Piesa 08

Ne întoarcem la „bunker”. Băieţii agăţau satelitul noaptea. Îl agăţau, îl îngheţau, îl agresau, pe MM6653 şi îl menţineau astfel pentru a scormoni apoi oraşul cu ajutorul unor relee pe care ei, de ce spun „ei”?, el, geniul lor tehnic, „Ghimpele”, a ştiut cum să le realizeze şi unde să le aşeze.

–        Dacă e dedesubt nu se vede.

–        Şi ce facem?

–        Ştii o treabă.

–        Că nu-i deasupra...

–        Îm!...

Bruce Ghimpele avea dambla. Se legăna ca un oligofren. Sus-jos-sus...

–        Opreşte la dracu’!

–        Iiiii! Am oprit! Tu eşti dracu’?

A zis totul fără să privească altundeva decât pe ecran. Era prins în el. Apoi s-a întors...

–        Cred că este...

„Ghimpele” stătea agăţat ca un liliac de aparat când a văzut lumina.

–        Îl vezi? Mai am cinci minute şi moare lumina... În cinci minute, moare lumina...

Toţi ceilalţi, adică Ando şi Maïa, s-au aşezat alături. Ando a văzut primul.

–        O-o! E pe malul Senei. Nu vrea să se înece cumva?

–        Să se înece? Dimov este mai zdravăn la cap decât voi!

–        Cred că are dreptate. Uite cum se duce pe Sena. Trece dincolo de mal. Cât poţi sta în apa rece?

–        Şi dacă e într-o barcă?

–        Nu prea e voie cu barca în timpul nopţii.

–        Cred că se ascunde. Caută ceva sau... Are nevoie de ajutorul nostru. Să mergem să-l căutăm! Înaintează?

–        Da. Se duce la vale... 

Au sărit în dubă. Apoi au ajuns aproape, pe chei. În toiul nopţii mai este lume în locurile de distracţie, dar la periferie sau pe chei (exceptând vara) e liber. Câteodată jandarmii patrulând pe biciclete, trec câte doi. Au mers cu maşina, au întors să lumineze, s-au dat jos... Sena are prea multe poduri! Sub ele nu vezi nimic noaptea. Dar cum să vezi un înotător în fluviu pe timpul nopţii? Aveau totuşi o lanternă cu spot puternic pe care îl vedeau chiar pe celălalt mal. Au coborât să privească de-aproape. Nu era nimic în locul pe care îl văzuseră acasă pe ecran.

–        Eşti sigur că era aici?

–        Tu n-ai văzut la fel?

Cât timp trecuse? Zece minute? Un sfert de oră era cam demult... Ar fi trebuit să treacă de pod...

–        Dacă era într-o barcă ar fi mult mai încolo...

Au urcat şi au mai mers pe mal.

–        Ando, mergi şi adu maşina!

După... o sută-două de metri au văzut o femeie luminând cu lanterna malul apei...

–        Să fie Françoise? se întrebă Maïa.

Nu îndrăzni să strige aşa că se apropie împreună cu Bruce de ea. 

–        Bună seara domnişoară.

Tânăra femeie tresări deşi îi auzise venind. Le era necunoscută.

–        Iertaţi-mă, continuă politicos Maïa, aţi văzut un bărbat căzând în apă sau... mai rău... înecându-se?

Femeia era temătoare şi întrebă la rândul ei, neliniştită:

–        Sunteţi de la Poliţie?

–        Nu. Ne căutăm prietenul şi ne temem că s-a înecat aici.

–        Îl cheamă cumva Deuxmouve?

–        Dimov. Îl cheamă Dimov. Îl cunoaşteţi?

–        Dimov? Cred că este acelaşi... Da, îl ştiu. Nişte oameni răi l-au adus aici. Vor să-l înece, vai... Dacă nu au făcut-o deja...

Maïa îşi aminti repede ce îi spusese colegul de arest la începutul serii. Dar Dimov n-avea cum să fie costumat în transsexual...

–        De unde ştiţi?

