Piesa 10

Seara zilei de 3 octombrie l-a prins pe inspectorul Mohamed Al Lahoud la hipermarket cu doi dintre cei şapte copii ai săi. Ştiţi ce anume circula prin capul său în timp ce copiii îl trăgeau de căruţ într-o parte sau alta a complexului comercial? „Faroud, ocoleşte puţin pe la Mandelle să iau o gustare!” Îi lăsa gura apă visând la şaorma lui Mandelle. Domnule, dar asta e obsesie! „Trebuie să-i cer lui Farah să-mi facă un sandvici mare! Dar cum am să dorm cu burta plină?” Visa urât când dormea după ce mâncase. Ultimul său coşmar fusese ieri, în maşina de poliţie. Era convins că îl va repeta. Înviase spânzuratul! Vai! Nu putea urmări filme cu moroi, dar să-i umble moroii prin cap...! „Oh! Allah-Allah, iartă-mă! Promit să fiu mai... reţinut.”

Mayonnaise, mayonnaise,

Votre bouche et au Québec ton j'aime le nez ...

Un super-charbon de citron œuf sauce...

Cânta un roller pe culoar o baladă... sau ce putea fi?... Nu e voie să ÎNJURI în hipermarket, ANIMALULE!

–        Parkat, ce mârâie cerşetorul ăla?

–        Chiorăie la maţe, ha-ha-ha-ha....!

Copiii săi erau prădalnici. El îi învăţase astfel. De milă se ocupă Allah. Bunăstarea se fură... legal. De-asta făceau glume răutăcioase oricând, oriunde şi fără ruşine.

Familiile mari sunt baza succesului. Mai ştiţi despre Ismail? De la familia sa a crescut acest falnic copac, megapoporul! Priviţi-l! A fost, este, va fi, o minoritate majoră deoarece drepturile minorităţilor sunt temelia democraţiei, sunt mai importante decât ale majorităţii. Care majoritate? Ha-ha!

Asta era! Secretul şaormei lui Mandelle era maioneza. Al Lahoud îşi formulă ultimele opţiuni, vinul de Porto cu foarte puţin alcool şi halvaua turcească plină de migdale şi stafide. Uh! Copiii încă iubeau ciocolata, spray-urile de moţ verde şi bombele cu mirosuri scârboase. Cât costă toate astea? S-au scumpit într-o săptămână? N-am să mai trec pe la hipermarketul ăsta!... Crescuseră preturile dar el n-avea tupeu să ceară o majorare de salariu. I se plângea lui Faroud că are familie grea. Faroud, ce ştia Faroud? El nici nu avea copii! Deşi ţinea două femei!...

Când au ieşit din clădire lui Al Lahoud i s-a părut că arde undeva. Cerul era învăpăiat.

–        Să mergem acasă repede! Presimt că este ceva rău. Hai să ajungem astăzi!

Copiii se certau între ei, şicanau bătrânii, nu ascultau... A urcat în maşină şi a claxonat. Toţi îşi cunosc maşina după claxon, copiii lui nu.

–        Parkat, Markat, intraţi acum, altfel rămâneţi aici! ÎNCETAŢI!, a urlat enervat. Nu aud nici vexafonul şi nici alt aparat, netoţilor!

A iniţiat datele pe ecranul transparent, apoi a văzut. Era clar, poliţia fusese mobilizată. Se năruise palatul prefecturii, iar prefectul era mort. În drum spre casă l-a căutat pe Faroud însă nu răspundea, apoi a apelat un număr de la secţie. A vorbit cu domnişoara agent Malgouloud. Agentul i-a spus:

–        Ce s-a întâmplat domnule inspector, pe dumneavoastră nu v-a anunţat nimeni să veniţi?

–        Nu, a recunoscut Al Lahoud.

–        De ce?

A doua întrebare se refuză din principiu. Pentru că este întotdeauna mai idioată decât prima.

–        Mă auziţi? Mai sunteţi acolo?

–        Am plecat demult...

La sediu rămăseseră doar leneşii. Ceilalţi luaseră la strecurat populaţia. Printre leneşi era şi procurorul Calif Marcici, un bătrân bosniac (la originea părinţilor săi), deocamdată pe post de cincisprezece ani. Pentru el lumea avea o conformaţie simplă, uniformă, bărbaţii erau gogomani iar femeile târfe. Nici măcar părinţii lui nu scăpaseră acestei clasificări, erau în capul listei. Doar fiul său Lucien era zeul lumină al orizontului, pe el, pe doctorul său în ştiinţe, îşi aşternuse vibranta lui speranţă. Dar, cum se aflase, Lucien Marcici, astrul pe pământ, aproape că îl ignora, n-avea timp  să-i dea „bună ziua”...

