Piesa 11

Vă abat puţin atenţia spre zona de sud-vest a Europei, dincolo de ocean şi de Amazon. Cunoaşteţi poate protestul artiştilor din Bogota de acum câţiva zeci de ani. Este sigur în manualul de istorie. Un protest împotriva dictaturii, cu măşti, ca un carnaval. Acest mod de a protesta a fost folosit de putere pentru provocări şi, mai târziu, s-a lăsat cu epurări. O ţară fără artişti buni este muribundă iar una lipsită de artişti este moartă. Atunci a murit şi Bolivia. Cele două teritorii conduse de aceeaşi juntă nu s-au unit deoarece nu s-a găsit un nume comun acceptat. Columb şi Bolivar avuseseră oare ceva să-i împreuneze? Ei n-au trăit în acelaşi timp, n-au avut aceleaşi idealuri şi n-au avut o Clara Escobar. Clara se refugiase la Paris. A fost imediat integrată în lumea artistică, avea portofoliu. Pe atunci Prince Riammy, fiul unic al primarului, trăia ca ducele de Mantua din Rigoletto – sau, ce vreţi, distratul rege Francisc I, din piesa lui Hugo, Le roi s’amuse. Era un tip libertin, nu avea conştiinţă, nu ierta nimic, se lăfăia în păsărici. Când a cunoscut-o pe La Escoba, după un spectacol la Panoramio, i-a pus un buchet măreţ de flori în braţe şi a invitat-o la el, într-un hotel discret, la o cină rafinată. Un om ca Riammy, aflat în culmea succesului şi renumelui de don Juan nu ar fi iertat-o dacă refuza. Ea avea deja o legătură stabilă, era îndrăgostită de Cédric de Gauriac, un tânăr jurnalist rebel care o iubea şi el cu sinceritate. Erau o pereche în zilele acelea, ea şi Gauriac. Trecuse prin multe Clara, nu-şi abandonase tovarăşii de luptă, era sprijinită de Gauriac să adune fonduri pentru a antrena mişcarea populară de rezistenţă care se înarma să lupte cu junta militară din Columbia... Viaţa ei a fost secţionată de o cenzură neagră pe care nu a ştiut atunci cum să o pareze. Tânărul Riammy a dorit-o în „fieful” său. Avea faimă, avere, succes... Clara Escobar şi-a văzut viitorul în bila magică. Pe zona neagră avea un drum lung, pe partea cealaltă drumul se închidea. S-a văzut prăbuşindu-se de la înălţimea zidului cetăţii, o cetate înălţată pe stânci, în mijlocul mării...

Cédric Gauriac a plecat din Paris, apoi s-a întors însurat.   S-au mai văzut de două ori. I-a zis că este singura ei dragoste şi că îl va veghea mereu. Ce consolare! Cédric Gauriac s-a dedicat familiei sale. A uitat de doamna primar. Ea însă... nu   l-a putut uita. V-am zis povestea lacrimogenă şi justificativă, pentru a ne îndepărta de speculaţii. Să-l transformăm în monstru pe Prince Riammy ar fi o eroare. Riammy era un egotist, iar lumea pute de indivizii aceştia. Cu cât te-ai cocoţat mai sus cu atât eşti mai egocentric scumpul meu cititor. Nu te întrista deoarece lumea este exact aşa cum o înţelege fiecare. Nimic mai mult.