Constance le-a spus că îl cunoscuse mai devreme şi că fusese lovit de nişte brute care intenţionau să-l arunce în Sena. Ştia lucrul acesta de la o prietenă a sa pe care o căutase Deux... Prietena îi spusese unde vor să-l ducă şi a venit să îl caute... 

–        A fost lovit în cap cu o bilă de fier.

–        Oh! Domnişoară, ar trebui să ne organizăm. Mai bine ar fi să mergeţi la poliţie pentru a reclama incidentul, ce credeţi că s-a întâmplat, noi vom cere ajutorul altor prieteni pentru a căuta în jos pe râu.

–        Cum vă numiţi? a întrebat femeia.

–        Mi se spune Maïakovski.

–        Pe mine Constance...

–        Constance Ceamaibună? întrebă şi Ghimpele, familiarizat cu numele prietenelor sale virtuale din L’autre vie...

–        Ha-ha! râse femeia. Ne cunoaştem?

–        În fiecare noapte, i-a zis Ghimpele.

–        Ha-ha!

–        Mergeţi domnişoară?

–        Vorbesc eu cu Poliţia, le-a spus Constance. Le spun să-l caute...

–        Mulţumesc. Hai băieţi să ne ducem în jos pe râu!

Au mers pe chei încet cu maşina luminând râul până au ajuns la limita străzii. Acolo se înfunda drumul şi s-au întors. Şi-au pierdut noaptea căutând. Spre dimineaţă au văzut plutind o navă care transporta minereu. Pe punte un individ se împiedica în pantaloni... S-au întors acasă pentru a descoperi locul unde se afla corpul lui Dimov. Mereu este mai dificil să cauţi a doua oară. În timp ce Ghimpele căuta alt satelit, Ando mânca furios pentru că nu mai avea sos de tomate, Maïa a izbutit să-i contacteze pe „fraţii” săi de la periferii. Noaptea este mai periculos deoarece sunt puţine canale ilegale sigure. Au văzut iară lumina... Parcă se ducea dincolo de oraş. Maïa nu a uitat să le comunice „fraţilor” cum arată Dimov... Gata. Făcuseră îndeajuns. Puteau să doarmă în fine.

„Fraţii”...

Dincolo de zid, comunitatea „L’Avenir par Destructivism” se înmulţise. Maïa ştia cel mai bine numărul lor, niciodată nu-l scăpa de sub control, alţii o puteau face. El iniţiase această mişcare, el o întreţinea. Cu toţii îl credeau vârstnic..., în fine. Nu vreau să vă introduc în lumea ascunsă a lui Maïa. Era o lume cu măşti, cu travestiuri, în general cu falsuri. Nu ştiţi? Este lumea reală. Mulţi dintre noi avem naivitatea să trăim într-o lume ideală, a adevărului.

Maïa, genial din faşă, avea o colecţie de maxime care defineau personalitatea sa uşor deranjată. Îşi concentrase toată energia în crezul următor: „Fiecare generaţie trebuie să aibă revoluţia ei”. Revoluţia lui Maïakovski redivivus urma să se declanşeze în oraşul revoluţiilor, deşi nimic nu mai rezona ca altădată. Nimic... sau aproape... Informaţia circula mai sigur pe canale subterane. Prin sau pe canalul dintre cabluri, prin cămaşa cablului, sau difuz, prin pământ, se poate transporta informaţie reversibilă. S-au creat devoratorii de informaţie subterană. Ei recepţionează şi desecretizează apoi aruncă în teren gunoi. Puteţi înţelege? Este un marasm informatic subteran. Se aşteaptă Sfârşitul Lumii, de această dată pe bune! De parcă ar fi la îndemâna omului să cunoască lucrul acesta! E numai laudă de sine!

„Este un tip de treizeci de ani, brunet, plăcut la înfăţişare, de înălţime mijlocie. Răspunde la numele Basile. După informaţiile pe care le avem trece, sau a trecut deja, limita oraşului. Vă trimitem codul imagine...”