–        Unde ai fost până la ora asta, gogomanule?

–        Acasă domnule procuror...

–        Acasă la târfe?

–        Nu... Sunt de serviciu mâine noapte.

–        La bar?

–        N-am băut nimic. Jur! Nu mă lasă religia...

–        Eh! Bine. Hai că mergi cu mine! Ne ducem cu elicopterul.

Pilotul a strâmbat nasul văzând cele două foci care puteau să-i tragă în jos aparatul... Mai era şi noapte!

–        Ai zis ceva?

–        Mnu!

–        Mare noroc noaptea asta, vreau să spun, e senină. Se vede tot oraşul...

O-o-oraşul care nu doarme niciodată! Vor da o raită pe străzi promiscue… Ce splendidă imagine de noapte a metropolei, cu marile sale tăieturi luminoase printr-un tort plin de ciocolată. Văzură alte câteva elicoptere şi mai departe un meteorit în picaj.

–        Unde mergem, domnule procuror?

–        Ne limităm la arondismentul nostru. Înţelegi?

Cine nu înţelegea? Atâta doar că arondismentele nu erau semnalizate.

–        Mama mea, ce rău arată Parisul când nu se vede turnul! Acolo este bulevardul Garibaldi cu metroul suspendat, acolo este domul Invalizilor, iată-iată gara Montparnasse...!

–        Domnule inspector, dacă vă mai întoarceţi o dată, eu sar cu paraşuta, să ştiţi!  

–        Lahoud gogomane, n-ai mai zburat cu elicopterul?

–        Este prima oară, domnule procuror.

–        În noaptea asta poliţia trebuie să prindă infractorul nu să-şi pescuiască gogomanii căzuţi din cer pe stradă.

–        Am înţeles domnule procuror, nu mă mai mişc. O întrebare şi gata! Putem ateriza lângă şaormeria lui Mandelle...? Numai una... Doar atât!

–        Ha!

Ce vorbă era aceea să stea doar în arondismentul lor? Erau 14 cu toate, iar atacul se produsese în primul arondisment, cartierul Notre Dame. (Aţi observat că primul şi al doilea arondisment au câte 16 cartiere? Cum poate avea ceva 16 sferturi?) Vedeau Sena, iar malurile Senei erau ascunzişuri pentru răufăcători...

–        Şi dacă au urcat din subsol, domnule?

Au pus proiectorul pe una dintre străzile mici.

–        Staţi, staţi în loc! Poliţia locală! Nu vă mişcaţi!

Vezi să nu! Erau trei şi s-au dus în trei direcţii. Unul a intrat în clădirea aceea, altul a fugit către altă stradă şi a ajuns în bulevard, celălalt...

–        Ce facem noi aici, domnule procuror?

–        Patrulăm, gogomane.

Au montat ecranul mare. Îi puteau filma pe toţi suspecţii. Niciunul nu scapă! Au trecut peste bulevarde, au ameninţat trecătorii... Prefectura era luminată mai bine ca ziua. O bucată din clădire părea muşcată de godzila, devoratorul de oraşe. „Mamă mare!” S-au întors cu zgomot rotind puternic din elice.

–        Să strângem târfele! a rostit cu satisfacţie procurorul Marcici.

Ce vină aveau ele? Aveau. Pentru că erau... oficial interzise. Au revenit la spaţiul asfaltat de unde plecaseră semnalând această acţiune.

–        Să punem filmul, să ne uităm cu lupa! Tu, gogomane poţi să mergi pe stradă! Vorbeşte cu subcomisarul Zulluf... Lasă că îi spun eu!

–        Nu pot să văd şi eu...?

–        E treaba specialiştilor...

Al Lahoud şi-a anunţat familia să nu-l aştepte la cină.

–        Am zburat cu elicopterul! s-a dat important. Acum umblăm după infractori. Are să fie o noapte grea pentru ei.