Clara Escobar nu îşi spunea vrăjitoare ci magiciană. Talentul ei înnăscut fusese moştenit, în cantităţi diferite, de fiii ei Leon şi Guy. Cei doi băieţi nu au avut însă destine apropiate. Se cunoşteau, bineînţeles, dar unul dintre ei fusese predestinat să-şi ucidă tatăl. Era un străvechi obicei libanez (posibil canaanean) să afli profeţia despre ce ţi-e sortit în viaţă, la şapte zile după naştere. Sau poate se înlocuise obiceiul circumciziei cu alt motiv pentru un chef cu prietenii... Cum ziceam, profetul îi prevestise lui Guy un posibil paricid. Guy a fost îndepărtat, trimis în Canada să studieze şi, eventual, să se piardă acolo. Doar că, e! aici este partea găunoasă a poveştii, cei doi gemeni aveau taţi diferiţi. Au fost şi sunt puţine cazuri în lume, nu vreau să mă strâmb cu explicaţii prea grele, şi... cum vă spun, nu este fantezie! Guy era fiul lui Cédric Gauriac, iar acesta nici măcar nu visa că fosta lui iubită Clara ar fi avut un copil cu el. Prince Riammy a fost cel care a aflat primul deoarece era informat periodic de cei care analizau datele Societăţii Civile. Din acel moment Guy Riammy şi-a pierdut numele şi sponsorizarea, iar La Escoba a fost trecută pe linia moartă deşi, soţul ei continua să o tachineze de fiecare dată când se aflau împreună. Ştia foarte bine că are preocupări esoterice. Şi ce dacă! Avea o figură de regină tristă, iar publicul adoră astfel de imagine.

Cei doi fraţi s-au iubit întotdeauna, cu menţiunea că Lèon, cel mare, a păstrat un ascendent pe care i-l dădea poziţia sa privilegiată. Era moştenitorul lui Prince Riammy. Guy s-a întors la Paris înainte să îşi termine studiile. Altfel zis, nu avea o profesie licenţiată. El a insistat să îşi îmbunătăţească talentul de magician şi s-a dedicat exclusiv vieţii de artist boem. Deşi cei doi fraţi nu difereau prea mult fizic, era evident că nu sunt identici. Guy şi-a modificat faţa pentru a nu se deosebi de Leon. I-au rămas două urme subtile pe care nu le-ar fi observat vreodată o persoană obişnuită. Erau cunoscute de experţi...

După ce am aflat aceste date ar trebui găsite firele care să ne orienteze în ascunzişul faptelor.

 

Pantofii loveau sec pardoseala şi se auzeau departe pe coridor. Apoi uşile... Se deschideau, scârţâiau, se trânteau. Construcţie mare, cu subsol, noaptea... 

–        Aş vrea să-ţi reamintesc... nu suntem disponibili mereu... Distanţele sunt mari...

–        Ai fost refăcut... Eşti tu însuţi, iarăşi...

–        Nu am destulă e-nergie... Ce să fac...? Nu mai... Mă pierd...

–        Nu-nu-nu! Eu te pot întări. Am această putere! Luptă pentru mine, Cédric!

Uşa s-a deschis mare.

–        Mamă!

–        Eşti tu, Guy?

–        Sunt Lèon.

–        Ajută-mă să-l aduc la viaţă!

La Escoba ţinea în braţe un corp de bărbat destul de vârstnic, avea ochi luminoşi ca două faruri, părul era electrizat, hainele umflate, faţa buhăită, era... o fiinţă nefirească, transparentă, inconsistentă,...

Leon, îmbrăcat într-un costum impecabil, cu pelerină pe umeri pe care a lăsat-o jos, a pus mâinile sale pe capul înviatului. Murmurele sale îl conjurau pe Mariata, zeul vieţilor. „Vârtejul vieţii”, un descântec de apă, sau un cântec de naştere, de valuri, valuri pentru a întări puterea furtunii...

–        Destul! a zis La Escoba. E acolo. Să-l lăsăm să doarmă. Îl voi hrăni eu... Ca pe un pui...

–        Cine este?

–        Omul meu.

Interiorul încăperii fusese amenajat după un străvechi ritual pe care La Escoba îl cunoştea de la strămoşi. Privirea lui Lèon Riammy zis Thor a baleiat interiorul. Nu participase la asemenea procesiune, era o premieră.

Pentru ce îşi căutase mama, Thor?

–        Tu ştii care este adevărul crimei de la Operă?

–        Da.

–        A fost Guy?

–        Este un om care se numeşte pe sine Paris.

–        Are legătură cu „omul tău”?

Femeia l-a privit în ochi. Era un răspuns afirmativ. Comunicau adeseori telepatic, se înţelegeau de la distanta, se chemau, transmiteau imagini, erau în legătură. La Escoba ştia că era posibil să nu reuşească singură periculosul ei experiment de transmutaţie spirituală. Şi ea îşi ajutase tatăl într-o asemenea experienţă. Cerea un consum istovitor. Şi-a chemat băieţii dar venise singur, Lèon... Sau nu era Lèon? Îi putea încurca pentru că emiteau acelaşi semnal. Se îndepărtaseră de ea, erau maturi...

