Piesa 09

Poate vă întrebaţi cum arăta o zi de lucru obişnuită a unui primar dintr-o urbe uriaşă cum este Parisul? Primarul este o persoană strict supusă unui program pe care-l concep alţii. Rigoarea respectării programului era principala îndatorire a secretarei sale principale, Fleur. Riammy o numea Ef-el care sună ca numele inginerului cunoscut datorită celebrului turn comandat cândva de municipalitate pentru a celebra nu se mai ştie ce fel de exhibiţie, îngenuncheat, zilele-acelea, pe Câmpia lui Marte. Vă puteţi imagina deziluzia care a pătruns în familia Riammy – secretarele sunt bine integrate în familie, sunt policalificate, ştiu să facă destule lucruri mai bine decât nevestele.

Ziua de muncă a primarului începea chiar dimineaţa devreme, pe întuneric, la şase, şi se termina adesea după miezul nopţii. Cum poate rezista un om acestui program draconic? Ajutat de o sosie. La drept vorbind, programul draconic era al sosiei, primarul având alte activităţi, mai puţin expuse. Efel era persoana care manipula manechinul primar, şi nu doar pe el, dar se supunea şi solicitărilor domnului Riammy, adevăratul. Sosia era numită Falsul (Le Faux). Nu participa niciodată la întruniri cu staff-ul, nu avea întâlniri politice, de afaceri particulare sau municipale, şi nu vorbea în public liber. Niciodată. Citea ori reproducea un text citit de altcineva (şi auzit în pastila auditivă). Nu răspundea unei întrebări decât dacă exista un răspuns care putea fi dat de consilieri. Altfel, fusese sfătuit să ignore întrebarea.

„Falsul” era deşteptat devreme, un ceas îi suna la cap. În timp ce făcea gimnastică, se spăla şi consuma micul dejun, vedea ştirile pe nişte ochelari speciali astfel încât să cunoască noutăţile şi programul. În capul lui răsuna robotic glasul secretarei Efel.

„Astăzi este 3 octombrie. Vom avea zece apariţii importante între care una de grad special, cu oameni de afaceri din domeniul financiar. Aceasta va fi la ora 11,20 am. Atenţie, după aceea vom tine o conferinţă de presă unde vom vorbi despre investiţii. Este momentul fierbinte al zilei care se va încheia la Opera când o vei însoţi pe doamna Clara. Spectacolul de la Operă este momentul tău, şi numai al tău, nu vei fi consiliat, îţi recomand să nu vorbeşti deloc doamnei primar. Fii curajos!

După micul dejun ieşi la alergări cu terierul! Nu face efort prea mare, doar în dreptul terasei să fii mai vioi! La 7,30 vine medicul, la 7,40 garderobierul, fii pregătit pentru o vizită la Universitatea de Arte şi Meserii unde vom ajunge la 8 punct...”

Anul universitar începuse, el era într-un periplu prin universităţi să arate grija instituţiei pentru tânăra generaţie... prin urmare..., deci...

„Falsul” se trezise distrus, dărâmat fizic. Avusese un vis teribil. Fusese sechestrat de o vrăjitoare şi în corpul pe care i-l repartizase Cel Preaînalt, a fost introdusă, prin vrajă, o fantomă. În casa lui, în viaţa lui, în ceea ce făcea el în lume, era ceva străin pe care ar fi trebuit să-l suporte! Se aflase pentru puţin timp într-un sanctuar păgân şi auzise invocaţia, simţise puterile care circulau împrejur, treceau vuind, vorbind, hohotind cu ecou, de parcă dormita într-o incintă uriaşă de catedrală. Ce vis copleşitor! S-a deşteptat apoi să îşi revină, să uite, dar a continuat să se teamă. Parcă ar fi adunat la teama sa teama stafiei sale. Devenise Falsul cu o fantomă în interiorul său. Cum să-i reziste inima la asemenea emoţie? Doctorul s-a temut pentru el când l-a consultat de dimineaţă. Deoarece îl consulta şi în probleme emoţionale i-a dat pilule să se calmeze şi întăritoare pentru inimă. Apoi a anunţat-o pe Efel că „Falsul” era cam dereglat ziua aceea. „Dereglat” nu avea voie să fie. „Reparaţi-l vă rog, domnule doctor!” O rugăminte a domnişoarei secretare suna întotdeauna ca o ameninţare. „Bineînţeles. Îl voi veghea toată ziua, domnişoară.”