A întrebat când se întoarce Faroud. Era în misiune chiar la locul faptei. Se adunau probe de câteva ore şi Faroud... păzea locul cu bastonul. Îl balansa fioros. La ora zece şi jumătate o veste cumplită a zguduit din temelii oraşul. Primarul a fost asasinat. Incredibil! Incredibil! Prima oară prefectul şi acum primarul! Erau adversari politici, prin urmare mobilul crimelor nu era... unul politic, nu? Şi Poliţia... la ce folosea, ce tot căuta pe stradă când pe la nasul agenţilor criminalii îşi vedeau, nederanjaţi, de treaba lor murdară? Asta ar cam fi fost întrebarea contribuabilului indignat. Poliţia! Treaba Poliţiei este să menţină ordinea publică... nu să păzească personajele publice. De la gărzile de corp trebuia să plece ancheta. Aceşti indivizi nu îşi făcuseră meseria...

Pe Al Lahoud îl luase foamea, setea şi îl încercaseră deja şi alte necesităţi fiziologice. Descoperise în mesajele primite ceva care-i stârnise într-atât interesul că se dusese cu cinci pagini de hârtie A4 imprimate să le studieze stând pe WC. Corpul defunctului Cédric Gauriac fugise, mai bine zis, fusese luat, incognito, de la morgă. A citit declaraţiile angajaţilor şi nota despre un bărbat deghizat în femeie care s-a prezentat drept fiica mortului... Atunci s-a descoperit dispariţia cadavrului!

–        Asta era ancheta noastră! a observat inspectorul.

L-a căutat pe Faroud. Acesta se dusese către clădirea veche a Operei. Se spunea că va fi scoasă în timpul nopţii carapacea de cauciuc siliconat pentru a vedea dacă nu s-au ascuns între ziduri şi cauciuc şobolanii... Hai să fim serioşi! Trebuiau macarale şi maşini mari să transporţi blocurile de material. Da. Spectatorii fuseseră lăsaţi să plece după ce li s-au luat datele pentru a fi ulterior interogaţi. Rămăseseră câţiva artişti, şi ei impresionaţi de eveniment, speriaţi. Când a ajuns Al Lahoud acolo erau lăsaţi şi ei să plece. Unul dintre artişti îi păru cunoscut. I s-a întors capul după el instinctiv, cu un zvâcnet. Era un tânăr mlădios, cu păr lung şi o capă pe umăr. Nu cumva era...? Oh! Doar nu visează iar moroiul! Au început să învie morţii în jurul său!

–        Ce se întâmplă aici Faroud?

–        Ce să se întâmple domnule inspector? Nimic. Se numără dansatorii aceştia. Erau vreo treizeci...

–        A fost prins asasinul?

–        Nu...

–        Şi primarul?

–        Este la spital.

–        Deci n-a murit.

–        Eu ştiu? Se zice că ar fi murit...

Nimic nu era sigur. Nici cum fusese comis atentatul, nici cine fusese atentatorul, dacă a fost prins sau nu, dacă a decedat victima... Doar că acesta fusese locul şi, pentru că nici ei nu aveau acces, au reuşit să vorbească despre cazul lor, atentatul de la agenţia de ştiri Authentyk, dispariţia cadavrului, despre moroiul din visele lui Al Lahoud şi, printre altele, despre Mandelle. Au plecat la oficiu pe jos, pe stradă, au coborât la metrou şi au aşteptat alături de civilii obişnuiţi. Un grup de tineri zgomotoşi au venit în sală dar când i-au văzut s-au liniştit. Faroud încă se juca pleznind bastonul său multiflex ca pe o păpuşică de stâlp şi scheuna de parcă l-ar fi durut, iar inspectorul avea o mică amnezie cauzatoare de lapsus fiindcă nu-şi amintea unde şi-a lăsat fiţuica de la hipermarket. În maşină nu era, nevastă-sa nu i-o ceruse, copiii... copiii... să-i fi luat copiii hârtia? când trenul a oprit şi s-a odihnit puţin înainte să deschidă uşile. Au ieşit zece oameni din tot trenul. Când au intrat ei a ieşit al unsprezecelea.

–        A furat ceva, spuse din instinct Al Lahoud.

–        Ce să fure? întrebase Faroud şi a sărit imediat afară înainte să se închidă uşa.