Thor şi-a luat rămas bun de la mamă şi a plecat. Clădirea mare avea un felinar cu flacără afară, în apropierea intrării. Lumina lui ondula umbrele. Avea uneori porniri de erou malefic, să bântuie noaptea, să sperie lumea încuiată, necunoscătoare, însă mai puternică era dorinţa grandioasă de a fi protectorul naţiei. El, Lèon Riammy, să devină legendă, o glorie, un zeu. Dar, trebuia să fie recunoscut de eroi asemănători. Un zeu, un demon, două feţe ale aceleaşi monede. Alternanţa este frumuseţea jocului de rişca. Licitezi şi arunci. Moneda se roteşte lent în aer...

La câteva ore distanţă de cumplitele atentate, în oraş era încă mişcare. Sus patrula un elicopter, pe străzi oamenii nu se săturau de viaţa de noapte, iar dedesubt ceva ronţăia pământul. Exista presupunerea că acest brum era provocat de râu dar avea un ritm, o bătaie... şi nu era continuu, se mai oprea, iar râul... încă nu fusese oprit. Avea poate legătură cu groapa de sub turn şi vestitele canale provizorii descoperite chiar de poliţie. Se zvonise că oraşul se va prăbuşi într-o groapă. Dar nu era o groapă atât de mare sub oraş. Thor se putea mişca uneori cu puterea gândului. Gândul nu are viteza curentului electric. Nu. Este mai lent, însă mai iute şi mai penetrant decât orice poate fi mişcat de om. Îşi imaginează cineva că există oameni care pot penetra un mediu solid mult mai dens decât corpul lor, un zid, par ex.? Ah, da! Poate visa...

 

Strada Georges Sorel, la numărul 18, sub duşumeaua de lemn a unei clădiri era un beci tenebros şi atins de igrasie pe care proprietarii, doi moşnegei cu ochelari şi chelie, îl păstraseră în starea aceea aparent dintr-o superstiţie. Beciul era şi criptă, avea câteva nişe cu vase ce conţineau cenuşă umană. Nu era un obicei unic să păstrezi rămăşiţele trupeşti ale rudelor defuncte acasă, deşi nu prea permitea legea, doar că acele rămăşiţe nu erau ale rudelor. Poftim: „Pfu-pfu! Dietrich Marlene Frieda...” Păi cine a fost Marlene Dietrich să ajungă praf în beciul fraţilor Baudoin? „Taylor Elizabeth Ingrid, Balzac Honoré de Gérard, Arouet François-Marie Jean,...” Era puţin demenţial. Dar, cum abia am spus, păstrau „superstiţios” un interior de criptă veche peste care se lăsase o vechime... seculară... Fals! Era decor, design de scenă, deoarece subsolul fusese astfel conceput mult mai recent deşi, în vasele acelea chiar era ADN uman. În salon, deasupra, M. Gaston Baudoin se balansa pe scaunul său cu role, ascultând o vagă melodie de vals vienez.

–        Am îmbătrânit şi tot nu m-am obişnuit cu viteza asta de schimbare. Parcă ar fi o străfulgerare, mon cher, flash după flash, cadru după cadru. Sună nostalgic! Nu pot să mai suport viitorul, nu mă mai interesează deloc...

–        Te-ai gândit să mori? Vezi că ai de plătit datoria doamnei Toullon, doar nu vrei să mi-o pasezi mie!

–        De ce să mor?

–        Şi-atunci ce aberai adineauri?

–        Mă-ntreb Sevré, mă-ntreb... Ce ai cu mine?

Domnul Gaston B. avea o voce amplă şi frumoasă, de actor, de povestitor, iar domnul Sevré vocea unui câine de talie mică.

–        Mă deprimi, eşti ca o babă dată cu parfum de formol.

–        Serios? Ai văzut că oamenii pot fi reşapaţi? Li se păstrează memoria şi se plasează în clone. Ce mai spui? Aşa vezi tu recondiţionarea nenorociţilor de doctori şi academicieni sclerozaţi?