Cum ajunsese Bastien Lebouc Dourouche sosia lui Riammy? Fusese un om al străzii, vagabonda, fusese chiar racolat de o bandă şi jefuia până când a intrat într-un conflict sângeros cu „căpitanul”, astfel se autointitulase şeful bandei, şi l-a vândut poliţiei. Toată banda, până la ultimul membru, a fost decimată. „Căpitanul” şi cei mai violenţi au fost executaţi, ceilalţi şi-au găsit un loc mai rău decât strada, recluziunea de la Proussienne. Prince Riammy devenise de câteva luni primar şi a vrut să-i mulţumească. Pe vremea aceea Lebouc nu semăna deloc lui Riammy. Doar înălţimea şi, parcă, unele gesturi... Ideea unei sosii a primarului, fusese deja lansată de oamenii săi apropiaţi înainte să fie ales. Cel care a observat această posibilitate, studiind oasele feţei lui Lebouc a fost un doctor antropolog, faimosul Gröm Vandhall. Pentru a recondiţiona un interlop nu era de-ajuns să-i schimbi faţa, trebuia să-l educi şi să-l disciplinezi. A fost un pariu, a existat un Pigmalion sau un doctor Higgins? Eu zic că au fost toate şi toţi, cu alte nume. Dar nimeni, exceptând oamenii de încredere, nu a ştiut cine va fi omul pe care îl modelau. Dourouche zis Lebouc (Ţapul) nu ar fi putut să refuze, nu avea rude, prieteni, nu mai avea trecut. O viaţă de primar, fie el doar sosie, era mai mult decât ar fi putut gândi, era cât o moarte în rai. Avea acces în locuri interzise „morţilor” de rând, cunoştea personajele celebre ale zilei, simţea tot ce este mai strălucitor, mai rafinat şi nu se mai uluia în faţa bogăţiei. Se convinsese că nu omul manipulează valoarea ci valoarea îl manipulează pe el. De aceea se complăcea să-şi vadă viaţa ca pe un spectacol. Dar asta până în ziua când în corpul şi mintea sa a intrat al doilea spirit. „Falsul” avea doi „Eu”. Veţi spune că mai toţi oamenii au, chiar dumneavoastră deţineţi, un Alter-ego. Ar trebui să vă revedeţi existenţa...

Dimineaţa, 3 octombrie, pe bulevardul Muntelui Parnas, maşina însoţită de doi poliţişti pe motocicletă înainta către avenue des Gobelins, place d’Italie şi de-acolo, învârtind puţin oraşul, să ajungă în faţa UAM. Aproape de „primar” se afla un tânăr consilier, angajat în echipa secretariatului, şi doi atletici gardieni de corp. Falsul Riammy era îmbrăcat într-o manta de ofiţer, cu epoleţi şi eşarfă, avea frizură napoleoniană cu freză rebelă pe frunte şi privea absent, între gorile, spatele motocicliştilor care deschideau drum printre automobilele din faţă. Atunci, pentru prima dată, s-a simţit atras într-o polemică de Celălalteu.

„Cine eşti?”, a întrebat. I se păru că mai adresase cuiva această întrebare dar nu primise nici un răspuns.

„Eu sunt tu însuţi.”

„Imposibil. Până de curând eram doar eu.”

„Cred că ai dreptate. Şi eu eram singur în capul meu.”

„Cum ai pătruns în acest corp?”

„Cum ai pătruns tu aici? Acesta este corpul meu. A fost creat pentru mine.”

„Este o situaţie nefirească! Doar dacă nu suntem implicaţi într-o experienţă... Cred... Totuşi, ne înţelegem, vorbim aceeaşi limbă.”

„Aşa este”, deveni concesiv celălalt. „În memorie se află un răspuns pentru noi doi...”

–        Domnule primar, a intervenit consilierul în această discuţie, domnule primar! Nu vă simţiţi bine, domnule?

–        De ce crezi?

–        Pentru că vorbiţi singur, domnule.

–        Ah! se miră „primarul”. Probabil este un efect al calmantelor. Am luat două de dimineaţă.

–        Vă rog să nu faceţi lucrul acesta la Universitate. Concentraţi-vă pe ceea ce vi se spune! De-acord?

–        Nu-ţi face probleme, Serge. Este o simplă formalitate. Dar... Ce anume spuneam?

–        Nu ştiu domnule. Parcă vorbeaţi cu cineva... Nu-i aşa băieţi?

–        Nu am auzit nimic, a răspuns unul dintre „băieţi”. Datoria noastră este să îl apărăm pe domnul primar, nu să comentăm.

Correkt! Când a ieşit din maşină a fost întâmpinat de câteva persoane încovoiate serviabil şi de un cordon de tineri şi tinere. Ştia că este urmărit şi de mass-media. Nu aflase că mass-media nu mai fusese invitată la festinul oferit zilnic de primărie. Doar agenţia de ştiri „Authentyk” avea un operator pe traseu. A strâns mâini, a urcat scările, a spus somităţilor tehnice câteva cuvinte despre plăcerea de a se afla în mijlocul atâtor minţi celebre şi a tinerilor care vor reclădi viitorul mult... mult mai... Un câmp de energie alfa... A părut tuturor destul de absent, iar şuşotelile sale au întrerupt la un moment dat discursul celui mai eminent dintre studenţi. Nu vă pot spune niciodată totul despre acel tânăr care la douăzeci şi trei de ani se pregătea să încheie a treia facultate, un fenomen care cunoştea zece limbi străine, a cărui principală distracţie consta în a memora cărţi ruseşti, care asculta muzică preclasică de Bach şi Monteverdi, ori clasică, par exemple de Haydn, Mozart şi Beethoven, care a văzut toate oraşele mari ale lumii şi a dormit „în patul lui Hitler din Köln şi în camera lui Mata Hari”, din altă parte, probabil, care a câştigat primul titlu la skandenberg la doar 18 ani şi a cărui ambiţie era să înoate 100 de metri pe sub apă fără oxigen. Asta înseamnă precocitate! El l-a surprins pe primar când vorbea cu sinele său (dar... foarte încet, cu voce joasă).