Al Lahoud era mult mai puţin sprinten astfel încât a rămas în interior şi l-a privit pe Faroud cum se avântase peste trepte pentru a-l prinde pe tânăr... Şi Faroud era încă tânăr şi plin de forţă. Şi agil... Inspectorul a căutat locul unde s-ar fi putut aşeza în voie, fără să fie deranjat de vecinătatea cuiva. A ocupat astfel trei locuri cu şezutul său voluminos. În fata sa era un tânăr cu părul lung şi figura gânditoare. Şi-a prins faţa în mâini. Al Lahoud s-a uitat pe culoar. Toţi călătorii stăteau departe, dincolo de articulaţia trenului. Tânărul avea faţa vopsită, jumătate albă, tristă, jumătate roşie,... Era un clown? Avea o mască? Inspectorul şi-a căutat arma. A mângâiat cu degetele un Brown Executive Elite de 5 ţoli, iubit ca o bijuterie şi capsa care-l ţinea prins în teacă. S-a mişcat puţin să simtă că nu doarme şi nu moţăie cumva. Îi apăruse moroiul în vis, iar... Şi ce credeţi că a făcut? L-a întrebat:

–        Tu eşti?

Tânărul cu păr negru şi lung şi-a luat masca să se vadă. Avea ochii morţi. Apoi i-a îndepărtat şi pe aceştia râzând.

–        Sunt eu, domnule inspector şef.

–        Înseamnă că nu eşti mort.

–        Aţi văzut!

–        De ce... de ce... de ce ţi-ai înscenat moartea?

–        Domnule inspector... domnule inspector...! De ce ne aduce soarta pe acelaşi drum? Probabil că nu v-a ales bine pe dumneavoastră.

–        Ce spui acolo? Ce soartă şi ce n-a ales bine?

–        Am nevoie de un poliţist cu experienţă. Care este preţul dumneavoastră?

–        Nu sunt corupt. Nu îmi permite credinţa în Mohamed. Înţelegi? Nu pot... Ce vrei?

–        Vreau să aflaţi unde este corpul unui om care a murit acum două zile. Se numea Cédric Gauriac.

–        A! Aha! Am bănuit de la început că este o legătură între tine şi atentatul din agenţie.

–        Nu este bine domnule poliţist, i-a zis moale tânărul. Mirosul dumneavoastră de câine de vânătoare trebuie să caute urmele sale nu pe ale mele. Eu nu pot fi prada dumneavoastră.

Chiar dacă era înarmat Al Lahoud se simţea singur şi neajutorat. Ştia foarte bine că este inferior în viteză... Şi dacă ar păstra legătura cu el? Nu se cheamă că îl poate oricând atrage într-o cursă?

–        Ai participat la atentatul din agenţia de ştiri?

–        Nu ştiu.

–        Ha-ha! Ce răspuns este ăsta?

–        Este răspunsul firesc la o întrebare secretă. Care este preţul dumneavoastră?

–        Vom vedea. Deocamdată am nevoie de o legătură şi o pistă.

–        Doamna Clara Escobar...

–        Cine?

Tânărul s-a rotit puţin, parcă a tras un voal peste el şi s-a risipit. Al Lahoud a depăşit momentul de uluială şi a scos pistolul. Apoi s-a repezit în geam. Nu mai era nimic. Doar scaunul. A pufăit ca un taur în acţiune, s-a întors şi a pornit spre capătul trenului cu pistolul în mână. Pentru ce se grupaseră toţi călătorii în partea aceea?

–        Este printre voi, a întrebat? Ascundeţi asasinul?

Tinerii aceia ciudaţi, cu figuri colorate, crestate, cu inele şi mărgele agăţate de piele, păr zbârlit şi îmbrăcăminte veche, ruptă, îl priveau ca pe o persoană picată de pe altă planetă.

Furia inspectorului Al Lahoud s-a revărsat asupra primului băiat. L-a prins de guler şi l-a tras aşa...

–        Pe tine te voi acuza de complicitate la crimă! Faroud, a strigat, Faroud!

Îi murise emiţătorul sau ce? Trenul a frânat pentru intra în gară. Ce staţie trebuia să fie?

–        Ce staţie?

De-afară a intrat Faroud.

–        Domnule inspector, aici este!

–        Aici? Hai să-i scoatem pe băieţii şi fetele astea. Sunt martori.

Nici nu se mirase cum ajunsese Faroud înaintea metroului... Faroud era mai uimit decât inspectorul. La ce oare fuseseră martori tinerii aceia? Au ieşit toţi din tren pe un peron gol. Apoi au privit trenul plecând şi au urcat în stradă.

