?
Leboureau s-a oprit... A privit împrejur şi a spus:
– Împreună cu toţi fraţii mei.
– De-acord.
Au ieşit din mêlée şi s-au înţeles pe termene apoi grupul Leboureau s-a deplasat în alt loc de distracţie. Maïakovski a înfiinţat pentru acea grupare de mercenari „Cavaleria Sfântului Grobianus” pe 5 octombrie, în ziua vernisajului. Era o societate banală de securitate şi pază căreia în câteva ore i-a stabilit sediul şi i-a format staff-ul, apoi a inventat o istorie bogată şi a infestat reţeaua cu date despre trecutul, acţiunile şi eroii ei. O zi şi o noapte, ajutat de doi specialişti, a introdus în lumea reală o creaţie imaginară, i-a făcut dosare şi în două zile a stabilizat-o. „Frăţia” lui Leboureau a fost înghiţită de altă frăţie.
Sărbătoarea vernisajului nu a fost onorată de prezenţa perechii primare datorită atentatului. Ar fi fost un început reuşit al revoltei, să poată sechestra primarul şi soţia, dar s-au schimbat condiţiile, prin urmare s-a modificat termenul. Prea mult nu puteau aştepta deoarece se instaurase o tensiune internă şi era de presupus că pot face greşeli să îi deconspire.
Curentul artistic, avea deja trei ani, nu se voia decât un continuator al străvechii mişcări futuriste. Îi folosea manifestul artistic şi ideile. Era retro dar se expunea altceva decât fusese în vremuri istorice. Acela fusese futurismul clasic. Ideile agresive ale manifestului îi mobilizau în artă şi în acţiune. Au expus un panou plasmatic holografic de dimensiuni uriaşe care putea fi văzut şi dincolo de Sena, cu operele colorate exacerbat ale artiştilor. Mişcarea, dizolvarea, miracolul întrepătrunderii spaţiilor, mulţimea, tehnologia, libertatea şi masculinitatea explozivă dar mai ales apelul la luptă, la bătălie...
Populaţia Parisului sărăcise masiv după GEF („Marea Escrocherie Financiară”, botezată după acronim), care desfiinţase clasa de mijloc. Nu mai existau decât escrocaţi şi beneficiari ai escrocheriei. Cei care cunosc istoria ştiu că fusese o escrocherie a statului. A fost etichetată „înaltă corupţie” şi a devenit cauza şi motivaţia dictaturii. Unde s-au dus finanţele? S-au transferat, nu s-a aflat, deocamdată, în ce. Motivul escrocheriei a fost căderea bursei şi falimentele bancare. Astfel s-a constituit altă bancă a Parisului în care locuitorii şi-au plasat veniturile. S-au folosit notele Băncii Populare a Parisului (BPP) pentru nevoile casnice... Şi a fost să fie o hiperinflaţie! Chiar dacă s-a restabilit valoarea francului BPP, banii tot s-au dus. S-a scris istoria acestei perioade, s-au schimbat regimul, religia, obiceiurile, oraşul s-a închis şi a devenit cetatea „principelui” Riammy. C’est tout! Cineva trebuia să plătească daunele...
Expoziţia aşezată în spaţiul din apropiere şi în atelierele sau galeriile din Complexul A, fusese organizată prin mijlocirea societăţii Vlamy. Vă spun acum istoria angajării societăţii, pentru că este importantă în povestea aceasta.
Să îl revedem pe Cédric Gauriac, om cu mici preocupări extraprofesionale, care îşi lansase acum jumătate de an un scenariu în care unul dintre personaje se numea m-me Vlamy. La adresa lui apăruse un apel să renunţe la acest nume deoarece era numele unei doamne reale care şi-l făcuse marcă personală la Biroul de Mărci..., prin urmare nu-l putea folosi fără învoirea sa, fiind protejat de lege..., etc. Gauriac a vorbit cu un agent de la „M-me Vlamy”. „Domnule, m-am interesat, ştiţi câte persoane poartă numele Vlamy în ţara aceasta? Două mii cinci sute treizeci şi patru. Ar trebui să interziceţi tuturor să folosească numele. Nu credeţi?” „Nu este acelaşi lucru, observaţi? Dumneavoastră îl utilizaţi pentru foloase comerciale”... Dimov s-a implicat în această hilară neînţelegere. Să te cramponezi de un nume era desigur fără rost, totuşi, nu mai putea fi retras textul, răul se produsese deja, să vedem condiţiile. Aşa s-a dus la agenţia de manageriat artistic a doamnei Vlamy, persoană rămasă necunoscută, în fapt s-a întreţinut cu o domnişoară pe care o chema Mireille.
– Firma noastră poate organiza expoziţii, poate impresaria autorii de orice vârstă şi condiţie, este vectorul succesului în zilele noastre.
– Dragă domnişoară, eu sunt iremediabil convins, dar şeful meu cum poate intra într-o bună înţelegere cu dumneavoastră? Vreţi să-i cereţi despăgubiri?
– Nu. Să îşi lanseze lucrările prin noi. Atât.
– Doar asta?
– Doamna Vlamy este o femeie practică dar de bun simţ.
Dimov a crezut că l-a simpatizat puţin şi de aceea cedase atât de uşor. Adevărul este că societatea Vlamy era a doamnei Clara Escobar Riammy care se implica sub pseudonim în viaţa lui Gauriac. Prin mijlocirea lui Dimov a ajuns Maïa să colaboreze cu această firmă. Ştia multe Maïa dar nu aflase cine este în spatele afacerii astfel încât un pic de incertitudine simţea fiindcă nu o văzuse pe patroană. Totuşi, primise asigurarea că la vernisajul expoziţiei doamna Vlamy va fi prezentă.