–        Vreţi să ştiţi ce oraşe mi-au plăcut mai mult?

–        Eu? au fost luaţi, atât primarul cât şi consilierul, pe nepregătite. Da-da, te rog.

–        Mi-au plăcut Florenţa şi Istanbul. De ce? În Florenţa am recunoscut stilul sublim al marilor...

Plictisitor? Interminabil. Nu este vreun avantaj să stai în compania oamenilor inteligenţi sau docţi. Sunt bolnavi de ei înşişi. Au mers apoi în grădinile Tuileries. Se inaugura statuia Simonei Ballachin, „La petite parisienne”, în spaţiul care fusese anume gândit ca expoziţie pentru monumente contemporane. Era lume, primăria dispensase nişte fonduri pentru această expunere, a asistat la discursuri, au fost trei şi a tăiat panglica. Pânza a căzut dezvăluind oroarea...

A treia vizită a fost la turn. Era ora zece şi avea datoria, trebuia, să fie văzut că ajunge şi acolo. La ora aceea erau şi jurnaliştii de la agenţia guvernamentală „Vocea Franţei”. Chiar bătrâna vulpe m-me Marion Al-Ditta adulmeca sosirea primarului dar au intrat în perimetru fără să atragă atenţia grupului care se răsfirase de la nodul de recepţie. Acolo „primarul” a ieşit să vadă cum plănuiau inginerii să refacă turnul. Să-l vadă prea des pe primar nimeni nu-şi dorea. El reprezenta oficialitatea, controlul, îi şicana ţinuta lui ţeapănă şi surâsul dispreţuitor. Inginerii voiau să taie partea căzută a turnului, să pună o placă de beton mai sigură la bază şi să planteze apoi vârful. Clasic. Falsul primar le-a zis ce i se spunea cu vocea secretarei Efel:

–        Avem aici un specialist în sistematizare urbană? Există şi arhitecţi?

–        Nu. Sunt doar constructori.

–        Mă gândesc să schimbăm locul turnului. Să ridicăm aici o moschee.

Ca într-un film à suspense. Mişcător! Neaşteptat! Înspăimântător! Era o anomalie.

–        Nu se poate domnule primar. Stă aici de secole!

–        Vă rugăm să nu schimbaţi locul unei embleme naţionale...

–        Vor fi mişcări de stradă...

–        Cine să...? Populaţia arabă?

–        Francezii, domnule!

Primarul a plecat dar ideea lui s-a răspândit. Marion Al-Ditta a aflat de la unul dintre paznicii depozitului de lucruri recuperate din turn.

–        Cum? Primarul a fost aici?

–        Abia a plecat.

–        Unde?

–        Pe chei... Încolo.

–        Bodou, Marcel, repede-repede! Primarul intenţionează să mute turnul de-aici. Hai la maşină!

Până să demareze jurnaliştii „Falsul” ajunsese cu suita lui la centrul de afaceri „Jean Rehords” unde fusese invitat. Ei bine nu el, evident! Masa rotundă s-ar fi derulat ceva mai târziu, la 11,20, iar primarul devansase vizita sa fără să anunţe. Cineva  l-a avertizat pe organizator şi acesta s-a grăbit să-l întâmpine pe oaspete. Era cu gura plină, tocmai înghiţea un hamburger şi s-a înecat împroşcându-se cu muştar şi ketchup pe sacou! „Falsul” a observat petele care ornamentau costumul gazdei sale şi s-a scuzat că a ajuns prea devreme. Nu erau decât treizeci de minute, însă uneori şi secundele au importanţa lor într-un scenariu. La ora 11,00 a început renumitul Jean Rehords să-şi expună într-un mod aforistic viziunea sa privind investiţiile pe anul viitor, an în care se prevăzuse, cu doi ani înainte deja, următorul sfârşit al Lumii.