Acesta era mesajul, iar „fraţii” din Saint-Cloud se alarmaseră. Aveau o misiune dificilă, să caute un individ necunoscut pe râu, care naviga sau plutea în derivă aproape de ecluze. „Trecuse ori nu?” aici trebuiau să caute un semn. Se puteau infiltra şi „dincolo”, dar nu îşi puteau păstra incognito-ul dacă erau controlaţi de poliţie. Au plecat patru oameni cu două bărci bune. Când au acostat barja „Annette”, Raul Bărbosul l-a luat la sigur pe comandant:

–        Avem informaţii că între voi se află un om în plus...

Este abordarea infailibilă. Dacă vrei informaţie strategia este să ameninţi letal. Pe individul acela hirsut l-au speriat. Sincer, n-au crezut că este omul pe care îl căutau până ce i-au studiat codul imagine.

Probabil nu v-am spus istoria codului unic...

La nouă ani, Saari Bagdadi, a descifrat codul imagine al Societăţii Civile. Era un cod presupus infailibil care utiliza 21 ideograme suprapuse şi 30 de algoritmi de calcul. Astfel, de mic, deşi ceva mai târziu, pe la 15 ani, a înţeles că Societatea Civilă era o societate secretă al cărei Mare Maestru era domnul primar. Distractiv putea fi că nici măcar cetăţenii nu cunoşteau acest lucru! Nu ştiau că ocupă alt loc în ierarhia Societăţii Civile şi pot avea un... grad. După cum spuneam codul personal era cod unic. Singurul aparat la purtător care vedea codul unic şi furniza o serie alfanumerică era vexafonul. Codul imagine era introdus în corp la doi ani după naştere ca un polivaccin. Suntem mulţi cei care păstrăm acest cod în noi. Se credea că datorită lui oricine putea fi ucis lent, de la satelit, prin iradiere. Altfel spus nimeni nu trăia peste o anumită vârstă. Acel Bagdadi, viitorul Maïakovski al doilea, a reuşit, cu prietenii lui la fel de inteligenţi, să realizeze un aparat pentru a traduce codul. Era un dosar cu date personale primare, amprente, genom, etcetera, dar nu cuprindea educaţia, evoluţia civilă şi profesională şi aproape tot ceea ce condimenta existenţa unui cetăţean. Aceste date se aflau în dosarele secrete ale Societăţii Civile...

„Fraţii” din Saint-Cloud au rezolvat identitatea omului adus de Sena. L-au dus într-o casă sigură şi i-au cerut să se relaxeze. Îi puteau încredinţa vechea sa identitate. Numele Dimov Basile nu i-a transmis nicio emoţie. Era numele unui străin. Nici măcar bătrânul său bunic nu se numea aşa. Parcă se numea Asparoukh... deşi era ceva mai vechi... poate un străbunic... stră-stră-... Simţea mirosul prafului de stepă în urma călăreţilor conduşi de un han legendar spre pământul făgăduinţei... Dimov a fost luat de fierbinţeală după noaptea trăită, sau murită, între gunoaiele Senei.

Când s-a liniştit zgomotul, a fost vizitat de un vechi prieten. Un tip cam plictisit şi taciturn. S-a aşezat lângă el să tacă. Era totuşi un vechi prieten, îl ştia perfect, nu-l putea confunda cu nimeni, se însoţeau în periplul lor existenţial. Ar fi trebuit să fie mai deschis, destresat. De ce oare traducem orice simţim în vorbe?... Comunicăm primitiv.

–        Nu este întotdeauna confortabil să trăieşti între lumile create. Lipseşte ceea ce ne defineşte. Substanţa...

–        Cum ai sosit aici? Aveam o colecţie de măşti împrejur. Erai printre ele?

–        Unde aici?

Părea o discuţie între două persoane deşi cam lipsită de logică. „Aici” era un interior alb în care obiectele aveau o consistenţă transparent-lăptoasă. Adică dacă erau... parcă n-ar fi fost, şi... la fel arăta prietenul său. Cinci fantome masive s-au lăsat peste o formă corporală mumificată... A fost sfârşitul.