–        Din partea mea n-au decât să se facă roboţi. Să se facă maşini. Fiare. Nu? Şi eu vreau să fiu nemuritor. M-am gândit să-mi donez mintea unui institut de cercetări.

–        Ha-ha-ha-ha! Asta este o trăsnaie pentru eternitate. Ce ar putea face oamenii aceia din prostia ta?

–        A mea este prostie? A mea? Nu sunt eu cel care te îngrijeşte? Şi-atunci pentru ce aş fi mai prost ca tine?

–        Sevré, fii milos. N-am zis că eşti mai prost ca mine...

–        Dar nu sunt prost...

–        Fie. Eu sunt prost... Taci acum! Auzi?... Cred că a venit chiriaşul nostru.

S-a deschis uşa mare din lemn lăcuit de la intrare, apoi cineva a ciocănit în uşă.

–        Nu v-aţi culcat noaptea aceasta?

–        Suntem bătrâni, n-avem somn, Guy. Doar nu ne găseşti prima dată. Tu eşti tânăr, te bucuri de splendoarea nopţii, noi trăim doar decrepitudinea ei, ştii, desigur...

–        Ce decrepitudine, de ce? Ramolitudine... Hi-hi!

Guy Guinssac, tânărul care intrase în casa bătrânilor, avea aceeaşi costumaţie ca fratele său Thor, altfel spus era identic. Mersul lui, vocea lui... Cine a fost în casa vrăjitoarei cu jumătate de oră mai devreme? Guy le-a spus că a doua zi va avea o nouă zi plină astfel că s-a scuzat pentru graba de a se duce în camera sa... Nu avea nici chef să îi asculte flecărind despre evenimentele diurne. Noaptea orice veste negativă este mai întunecată. Îi bănuia pe cei doi bătrâni de lucruri ascunse şi nu avusese timp să se ocupe, să-i cerceteze, locuia acolo de câteva zile. Sau nu...? Orice casă este rezonantă. Cu un aparat auditiv auzi ca şi cum ai fi alături... Ce ar putea să spună bătrânii?

–        Dacă aş fi antropofag l-aş fi mâncat până acum. Pare aşa de fraged...

–        Ai promis că renunţi la excese, Sevré. Tânărul acesta poate fi paşaportul nostru spre Guadelupe.

–        Precis este fiu de primar?

–        Da.

–        Îmi mai spui cum vrei să punem mâna pe valiza cu bancnote dacă a murit primarul aseară?

–        Ssst! Te rog, Sevré! Ai o trâmbiţă afurisită...

–        Vezi cum mă ataci? Vezi...? Şi spui că doar eu sunt al dracului! Sunt... dar cu bun simţ. Hi-hi-hi!

–        Parole...

Guy Guinssac a dormit în pod. Avea deja locul său bine izolat. Niciodată nu lăsa cuiva un avantaj asupra lui. În pod îşi marcase spaţiul şi ascunsese o parte din obiectele sale. Pe bătrâni nu-i bănuia că pot anima toată casa şi o pot viziona pe felii. Casa lor era o fiinţă... Fusese atras acolo Guy cu mai multe zile înainte să-şi însceneze moartea. (De ce îşi înscenase moartea? Pentru a fi şters din Dosarele Societăţii Civile). O femeie îi vorbise despre bătrâni şi casa lor bine camuflată în oraş. Femeia aceea se referea la altceva, nu la disponibilitatea moşilor de a-l găzdui. Acolo locuiau doi oameni, doi fraţi gemeni din taţi diferiţi, o raritate mondială de senzaţie. Cei doi fraţi nu se asemănau deloc, iar unul era invalid. Guy nu ştia multe despre femeia aceea, fusese angajată la un spectacol din turneul său, era dintre acele „artiste” care ornamentau scena cu prestaţii clasice de cabaret. Dar, că fusese plătită să-i spună povestea aceasta, Guy, oricât de dotat cu antene era, n-a ştiut. Şi a intrat de bună voie în puterea unei case carnivore. Curiozitatea l-a dus acolo. În ultima vreme fusese destul de ocupat şi nu avusese timp să adreseze ceva din curiozitatea sa acelor oameni. Îi păreau ciudaţi bătrânii... Totul era ciudat în casa aceea. Însă nici Guy nu era o persoană uşor de urmărit. Era somnambul, un somnambul care îşi putea controla visul. Aş spune că... mai mult trăia în vis decât în stare de veghe. De fapt încă nu se trezise. Mai avea să doarmă dimineaţa, apoi să îşi înceapă ziua lui trează. De obicei scruta aparatele de informare, comunica şi se hrănea bine. Trei-patru ore ţinea somnul său de recuperare. Atunci era destul de expus, deşi avea stimuli care să-l trezească în caz de urgenţă.