–        Se spune că stocurile vor depăşi obligaţiunile. Pe bune? S-a spus şi anul trecut despre anul acesta, şi anul dinainte despre anul trecut, şi acum cinci, zece, douăzeci... de ani. Poate dacă le-aşezi cu capul în jos! Sau că preţurile caselor nu au unde să mai scadă... Cineva spunea că în anul alegerilor nu poţi face prognoze economice. Serios? Dacă-l citez pe Ge Barthold care spunea, şi eu nu mă pricep să contrazic un politician de asemenea calibru, „În politică şase luni înseamnă timpul unei vieţi”, desigur afirmaţia de mai înainte ar fi o exagerare. Astăzi orice novice vă poate face recomandări: „Cumpăraţi următoarele stocuri de acţiuni! Doar pe acestea şi neapărat acum!” Oare ce îmi spune că nu veţi câştiga nimic ci mai repede veţi pierde mai mult decât dacă aţi fi investit în acţiunile pe care deja le aveaţi? Vă ofer două veşti. Una bună şi una rea. Să încep cu cea bună. Economia naţională este mai eficientă decât o arată datele. Vestea rea este că vine Apocalipsa. Unii o numesc... Hiperinflaţie. Cum să evităm hiperinflaţia? Cumpărând aur. Există voci foarte-foarte avizate care ne îndeamnă să cumpărăm de pe pieţele în curs de dezvoltare... Dumneavoastră ce credeţi?

–        Nu.

–        Nu?

–        Nu va fi hiperinflaţie oricâte bancnote ar imprima Banca centrală, nu investiţi în aur deoarece valoarea sa fluctuează şi nu cumpăraţi stocuri din ţările care par să se dezvolte deoarece multe au scăzut neaşteptat şi nimeni nu poate spune cum va evolua piaţa...

–        ...

Nu cunosc multe persoane interesate de speculaţiile experţilor în finanţe, dacă aceste persoane nu sunt implicate cumva, iar după o prognoză la fel de precisă ca prognoza meteorologică, probabil se risipeşte şi interesul acestora. „Falsul” a avut câteva accese de furie.

–        Doriţi să ne spuneţi ceva, domnule primar?

–        Nu, continuaţi, continuaţi! Este al naibii de cald aici.

Îşi scosese mantaua sa din pânză groasă de doc şi era costumat în talie cu vestonul care îl incomoda şi-l făcea să se simtă caraghios. Da, se pare că unul dintre ego-urile sale nu suporta deloc nepotrivita lui uniformă. Aş paria că era cel nou. Simţea că se sufocă. Ar fi trebuit să meargă. S-a scuzat că se retrage pentru scurt timp. Serge a venit după el:

–        Unde mergeţi domnule? Cred că ştiţi, este o conferinţă de presă, după. Aşteptăm şi presa de opoziţie.

„Presa de opoziţie” era presa guvernului de la Versailles. Pe doamna Al-Ditta o cunoştea. Întotdeauna îl privise cu suspiciune. Credea că bănuieşte falsul, că ştie ceva, că avea o sursă. Îl făcea să se bâlbâie. Astăzi nu...

–        Te rog să o anunţi pe doamna secretară. Îmi este imposibil să susţin o conferinţă de presă. Am o stare de emoţie puternică. Nu-mi pot reveni.

Nu avea permisiunea să o caute pe Efel. Totul se făcea prin intermediari. El era un fals, un plagiat, o făcătură. Şi niciodată parcă n-o simţise mai jalnic decât o simţea ziua aceea de miercuri 3 octombrie. Să se contramandeze conferinţa de presă era peste poate. Fusese anunţată şi reconfirmată. Nu se face. „Falsul” a aprins un trabuc. I-a muşcat nervos vârful, l-a scuipat şi i-a dat foc cu chibritul. Se obişnuise cu aceste mişcări, de fapt erau gesturile sale. În scurt timp a venit şi domnul Rehords:

–        Iertaţi-mă, s-a întâmplat ceva?

–        Da. Astăzi sunt cam suferind. Doresc să contramandez conferinţa de presă. Ştiţi un mod de a ieşi fără să deranjez jurnaliştii?

–        Desigur domnule primar. Veniţi cu mine!

A ajuns în locul unde fusese parcată maşina ieşind pe uşa din dos. Serge a venit cu mantaua, iar domnul Rehords a plecat să pregătească acea conferinţă de presă fără primar. Era o zi călduţă cu vânt puţin mai tare, se uscaseră străzile după ploaia din ultimele zile şi frunzele copacilor care prinseseră să pălească erau săltate în aer.

–        Nu aş fi vorbit decât despre turn şi ideea de a ridica moscheea în Champs de Mars. Nu ţi se pare un plan ridicol?

–        Domnule, nu uitaţi cine sunteţi! Apropo, mie îmi pare un plan genial.

Până şi băiatul acela, Serge Cumva, îi dădea lecţii! N-ar fi trebuit să permită, avea o vârstă!

Efel s-a enervat auzind ce s-a întâmplat.

–        Să nu mai schimbi ceva din program deoarece te voi exclude. Pregătim deja un înlocuitor, să nu-ţi imaginezi că nu am gândit eventualitatea, iar sfârşitul tău, fals primar, va fi tragic.