Apariţia disimulată a Escobei în spaţiul expoziţional nu a atras deloc atenţia. Era însoţită de un bărbat şi supravegheată la distanţă de altul, dar nu a intrat direct în legătură cu artiştii, doar s-a plimbat de la un atelier la altul. Arta aceea îi părea la fel de primitivă în esenţă ca arta populaţiilor amerindiene preincaşe. Folosea simboluri. Simbolurile nu pot fi înţelese decât de oameni culţi ori de vizionari, medii, mediumuri, vraci, cum vreţi să le spuneţi. Pentru o vrăjitoare sursa simbolului este o curiozitate. Războiul, jertfa şi sângele erau acolo. Mânia, răzbunarea, lipsa de milă. Ce anume cerea violenţa? Exponatele aveau vechime, nu reflectau doar rumorile care au însoţit cele trei atentate...
Maïa a văzut-o pe domnişoara Mireille de la societatea Vlamy. I-a prezentat avatarurile sale: un bou, un şacal şi un şoim, în transmutaţie dintr-unul în celălalt. Era alchimie artistică, adică... piatră colorată. Iluminarea o făcea mai expresivă noaptea, mai rea.
– O aşteptam pe madame Vlamy. Când vine?
– Este aici doamna Vlamy, priveşte expoziţia.
Erau mulţi vizitatori şi aproape toţi fuseseră invitaţi. Când s-au spus cuvintele de început oamenii au scandat deşi ca orice adunare mai mare de zece persoane era condimentată cu poliţie civilă. Apelul la acţiune nu prea avea obiectiv, părea o stratagemă pentru a păstra condiţia stenică a publicului. Maïa nu s-a expus. Nu a vorbit, nu s-a agitat, a stat în apropierea exponatelor sale, cele trei pietre pe esplanadă, restul în atelier. Apoi, s-a întâmplat...
Supraveghetorul Clarei Escobar privea pe ecranul unor ochelari negri, din exterior, unde se afla doamna şi putea să observe ce se petrecea împrejur. Era în legătură permanentă cu garda de corp şi îi spunea tot ceea ce părea să deranjeze vizionarea liniştită a lucrărilor artistice. Peste drum aştepta limuzina. În interior Cliff Georgell, un negru manierat, bine menţinut într-o livrea împodobită de o lucrătură aurită pe revere, îşi bea cafeaua sau ceaiul dintr-o ceaşcă, delicat, menţinându-şi degetul auricular la înălţimea potrivită înscrisă în „Cartea galanţilor”. Trăgea cu ochiul la meciul de baseball din Minneapolis Minnesota, oraş în apropierea căruia copilărise şi în care vagabondase ani la rând, în timp ce asculta muzica lui preferată la „Blues pour toujours, radio sans pub”. Deodată s-au pornit turbulenţele. Colonul său a înviat şi s-a răzvrătit într-un mod răscolitor şi ridicol. Nu mai putea să vadă finalul, întotdeauna palpitant, şi nici să audă comentariul acid la adresa învinşilor, era cazul să cotropească latrina. Parcă îl văd ieşind panicat, ceaşca se sparge pe piatră, şoferul se îndepărtează cu haina fluturând, uşa automobilului se trânteşte violent şi omul dispare întrebând ambiguu în frangleză de locul unde este poziţionată toaleta. Se anunţa încă o explozie!
Aţi observat bine că organizarea acestei expoziţii era stranie, în situaţia creată de ultimul atentat, iar ameninţarea cu un carnagiu reală, deşi nu se anunţase, cum era „bunul” obicei în cazul spaţiilor aglomerate. Autorităţile au permis întrunirea deoarece aveau nevoie de suspecţi. Totul era vizionat şi înregistrat, iar agenţii stăteau ascunşi chiar în canale. De aceea saltul ca din puşcă al şoferului doamnei primar, alias Vlamy, era, văzut din toate unghiurile, un caz de urgenţă majoră.
Mă întorc o sută optzeci de grade către figura de păpuşă japoneză cu zâmbet liniar a doamnei Clara Escobar. Pentru vrăjitoarea La Escoba comunitatea „Destructivismul” avea miros de crematoriu. „Mirosea” viitorul ca orice vrăjitor, îl simţea înainte să poată vorbi despre el. Ce intuia cu adevărat m-me Clara Escobar? Era ca o trecere printr-un câmp electrostatic, îşi simţea porii electrizaţi şi un miros neplăcut în aer. Oricare dintre oamenii aceia avea potenţial negativ şi în toată lumina înconjurătoare vedea cum creşte întunericul. Când l-a văzut pe Maïakovski, La Escoba a recunoscut puterea Diavolului. Doar el putea să-şi atribuie cele trei pietre ciudate. Erau antice artefacte aduse cu puterea inspiraţiei din adâncul templului negru protejat de fumurile negre... Spirite mai rele decât demonii... Un şuierat uşor a scuturat-o de transă. Garda sa de corp a avertizat-o că se stârnise din senin agitaţie şi ar fi bine să revină la maşină. Modul în care i-a cerut, graba, retragerea pripită, au făcut-o pe Clara Escobar Riammy să simtă teama, un sentiment pe care-l credea uitat. Când a intrat în maşină şi aceasta s-a îndepărtat cu uşa deschisă, cu mare viteză, frecând pneurile chiuitor...
– Cliff, ce se întâmplă?
Abia după ce maşina a încetinit cât să intre altcineva alături, La Escoba a înţeles că în acel moment participa la propria sa răpire.
Comentarii
Trimiteți un comentariu