–        Cum de ai ajuns aici înaintea trenului? şi-a amintit inspectorul ce voia să-l întrebe pe colegul său.

–        Era aşteptat de maşină, i-a zis Faroud. Omul care fugea, ştiţi, care adormise în tren, şi a fugit... Am fugit eu după el... Era aşteptat de un prieten cu maşina. I-am rugat să mă aducă aici. N-au ocolit prea mult.

–        Ha-ha! a fost reacţia lui Mohamed Al Lahoud. Trebuia să nu pleci.

De la staţia de metrou până la Centrul de Poliţie erau trei sute de metri, patru cu indulgenţă. Acolo era secţia, dincolo pe bulevard, după Direcţia de Securitate Publică. O clădire mare, cu parcare jos şi maşini... de poliţie! De la staţia de metrou până la Centru... au dispărut trei tineri. Îi număraseră în staţie, când i-au numărat la comisariat... erau cu trei mai puţini. I-au întrebat pe cei patru rămaşi, două fete şi doi băieţi, unde sunt ceilalţi? Care ceilalţi? Doar ei fuseseră.

–        Voi patru?

–        Doar noi.

A-a-a! Cum se putea întâmpla aşa ceva? Doar fuseseră cu ochii pe ei! Şi Faroud era la fel de uimit, deşi... în fine, el a mers înainte, inspectorul a stat mai în spate... Inspectorul! Cât au mers de colo-colo i-a vorbit despre un moroi! Nu că ar fi avut ceva de reproşat moroilor dar să-i bântuie judecata bietului Al Lahoud, şi aşa cam puţintică, îi crea un grav disconfort. Mai era şi agitaţia legată de atentate! Au trecut la identificarea martorilor incidentului, dacă a fost vreun incident, din metrou. Au aflat repede că erau toţi dansatori în trupa de balet care susţinuse spectacol la Operă. Tineri talentaţi, cu o profesie de invidiat...

–        Ştiţi să dansaţi din buric, a întrebat fetele, Faroud?

–        Noi suntem balerine, au râs ele.

„Balerine”? Există oare dans mai frumos ca dansul din buric?

„Café de la Danse – Divan du Monde – La danse du nombril – Toutes les nuits après 22,00 heures”

Ah-ah! Beţie totală, extaaaz...!

–        Unde sunt ceilalţi?

Au negat mereu că ar fi fost mai mulţi şi... păreau sinceri. Faroud s-a îndoit că văzuse mai mulţi tineri însă Al Lahoud a devenit neîngăduitor.

–        Există câteva moduri de a vă convinge. Cel mai uşor este amenda pentru deranjul public...

–        Dar n-am făcut nimic...

–        Doi, interogatoriu dur cu lipsire de libertate şi trei, şocuri electrice...

–        Domnule inspector, copiii ăştia nu au nici o vină... Aveţi părinţi în Paris?

–        Domnule inspector, putem chema un avocat?

–        Aveţi deja un avocat?

Una dintre fete a cerut aparatul său care fusese reţinut în urma percheziţiei şi a comandat robotului o bară de coduri. Avocatul era plecat din Paris dar îşi putea trimite asistentul în câteva minute. Foarte bine... Abia înapoiase tânăra aparatul său când, a ajuns la uşa Centrului de Poliţie omul care s-a prezentat drept avocatul tinerilor dansatori. Tocmai trecea pe stradă o maşină cu o reclamă lungă, bine luminată, pentru gel de duş. O frumoasă îşi turna o carafă de apă peste insulele sale Seychelles... Avocatul era îmbrăcat într-un costum negru. Întorcându-se, Mohamed Al Lahoud a rămas împietrit.

–        Cât tupeu poţi avea!

–        Numele meu este Leon Riammy, domnule inspector. Sunt profesor de drept public la Sorbonne. Cred că îmi cunoaşteţi renumele, mi se spune Thor.

–        A, zise înţepat Mohamed Al Lahoud! Vrei să mă prosteşti?

Tânărul care intrase în Centrul de Poliţie, ţinând în mâna dreaptă o geantă foarte mică, a zâmbit cu amabilitate.

–        Vă jur că este pentru întâia oară când vă întâlnesc, domnule. Aveţi posibilitatea să îmi cunoaşteţi identitatea. Nu mă ascund.