–        Nu am făcut nimic voluntar, s-a dezvinovăţit, am o problemă psihică.

–        Reveniţi la primărie! Îl voi chema pe doctor. 

Fusese deranjată frumoasa şi inteligenta secretară a lui Prince Riammy. Care este ambiţia oamenilor pe care i-a dotat divinitatea cu talent şi frumuseţe? Să servească o viaţă un deţinător al puterii? Ori să-i acapareze puterea? Mă întreb... Efel a fost acolo când s-a întors „Falsul”. A vrut să-l audă pe doctor. Doctorul i-a încercat reflexele. Funcţionau...

Prince Riammy, primarul de drept, nu suferea să-şi întâlnească sosia. Avea ceva... o teamă superstiţioasă. Repulsia funcţiona la el în reprize, când respingea aproape tot, când oferea concesii şi lucrurilor scabroase. Vorba psihiatrului său, era ciclotimic. Lua pastile să se echilibreze dar... câteodată ar fi aruncat pe fereastră tot Parisul, atât era de închis în sine şi de trist. Să ia dejunul cu primarul Londrei, hârciogul acela de Rabindranath Tsaï, era o încercare pe care ar fi lăsat-o bucuros cameristei sale, Lalalle. Se potriveau la talie! Avusese timp să se deştepte total. Efel fusese trezită imediat cum apăruseră problemele „Falsului” şi se consultase cu staff-ul serviciului de secretariat pentru a găsi soluţii dacă se defectează. Nu se mai confruntaseră cu astfel de probleme din ziua în care porniseră programul „Sosia”. Dar, era om, un aparat organic, iar oamenii pot avea şi ei defecţiuni. Şi roboţii se defectează, şi, la naiba, şi tot, până şi soarele se defectează. Doar Dumnezeu îşi păstrează invulnerabilitatea pentru că este reperul perfecţiunii. Era timpul ca „Realul” să înlocuiască „Falsul”.

Când a venit ora a plecat spre restaurantul „Mondragon” unde ar fi servit un prânz chinezesc, fără prea multă carne însă deosebit de aromat şi condimentat. Măcar puteau să stea încălţaţi, să nu se scobească cineva între degetele picioarelor în timpul mesei! Riammy s-a remontat pe drum ascultând câteva bancuri şi vizionând întâmplări comice. După o cură de râs uitase până şi de discuţia aprinsă purtată seara despre modificarea agenţiei sale de ştiri. În virtutea dreptului la dualitate a hotărât să păstreze o agenţie secretă şi una de formă. Agenţia de formă ar fi avut un patron de formă care s-ar fi numit... Bergson. Deoarece adevăratul Bergson devenise o povară, ar fi fost mai bine să dispară pur şi simplu. Să se evaporeze. În locul său ar fi fost instalată o fantomă. Ei? De aici s-a ajuns la zgomot mult. Se pare că în echipa sa îşi băgase coada o organizaţie secretă. Avea să afle, neapărat. Gata. S-a stins mascarada şi s-a deschis uşa limuzinei. Domnul Tsaï era îmbrăcat totalmente deplasat pentru un indian, cu o costumaţie de epocă, redingotă, vestă, cu pantaloni ciudaţi, tip pană, şi ţucal, pardon, pălărie cilindrică pe cap. Ce-i asta? Alt carnaval? A trecut de stupefacţie lăudându-i ţinuta de lord ţigan. „Este un dineu între prieteni”, i-a zis primarul Londrei şi l-a rugat să îndepărteze pe timpul mesei toate persoanele, şi să ordone o ecranare completă deoarece vrea să-i transmită ceva grozav de important şi personal.

–        Nu merge la Operă deseară, mon ami! l-a sfătuit R. Tsaï.

–        De ce? Ah! Cum de cunoşti programul primarului din Paris?

–         Prinţule, sunt în lumea aceasta oameni care plătesc averi pentru a cunoaşte mai mult decât ceilalţi. A şti înseamnă a stăpâni. Ha-ha-ha!

–        Ha-ha-ha-ha!

Prince Riammy avea alt motiv să râdă. Şeful poliţiei secrete londoneze era omul lui. Devenise o distracţie sau un hobby al lui R. Tsaï această grijă exagerată pentru sănătatea omologului său care locuia peste Mânecă. Iar modul în care îşi manifesta atenţia era, pentru Riammy, comic de naiv.

Deşi exista o nepotrivire evidentă în politica naţională şi statele se aflau în alianţe competitoare, cei doi edili se copiaseră întocmai pentru a-şi păstra funcţiile perpetuu. Transformaseră cele două mari oraşe în citadele. Cetăţenii erau simple coduri într-un joc cu numere. De fiecare cod era agăţată o persoană, eventual. Persoană putea fi, la fel de bine, o clădire, un animal, automobil, autobus, metrou, etc. Aţi prins ideea? Omul era un obiect, mobil, din cetate. Alegerile municipale din noiembrie care trebuiau susţinute, de formă, la Paris, nu costau un franc. Totul se făcea printr-un sit cu deplină securitate, sponsorizat de firma Waldorf, accesat la alegeri de oricare cetăţean major o dată numai, de oriunde, adică de pe ordinatoare personale sau publice, de pe vexaphone sau reţele subterane şi, fiţi siguri, puţin importa că oricine îţi putea folosi codul, erau plângeri superflue, adică degeaba.  