Casa fraţilor Baudoin îşi putea reface interiorul după cum se mişcau locatarii ei. Se strângea tot mai mult împrejur, era clădită din foi suprapuse. Guy nu avusese destul timp să cerceteze. Pentru el important a fost ce se întâmpla afară. Când s-a trezit era deja în alt interior, iar în acel interior nu mai putea să încapă altceva. Se afla într-o cutie. A împins capacul şi a trecut într-un hol foarte strâmt.

–        Vreţi să mă închideţi în peretele casei voastre? a întrebat.

Guy a încercat duritatea pereţilor. Erau stratificaţi dar moi, uşor de pătruns. A ieşit de-acolo însă nu se afla în pod ci jos, în beci, undeva în pământ. Era pământ, iar în acel pământ el fusese înconjurat cu învelişuri membranoase. Cine erau bătrânii aceia şi ce doreau de la el? S-a aşezat să mediteze. Un zgomot surd sforăia sub pământ. Îl auzea când aproape când departe. Probabil venea de sus pe canale... Iar sus ce era? Dacă i se întâmplase lui, ce fel de vrăjitori erau acei bătrâni? Guy s-a liniştit. Puterea sa era în vis, în transă. Pentru a trece dincolo ar fi trebuit să-şi respingă teama şi să iasă din celulă. S-a prins mental apoi a făcut un salt. Afară era tot întuneric. De ce nu era ziuă? Depăşise o barieră temporală?... Nu se mai întâmplase. Apoi a văzut. Se afla într-un canal, dedesubt, dar în spaţiul imaginar. Spaţiul imaginar cuprinde mult mai mult decât ceea ce simte corpul uman. Nimeni nu este destul de inteligent să vorbească despre el. Este acest loc dar... nu este acelaşi. Imposibil, nu mă pricep să explic...

În apă erau câţiva şobolani aparent neatenţi. Mai departe exista o ieşire şi deasupra era una dintre pieţele oraşului. Acolo era lumina solară. 

–        Nu pleca, l-a oprit o voce cavernală.

–        Aşteaptă pe treapta aceea din spate, i-a zis altcineva.

Simţi impulsul să calce pe şobolanul cel gras. Coada asemănătoare unei râme este tot ce poate fi mai scârbos la un rozător din familia şobolanilor comunitari! În rest... muşcă şi este infecţios. Cu fiecare şobolan care urcă din subsoluri, urcă şi ciuma în casa omului. Iar plaga aşteaptă momentul să ne decimeze fără să aleagă. Guy apăsă pe spatele animalului şi coada acestuia s-a încolăcit pe piciorul său. Părea sculptat în bazalt, într-atât de greu era, de-abia l-a urnit.

–        Nu pleca, l-a avertizat caverna!

–        Cine eşti?

–        Sunt Hades.

–        Hades?...

Nu-l cunoscuse... probabil. Dar nu avea timp de el, deşi... Timpul este o mărime fizică delicată. Ştiu deştepţi care au descoperit că de fapt nici nu există, că este iluzie, dar cui serveşte această părere? Este ca şi cum ai vorbi despre anticiparea sfârşitului nebulos al vieţii biologice sau al universului...

–        Mi-a părut bine să te întâlnesc Hades. Nu ar fi sănătos să vorbim relaxat mai târziu?

–        Nu. Eşti primul meu prizonier din neamul Riammy.

–        Se poate să nu ştii? Eu nu sunt rudă cu Riammy. Numele meu este Guy Guinssac.

–        Ha-ha-ha-ha! Vom vedea.