–        Să-ţi cunosc identitatea, să-ţi cunosc... Să vedeem...

Faroud şi ceilalţi doi poliţişti îl priveau îngrijoraţi pe dolofanul lor coleg, roşu la faţă după această întâlnire neaşteptată. Totul părea o confuzie, iar dacă individul era Thor, cum pretindea, hâm, era fiul primarului, şeful tuturor!

Oricine putea fi identificat, prin urmare şi tânărul îmbrăcat elegant, cu o cămaşă de culoare lilas trist, cu o linie subţire, neagră, pe margine. Ar fi trebuit să poarte doliu după decesul tatălui său, ori... Ce căuta acolo într-un moment tragic petrecut în familia sa?

–        Ce identificare? A murit domnul primar şi pretinzi că îi eşti fiu?

–        Tatăl meu este în viaţă, nevătămat, i-a zis tânărul avocat. Mama a fost însoţită de o sosie. Acel om, într-adevăr, este mort.

–        Ce vorbeşti, cum poţi minţi? Moroiule! Îl ştii Faroud? Îţi aminteşti de cadavrul bietului domn Guinssac din rue... în fine, de pe strada aceea după ce a sărit în aer agenţia de ştiri... Individul care s-a strâns de gât, pe rue... Ah! Priveşte-l bine!  L-am întâlnit în metrou. A mărturisit că este implicat în atentatul de la agenţie!

–        A! observă Faroud. Nu se poate! Era vânăt cum este cămaşa...! Vai ce seamănă!

–        El este. El m-a bântuit toată noaptea, şi acum...

–        Domnule inspector! Identificaţi-mă domnule! Acesta este codul! Căutaţi-mă în datele dumneavoastră!

–        Îmi vine să îl ucid cu mâinile mele. Să fie mort pentru că aşa voia să fie. Treci imediat în celulă!

Al Lahoud a scos la lumină arma sa de care era foarte mândru.

–        Domnule!... Domnule inspector!

Din adâncul prea liniştit al fotoliului său a fost deranjat subcomisarul Zulluf. A fost deranjat într-un moment delicat, când se adresa haremului său. Avea patru neveste pe care le numea „nestemate”.

–        Ei! a răcnit încă dinăuntru speriindu-şi nestematele care-l vedeau acasă pe un perete. Eeei! Suntem atacaţi de bandiţi?

Când l-a văzut pe Al Lahoud cu pistolul în mână s-a speriat şi el.

–        Chiar este adevărat?

–        Nu domnule comisar, am prins un infractor.

–        Unde este infractorul?

–        El este.

–        Aha!... Aha! Pe dânsul îl cunosc. Nu sunteţi domnul avocat Riammy, băiatul domnului primar? Bună seara, domnule avocat. Ce s-a întâmplat? Dânsul este avocatul fiicei mele Raja şi al ginerelui meu. Ce faceţi aici?

–        Reprezint câţiva clienţi arestaţi abuziv, domnule comisar.

–        Abuziv?...

Inspectorul Mohamed Al Lahoud a amuţit. O nouă stupoare s-a imprimat pe figura lui. Dacă acela era fiul lui Riammy atunci celălalt cine putea fi? Ori poate nu semănau atât de bine şi doar i s-a părut lui? În timp ce Thor se întreţinea cu subcomisarul Zulluf l-a chemat alături pe Faroud.

–        Spune-mi ce crezi?

–        Nu este acelaşi, i-a zis cu convingere Faroud. Nu vă este clar?

Desigur Faroud nu trăise experienţa lui. Şi dacă era adevărat? Hotărî să fie diplomat.

–        Domnule Thor?... Iertaţi-mă, domnule! V-am confundat!

–        Vorbiţi despre confuzii... Domnule inspector, adeseori sunt încurcaţi cei buni cu cei răi, frumoşii cu urâţii, iar oamenii inteligenţi sunt detestaţi că sunt idioţi... Ce să spun! Ne facem probleme din cauza unei confuzii mărunte! Bine că nu m-aţi omorât, domnule! Sau... Ha-ha! Atâta pagubă, nu? Credeţi că vă pot ierta pur şi simplu? Îmi rămâneţi dator.

–        Cu ce anume, domnule?

–        Cu eliberarea clienţilor mei.

–        Nu-i pot elibera înainte să îi interoghez.