Când au plecat de la masă, amândoi râgâiau. Ceva din mâncarea foarte iute îi balonase în stomac. Amfitrionii chinezi le mulţumiseră pentru onoarea de a face reclamă restaurantului, înclinându-se cu palmele împreunate, agenţii de securitate se aşezaseră pe două rânduri, iar primarul şi primarul au ieşit ca doi maharajahi pentru a merge apoi să se odihnească şi să privească un mic spectacol delectant înainte să plece R. Tsaï. Pe scări Riammy s-a auzit strigat:

–        Domnule primar Prince Riammy, domnule primar Prince Riammy!...

Era Marion Al-Ditta, aflată acolo într-o grămadă dezordonată de oameni care-i priveau.

–        Este adevărat că veţi muta turnul Eiffel şi veţi construi o moschee pe Champs de Mars?

Oh, ce scandal făcea femeia aceea! I-a făcut semn cu mâna de salut, la urma urmei era binevoitor, deşi gruah! îl tot încerca râgâiala şi s-a dus în fundul limuzinei sale care a intrat într-un convoi de maşini ce l-a transportat către salonul doamnei Votreau să vadă o paradă a frumoaselor trupei sale de modele.

A fost ziua ceasornicelor. Mai goale sau mai pline, mici, lungi, cu mustăţi, păroase, tăcute, ticăitoare, mergeau săltând picioarele, pe scenă, ca soldaţii.

–        Iubitele tatei!...

Plecarea primarului Londrei a început cu o îmbrăţişare. Apoi şi-au dat întâlnire la Londra după realegerea edilului de Paris. Ar fi avut de sărbătorit. Good bye, au revoir...

–        Unde mergem acum?

–        La chiènodrom.

–        Chiènodrom? La ora şaisprezece? Sunt întreceri de ogari la ora asta?

–         Este cinci fără un sfert domnule primar. La cinci, când vom ajunge probabil la pista de întrecere, lumea va fi pregătită deja. Este ediţia jubiliară a Derby-ului Francez. Cine altcineva poate iniţia întrecerea şi oferi cupa decât...?

–        Mda. Nu sunt pasionat de întrecerile de ogari. Îmi plac mai mult cursele de cai...

La pista amenajată în faţa fostului palat al Senatului, zis şi du Louxembourg, se adunase o mulţime de indivizi care aştepta fremătătoare să înceapă derby-ul. Încă nu se făcuse seară dar proiectoarele emiteau deja o lumină sfidătoare pentru ochii tuturor animalelor, incluzând oamenii. Difuzoare în formă de clopot scoteau zgomote diverse, clinchete, sirene, şi vocea unor speaker-i care numărau spectatorii, repetau exasperant competitorii şi cotele pariurilor, făceau anunţuri publicitare şi tot ce poate zăpăci şi distra asistenţa.

–        Nu pariem?

–        Nu domnule primar. Noi nu putem paria...

Primarul s-a întâlnit cu organizatorii şi a văzut cupa uriaşă, apoi i s-a arătat butonul mare pe care îl avea de apăsat, ceva ca o ciupercă roşie, după care a fost nevoit să vadă alergătorii şi antrenorii lor. I s-a spus că vor urmări o momeală, un iepure mecanic. Altfel cum să-i convingi să se întreacă?

–        Cât... cât câştigă... stăpânul celui mai iute? Care este premiul?

–        Cinci sute de mii, domnule primar.

–        O-o-oh! Dar este o avere!    

–        Da. Se poate paria şi pe canalele de sport, pe reţele interne, externe şi pe reţeaua de sateliţi.

–        Nu ştiam că a devenit atât de populară întrecerea aceasta.

–        Pentru că s-au redus competiţiile sportive umane.

–        Da. Trebuie reflectat asupra acestei situaţii. Evenimentele externe sunt vinovate, domnii mei.

–        Domnule primar Prince Riammy! Domnule primar...!

–        Incredibil! Şi aici aţi ajuns doamnă?

–        Profesia, domnule primar...

–        Doamnă dragă, nu vă interesează o basculare în tabăra opoziţiei?

–        La dumneavoastră?

–        Cu indexarea venitului...

–        Nu ştiu. Vă rog să-mi faceţi o ofertă. Până atunci spuneţi-mi! Aţi aflat cine a mutilat turnul? Intenţionaţi să-l mutaţi? Se zvoneşte că doriţi să construiţi o moschee...

Au apărut deodată pe monitoare. Ar fi trebuit să apese ciuperca roşie.