După un somn profund lipsit de orice vis, ori amintire a unui vis, Dimov a apărut iarăşi în lumea oamenilor. Avea un tub în nas şi o mulţime de cabluri, ace şi alte tuburi care-i fuseseră înfipte în trup, iar pe cap îi stătea ceva ca o oală de noapte ceramică. Era puţin săltat pe un pat rabatat treizeci de grade sub şezut, sprijinit la ceafă, cu oala în afară. Chiar acea oală era conectată la un aparat pe care nu putea să-l vadă (ptcă fusese aşezat în spate). Vom spune, în mod evident, că Dimov se afla într-o cameră izolată de spital.

–        Cum te simţi tinere? l-a întrebat vocea unui moş care foşnea ceva în apropierea lui. Aşa că nu simţi durere?

–        Şun... armossit..., a spus ceva tradus stângaci astfel.

–        Stai cuminte şi nu face efort încă. Efectul sedării va dispărea în câteva minute. Să ştii că nu te-am trepanat. Toată intervenţia s-a făcut local pe căi neinvazive. Ai auzit expresia? Ţi-am eliminat cheagurile de sânge cu ajutorul unor substanţe cu acţiune locală, introduse în vene. Vei fi bine.

–        Merşşi, duom... doc’eur.

–        Bine-bine, stai liniştit!

Dar nu voia să mai doarmă.

–        Ce or... es’e?

–        Oră? Este dimineaţă. Uite, puţin după unsprezece. Ai recuperat, ai dormit mult tinere. Trei zile...

–        Ce zi...?

–        Sâmbătă. Eşti bolnavul meu, te supraveghez şi duminica!

–        Merşşi, duom... doc’eur.

–        Stai liniştit! Chem asistenta să îţi scoată tuburile pe rând. Totul este bine, să ştii. E bine... Elise! Elise!

–        Da, domnule profesor!...

Era o linişte interioară şi exterioară marcată de zumzetul aparaturii şi de lovituri accidentale în structura de piatră şi lemn a salonului de recuperare intensivă. Asistenta se apropia pocnind sacadat din tocuri pe pardoseală şi apoi înfundat într-un material moale, doctorul lovea ritmic un obiect de masa lui de studiu, la fel, după un ritual organic, în urechi îi pocneau, cam surd, bătăile inimii, iar la câţiva metri mai jos, îi păru că aude ronţăind cablajul un şoarece. De dincolo de coridorul rutier, dinafara clinicii, i-a împuns membrana timpanului urletul cauzat de „Les Dogmatiques”, „Ucide tot ce ţi-e drag! Ucide tot ce ţi-e drag!... Dacă doreşti să fii pur, în Palatul celest... ” Poate mai ştiţi...

Elise i-a scos cele cinci seringi una câte una. Ar fi vrut să meargă iară dar nu îndrăznea. Un pas era cât oceanul. S-ar fi prăbuşit patru kilometri. A adormit şi a fost trezit de două persoane, un bărbat şi o femeie.

–        Bună ziua. Am auzit că te-ai trezit. Eşti clar la cap?

–        Nu vă ştiu.

–        Suntem domnul şi doamna Florence.

–        Domnul Florence? Nu-mi pare nume de bărbat...

–        Ha-ha! E clar la cap, draga mea! Suntem salvatorii tăi, Dimov. Am dori să te transportăm acasă. Doctorul ne-a spus că poţi suporta tratament în afara clinicii.

Nu-i cunoştea deloc şi nu ştia cum să reacţioneze. După câteva zile de inactivitate era slăbit sau, cel puţin, se considera slăbit. A fost aşezat într-un căruţ mobil şi împins pe coridoarele clinicii. Nu a mai întâlnit doctorul care îl operase. Nici pe asistenta Elise. S-a văzut în oglinzile geamurilor. Un pacient gârbov aşezat în scaun. Şi-a încordat muşchii. Încă zvâcneau. Şi picioarele...