–        Este acuzat cineva de săvârşirea unei încălcări a legilor?

–        Au fost martori...

–        Ce au văzut, domnule?

–        Ce au văzut? Am fost agresat de cineva care vă seamănă perfect şi... şi... Spune-i Faroud! Şi...

–        Au fugit trei tineri. Nu ştiu cum.

–        S-au făcut nevăzuţi.

–        Domnule inspector, dumneavoastră vă auziţi când vorbiţi, domnule? Suntem în „O mie şi una de nopţi”? În...

–        Fraţii Grimm, l-a completat unul dintre cei doi agenţi.

–        Noi investigăm, i-a zis Al Lahoud. Înainte să aflăm adevărul totul pare un basm, o poveste fantastică, domnule Riammy. Ştiţi de ce? Pentru că delicventul vrea să ne ameţească. Deci nu se puteau face nevăzuţi. Cum au plecat fără voie şi fără să vedem?

–        Să-i întrebăm, a zis împăciuitor subcomisarul Zulluf.

„Oare ce o face Natasha?” se întrebă subcomisarul. „O fi băgat mâna sub pernă? Şi dacă a găsit-o ce a zis? Uf, câtă gălăgie pentru nimic...!”

–        Aduceţi copiii! Mohamed, nu am auzit nici un raport trimis de tine despre întâmplările astea. Tu nu ai superiori să te consulţi cu ei...?

–        Abia am venit domnule comisar. Când să formulez raportul? Abia am venit şi hop, dumnealui! Nu vă pare ciudat? Că totul este ciudat în această anchetă.

–        Eram aproape când am fost apelat, a zis Thor.

–        Le-am confiscat aparatele. Cum aţi aflat?

–        Oh! Cu dumneavoastră este dificil! M-a apelat maestrul meu, vorbise cu unul dintre ei.

–        Aşa? 

Tinerii au ajuns în sala mare unde se afla răsfirată toată lumea. Dar nu erau patru. Erau cinci. Inspectorul îi numără din nou. Chiar Faroud se simţi contrariat. Şi el văzuse tot patru.

–        Să consultăm datele de intrare! După coduri.

–        Este ceva în neregulă?

–        Am adus patru şi sunt cinci.

–        Domnule comisar, a zis avocatul, cred că domnul inspector este prea obosit. Poate fi bine înţeles după toate evenimentele acestea... Eu îl înţeleg, să ştiţi!

–        Eu nu, zise Zulluf.

N-au găsit înregistrarea tinerilor în baza de date. Cine trebuia să-i înregistreze? Agentul principal Boarim Adrrat... Abia ieşise. „A-a-ah!” Cumplită umilinţă! Inspectorul Al Lahoud avea uneori nevoie să bombăne în limba arabă. Înţelegea atunci cât rău fac molahii care le cereau să o uite. A trebuit să îi noteze pe tineri şi să le permită să plece. A fost o înfrângere personală care i-a provocat o poftă uriaşă de mâncare. Se simţea ca şi cum ar fi pierdut cinci kilograme în greutate.

–        Am vorbit cu Boarim. Nu i-aţi zis să îi scaneze pe puşti.  

–        Boarim poate să îşi semneze pensionarea, zicea vorbind cu gura plină Al Lahoud. Îl desfiinţez, îl anihilez... Ai văzut? Este o şmecherie undeva. S-a jucat cu mintea noastră, Faroud! Ai numărat. Au fost şapte, apoi patru şi la plecare cinci. Cum poţi face asta? Şi, ascultă-mă, avocatul acela..., avocatul... era mortul. Ai procesul verbal de constatare?

–        Acela cu Guinssac...?

–        Acela.

–        Trebuie să-l am, domnule inspector. L-am semnat amândoi.

–        Câte zile au trecut? Trei?

–        Două...

–        Ar fi fost timpul să primim raportul despre autopsie.   

–        Mă îndoiesc...

–        Mergem la spital...

–        Unde domnule inspector? E noapte.

–        Ce noapte, Faroud! Ce noapte!...

Şedeau la masă într-un birt din apropierea Centrului de Poliţie, un mic bec verzui fâlfâia deasupra barului, vedeau cum bate vântul flamurile verzi pe terasă, o maşină cu un felinar luminând intermitent albastru scârţâia frânele la intersecţie,... altfel era o pace relativă şi pesimistă ca moartea.