–        Ai auzit o declaraţie oficială?

–        Vreau să o aud acum.

–        Draga mea, nu se organizează astfel conferinţele de presă. Când vei deveni angajata mea vei fi prima din lume care va cunoaşte intenţiile mele. E bine?

–        Nu este bine, domnule primar...

–        Domnule primar, se auzi strigat, lumea aşteaptă!

Derby-ul nu poate întârzia, precizia lui este prioritate mondială! Primarul s-a apropiat de buton, a zâmbit electoral şi a apăsat. S-a auzit un pocnet ca o explozie în depărtare...

–        A-a-a-a! a fost strigătul de consternare al asistenţei.

Deşi se înserase au văzut cum se ridică un val de foc şi de fum, ca o ciupercă, dinspre l’Ile de la Cité.

–        Bodou, a strigat iritată madame Al-Ditta! Mă scuzaţi domnule primar! Bodou porneşte maşina!

–        Ei, Dumnezeule, ce mai este şi asta? Şi cursa de ogari?

Cui îi mai păsa de un derby când viaţa sa era în pericol?

–        Nu-nu, vă rugăm să nu mai apăsaţi până nu cercetează specialiştii!

–        De ce? Credeţi că de aici s-a comandat bomba?

Prince Riammy nu părea un tip inocent. Un atentat plecat din mâna sa ar fi fost o inovaţie şocantă.

–        Să plecăm domnule primar! Chiar dacă aici nu a fost nimic s-ar putea ca dumneavoastră să fi fost ţinta atacului.

Se întâmplau lucruri ciudate. Deşi Parisul era sub presiune de atâţia, să vedem: trei,... opt... opt-nouă, ani, totul părea ţinut sub control – au fost lupte tot timpul, duse pe teren neutru. Iată că s-au infiltrat viermii în... în stomacul, în intestinele sale, în vasele sale de sânge! Pentru ce era plătită armata aceea de agenţi? Nu îşi justificau banii primiţi... Nici măcar viaţa.

Ultima întâlnire a fost imediat reprogramată. Urma să meargă la studioul simpaticului Grogue Jonbon, să răspundă unui chestionar trăsnit la vestita sa emisiune „La vie en croutons morbides”. Era ceva despre „Voinţa de a improviza”, apoi, „Ce să înveţi viaţa întreagă”, şi alte subiecte mintoase tare, anunţate de vocea senzuală a unei dame care îşi lăsa amprenta buzelor sale mari pe imagine.

Adunarea responsabililor a fost cerută de urgenţă.

–        Care sunt informaţiile?...

Explozia afectase clădirea Prefecturii, ca să vezi! Insula Cetăţii este ca o corabie de luptă cu partea ascuţită a provei băgată sub Pont Neuf şi Catedrala Nôtre-Dame la proră. Prefectura găzduită de un palat mare aproape negru, necurăţat exterior, avusese pierderi umane şi materiale. Explozia aruncase părţi din clădire până aproape de grădinile Luxembourg. Bomba fusese detonată printr-o comandă pe unde radio, nu era nimic de căutat în această direcţie, se căuta răspuns la întrebarea „Când şi de cine a fost montat micul emiţător la întrerupătorul acţionat de primar?”. Şi mai era ceva. Exista o legătură cu prăbuşirea turnului Eiffel?, mai departe, de acest atentat puteau fi acuzaţi „Şobolanii străzii”?... Veştile au circulat rapid şi s-au înmulţit seara şi apoi noaptea... dar, viaţa oraşului trebuia să continue cât mai normal posibil. De aceea locuitorii au ieşit în oraş, nu şi-au contramandat întâlnirile, transportul de persoane a fost la fel de solicitat, iar sălile de distracţie au fost pline ca de obicei.

„Doamna primar” nu intenţiona să renunţe la ieşirea în peisajul citadin. Aşteptase momentul acela şi nimic n-ar fi fost îndeajuns de grav încât să-i schimbe hotărârea. Iar Prince Riammy devenise indisponibil...

 Clara Escobar, i se spunea La Escoba, ceea ce înseamnă „mătură”, Riammy o alinta Essy, era o artistă cunoscută şi la Paris, renumită în ţara de origine, Colombia, cânta, se lansase în teatru şi film, deşi nu mai era tânără avea o frumuseţe pe care nu i-o dădea fizicul, carismă se cheamă, era o femeie carismatică. Simpla ei imagine – subţire, cu rochie lungă, strânsă pe talie, cu falduri largi la bază, mersul iute şi mărunt de gheişă – era de mătură, mătura este vehiculul vrăjitoarelor, simbolic este vrăjitoarea însăşi.