„Cine sunt persoanele acestea? Ce caut aici?”, s-a întrebat Dimov. Memoria lui slăbită l-a înspăimântat. Se simţea prizonierul unui clan duşman. Sunt momente când instinctele au avans considerabil în faţa raţiunii. Înainte să iasă pe uşa mare, profitând de neatenţia însoţitorilor care schimbau platitudini cu două femei la biroul de recepţie, s-a ridicat uşor de pe scaun şi a revenit la ascensor. Înăuntru era o infirmieră cu o măsuţă acoperită de un capac alb închis ermetic.

–        Aveţi încuviinţare să mergeţi neînsoţit? l-a întrebat femeia ţintuindu-l cu privirea.

–        Nu vă faceţi probleme doamnă. Desigur.

A auzit-o comandând, mergea la etajul doi. În ascensor exista o schemă a clinicii. El coborâse de la etajul trei.

–        În ce sector, vă rog?

–        Neurologie...

Femeia a ieşit din ascensor, apoi Dimov a urcat pe terasă. Voia să vadă bine unde se află. „Nu sunt la Paris?” Vedea undeva nu foarte departe ruinele cartierului „La Dèfense” şi minaretele, ca nişte stâlpi ce susţineau cerul, ale marii moschei albe. „Saint-Cloud”!, şi-a zis Dimov. „Cum se poate să fi ajuns afară din oraş?”

Nu îşi reamintea istoria sa recentă dar se cunoştea foarte bine pe sine. Ceva trebuia să facă pentru a ieşi din clinică fără însoţitori. Nu-i ştia, nu-i simţea prieteni. Avea nevoie de ajutorul şi de sfatul doctorului pe care, din nefericire, nu-l văzuse, îl cunoştea după voce. Elise! Pe asistentă reuşise să o vadă.

Dimov a plecat de-acolo puţin înainte să urce oamenii  care-i purtau de grijă. Pentru aceştia o acţiune greşită aducea pedepse grave care mergeau până la excludere. „Excluderea” însemna extincţie. Pentru o cauză nu poţi muri decât glorios. Nu e voie să ratezi, nu e voie... Cine era acel individ pentru mişcare? Ce grad avea în frăţia „APD”? Şi pentru ce fugise? Oare nu îl confundase decodificatorul? Au ieşit cu furie pe terasă, au căutat şi sub bazin, după fiecare colţ de pilon... Mai bine îl împuşcau şi raportau moartea lui...

Dimov a coborât pe scară şi a intrat în cabinetul medicului de gardă al secţiei de neurochirurgie. Acolo nu era nimeni şi a aşteptat. Când a auzit vocile şoptite şi agitate din coridor s-a ascuns într-o debara unde fuseseră introduse ustensilele omului de la salubritate. Uşa cabinetului s-a deschis şi înăuntru au ajuns câteva persoane. Cineva l-a chestionat pe profesor.

–        Cum îl putem depista? Există un aparat capabil să îl localizeze? Omul nu a ieşit din clădire. Trebuie să găseşti ceva!

–        La separator, unde se află garda de pază, poate fi urmărit oricare pacient aflat înăuntru. La ieşire este dezactivată pastila radioactivă de pe bluză, adică se recoltează pur şi simplu. Are numărul acesta... Bine, voi veni cu voi! Îl găsim. Dacă ar fi ieşit zbârnâia alarma.

Dimov şi-a scos bluza după ce au plecat oamenii din cabinet. A împrumutat un halat din cuier. S-a lovit de asistenta Elise când a ieşit în coridorul mare.

–        Domnule...! De ce v-aţi îmbrăcat astfel?

–        Nu am timp să vă explic doamnă. Poate să vă spună doctorul...

Şi a arătat cu degetul înăuntru. Eliza ştia unde s-a dus doctorul.

–        Fără medicaţie adecvată veţi suferi un atac cerebral, domnule! Staţi pe loc! Nimeni nu vă doreşte răul.

–        Spuneţi dumneavoastră?

–        V-am salvat viaţa...