„Essy, iubirea mea perversă!”, o alinta, când avea ocazia, Prince Riammy. În ultimul timp îi spunea în trecere, cu un zâmbet amabil. Essy nu zâmbea, deşi părea să zâmbească mereu. Nu mai putea zâmbi. Parcă avea pareză facială. Dar ştia să se impună în faţa secretarei Efel. Îi vorbea ca o „madrasta”, o mamă vitregă, cu accent spaniol, adesea poruncitor şi uneori aluziv pentru a-i mulţumi că se ocupă eficient de nevoile soţului său. Efel o ura însă nu avea tupeu să-i arate, mima respectul şi îi accepta autoritatea. Era momentul doamnei Essy, dar timpurile... se schimbă... Oare? Am auzit deştepţi care spun că Istoria este ciclică, deci timpurile se duc şi revin... Aiurea! De unde scot oamenii asemenea înţelepciuni? Din statistici, experienţă, ştiu! Cacealmale...

Când a venit seara Efel i l-a trimis pe Fals. Doctorul a diagnosticat: „Se pare că şi-a revenit”.

–        Doamnă, i-a zis Efel, are să vă însoţească Falsul.

–        Bine, a spus fără intonaţie, Escoba. 

Deşi au mers la spectacol în aceeaşi limuzină, Escoba şi Falsul nu s-au privit deloc. Nici după ce au ieşit de-acolo pentru a intra în clădire.

Palatul Garnier fusese acoperit de o carapace de cauciuc siliconat astfel încât de-afară părea o masă de aluat. Dacă vă puteţi imagina, este o formă de artă! Când intri acolo te aştepţi să fie la fel, dar nu este, interior descoperi clădirea veche şi sala mare cu loje şi locuri de unde abia vezi scena. În sus te poţi holba la tavanul lui Fichier cu imaginea mişcătoare. Seara aceea spectatorii aveau de consumat un spectacol de balet: „Omorâtorul din Kansas” de Pardo, pe muzică de Rahmaninov. Nu era balet clasic, din câte se spunea prin presă, era un... circ! Un circ fără animale, la operă! Probabil se exagera.

Perechea Riammy era vedeta spectacolului, oamenii îi spionau fugitiv, oare cum arată, ce fac, dar mai ales, cum de pot veni la spectacol, atât de calmi, într-un moment de alertă urbană? Naţională! Explodase prefectura! Când a fost anunţată începerea spectacolului s-au liniştit toţi, gardienii au ieşit pe hol, iar La Escoba s-a uitat, pentru prima dată în seara aceea, la partenerul său.

–        Cédric, a spus, mă recunoşti?

Nu era întâia oară când Falsul o însoţea pe doamna primar, însă era întâia oară când i se adresa. Deşi nu era numele său, subconştient simţea o legătură cu acel nume.

–        Cu mine vorbiţi, doamnă? Ar trebui să-mi spuneţi Prince, îndrăzni să-i şoptească.

Doamna Riammy, sau Escobar, purta o mască pe care n-o îndepărta oricum, îşi construise personalitatea în jurul acelei imagini. Zâmbetul ei avea o anumită formă şi se construia fragmentar. Ochiul, colţul gurii, mişcarea obrazului, rotirea capului...

S-a făcut întuneric. Spotul proiectorului a surprins piciorul unui personaj... Alt picior... Se furişa... Era o muzică de suspense...

–        Cédric! Mă asculţi?

Ceva se petrecea în starea psihică a falsului Riammy. O simţea mult mai apropiată. Avu chiar curajul să o tutuiască.

–        Clara... Doamna mea... Ceva se întâmplă, neobişnuit...

–        Oh! Eşti bine?

Falsul avea o inerţie paralizantă, nu ştia ce poate face şi ce nu. În el existau doi Ego!

–        Nu. Nu sunt bine deloc.

–        Rezistă două zile. Corpul tău se recondiţionează. Am fost nevoită să folosesc această metodă, dragul meu. Eu sunt aici. Nu-mi pot permite să te pierd...

Bulversant!

–        Cine eşti? a întrebat iar, celălalt Eu.  

–        Sunt jumătatea ta.

Cine a zis că viaţa este senină dacă iei lucrurile aşa cum   le-a lăsat bunul Dumnezeu? Contele de Mirabeau, Malraux, Saint Jean? Staţi puţin!... Cred că... La Escoba se adresa unui spirit, iar spiritele rătăcite în lumea oamenilor nu sunt niciodată întregi, şi... Vorbesc despre ceea ce nu suportă cuvinte... Trezeşte-te! Hei! Hei! Trezeşte-te!

–        Da.

În timp ce pianul se concentrase pe un pasaj, „Viaţa e senină”, de pe scenă, călcând pe scaune, s-a apropiat un tânăr dansator.

–        „Buenas tardes, madre” şi „Noapte bună”, tiranule!

–        Guy, ce este cu tine aici, acum? a întrebat Clara Escobar.

–        Am o predicţie de îndeplinit, mamă. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Iartă-mă!

Stiletul din mâna tânărului a pătruns printre coaste în inima falsului Riammy. Imediat, un strigăt acut a spart proiectoarele...