Dimov nu era dispus la discuţii prelungite în hol. A fugit spre scară în timp ce asistenta Elise s-a grăbit să anunţe prin interfon. Dimov a părăsit scările şi a trecut încet pe palierul celui de-al doilea etaj până la ascensor. Ştia că poate ajunge la subsol. Întotdeauna de la subsol trebuie să existe o scăpare, un debuşeu.

Jos era miros de clor. Parcă ar fi fost inundat subsolul şi s-a retras apa de curând. Ascensorul a fost chemat la etaj. Nu era singurul ascensor care putea ajunge acolo. A ieşit din coridorul larg, întunecat. Două nişe luminoase lăsau şi în hol puţin din lumina lor. A mers într-o sală în care se afla un mare aparat electric. Staţia de putere mârâia ca un urs. Nu a văzut, nu a auzit oameni. Din prima sală a ieşit într-un atelier, a plecat    de-acolo şi a mers prin câteva încăperi de parcă era într-un labirint. Ieşea, intra, revenea, ajungea în hol, căuta altă uşă... Până când a auzit zgomot făcut de oameni. Erau mai mulţi, împrăştiaţi, umblau scârţâind uşi, lovind cu ostentaţie, strigând asemenea gonacilor care izgonesc vânatul. „E-he-he!”

A ridicat greu capacul unui canal şi s-a lăsat înăuntru pe scoabe, apoi l-a tras, cât a putut, deasupra. Deşi părea întuneric în sala de sus, mica deschidere lăsa o rază de lumină în tubul canalului. A vrut să asculte dar s-a temut că vor descoperi imediat unde a intrat şi a coborât până la canalul orizontal. Acolo a încercat să se orienteze. De pe terasă ştia unde era nordul, cunoştea forma clinicii, cum erau coridoarele... Ieşirea de sub clădire era... A pornit hotărât într-acolo. Canalul era puţin mai mic decât înălţimea sa dar nu avea decât un mic fir de apă care nu-l deranja prea mult, ţinând seama de faptul că avea nişte papuci în picioare. Să meargă aplecat însă nu-i era prea bine. Ameţea. Nu putea merge repede deoarece în câteva locuri găsise piroane metalice care ieşeau, sus, din beton. Le simţea cu mâna pe care o ţinea la cap. A auzit un scârţâit puternic, prelung, de vană care deschide o conductă de apă. Ah! Era prizonierul unui monstru acvatic care îşi îneca victimele înainte să le devoreze! Avusese dreptate să nu se încreadă în oamenii care îl luaseră de la clinică! Apa nu a venit în torent către el. Doar a simţit cum creste. Însă nu era numai apă... Phu! Erau dejecţii. Mirosise izul încă de la intrare totuşi, probabil fusese spălat cumva interiorul. Atunci a gândit că putoarea este într-un canal apropiat. Undeva trebuia să iasă şi mizeria aceea. Era cazul să se grăbească. Aerul se răcea considerabil cu cât se apropia de un canal mai mare. De acolo se auzea mult zgomot. Începuse să desluşească vizual interiorul aşa încât putea să eschiveze cioturile care ieşeau în canal. La locul de intersecţie cu cloaca maxima a găsit resturile unui grilaj metalic. Lichidul care venea de la spital s-a oprit. A văzut şi şobolani. Erau mari cât pisicile şi aveau o culoare ciudată. Îi păreau roz! Canalul mare era spaţios, îi permitea să meargă neaplecat. Ar fi avut nevoie de odihnă după efortul prelungit, obositor pentru un tip aflat în convalescenţă. S-a aşezat într-un loc uscat, ca o pasarelă cu scară şi o balustradă de fier. A tremurat puţin, s-a sprijinit de perete şi a închis ochii. Imediat, lângă el a venit un şobolan mare.

–        Nu trebuie să te temi de mine. Sunt om ca şi tine, i-a spus.

Avea mustăţi lungi şi nasul mic, ochi rotunzi, punctiformi, şi ciuf de păr pe creştet, iar urechile transparente... Ce urechi! „Şi eu am urechi mari”, şi-a zis Dimov, „dar astea sunt uriaşe!”