Piesa 07

La Seine coule, la Seine coule, la Seine coule,...

Vers Le Havre, vers Le Havre, vers Le Havre,...

–        Concecivo! Concecivo!

–        Ce se întâmplă meştere, mă scoli de pe budă când eram pe punctul să-i dau drumul?

–        Opreşte moara aia stricată că fac apoplexie şi accident vascular...!

–        Păi dumneata nu poţi să o închizi?

–        Nu vezi ce fac eu?

Pe mijlocul Senei o barjă se strecura încet printre picioarele ultimului pod din Paris. Era noaptea de doi spre trei octombrie, aproape de dimineaţă. Se vedea, înapoi, spre est, prima dungă subţire de cer vineţiu. Vasul care transporta pietriş dintr-o zonă montană, botezat „Annette”, avea o destinaţie neimportantă. Era o barjă cu propulsie proprie, cu două motoare alimentate cu gaze lichefiate (care se epuizau întotdeauna înainte de revenire şi în final acceptau să fie împinşi de remorcher câţiva zeci de kilometri). O afacere personală a lui maître Cassaul care nu-l umplea de bani, dar crea o viaţă mai uşoară familiei sale din Troyes. Pe băiatul acela mulatru, cu nume brazilian, îl angajase în Le Havre şi se acomodaseră destul de bine, credea bătrânul, nu şi puştiul, nemulţumit, ca orice angajat, de plată.

Concecivo, afectat de probleme fiziologice, cu pantalonii încă nelegaţi, se împletici pe punte să-şi ajute patronul. Lumina precară de sub pod lăsa totuşi să vadă că bătrânul încerca să salte pe punte un leş, un înecat.

–        Ce faci meştere acolo?

–        Hai, dacă tot ai venit, trage de picioare, nu vezi?

–        Este o femeie! S-a sinucis,... sau e târfă şi a fost înecată. S-o lăsăm acolo meştere! Ce ne pasă nouă? Dacă a murit... să moară sănătoasă!

–        Poate nu e moartă... Ţi-am mai spus, întâia lege a marinăriei: ajută victimele mării, să fii şi tu ajutat la nevoie!

–        Dar aici nu este mare...

Au tras corpul inert şi maître Cassaul a început să-i facă respiraţie artificială... A scuipat apoi cu profund dezgust:

–        Nu este femeie...

Într-adevăr, ocupaţi să ridice trupul, nu observaseră semnele evidente ale masculinităţii sale. Pentru ce era îmbrăcat cu o rochie? Poate că era de-acela.. trans... Lui maître Cassaul i se puse un nod în gât. Avea destule repulsii preconcepute. L-a presat pe abdomen şi torace, să scoată apa din plămâni, sau pe unde stă, l-a întors cu faţa în jos şi... bărbatul îmbrăcat femeie s-a deznecat printr-un gâlgâit şi-apoi o tuse convulsivă... Maître Cassaul s-a simţit ca un apostol capabil să învie morţii. O fericire cum nu există l-a luminat şi-apoi l-a întunecat o teamă la fel de mare... „Să nu fie un criminal, cumva...” Da-da, omul fără har nu poate cunoaşte persoana care a primit a doua şansă în viaţă datorită lui. Că avem ceva de făcut, fiecare dintre noi, în această viaţă, este cert, altfel de ce primesc unii a doua şansă? E-e-e... Pare pertinent, nu?

Individul care şi-a văzut noii părinţi a rămas puţin cu o faţă proastă, precum sugarii în momentul apariţiei imaginii unei persoane vii:

–        Unde sunt?

–        Pe vapor.

–        Ce caut aici?

Exact asta voiam să spun. Te îneci şi-i întrebi pe alţii care a fost motivul...

Au adus o pătură să-l încălzească şi l-au sprijinit să se ridice. Crescuse îndeajuns să meargă pe propriile picioare. Au intrat toţi în cabină, Concecivo a oprit aparatul de recepţie care fusese bruiat de cine mai ştie ce interferenţe şi s-au gândit la o infuzie de ceai cald. Orice poveste spusă la un ceai cu aromă nocivă şi o mie de pericole pentru sănătate, este binevenită, chiar şi de dimineaţă... O, dulce cancer indus prin intoxicare ca picătura chinezească!... Aţi citit articolul din „Le Figaro” despre abila intoxicare genetică în masă? Alimentele şi vestimentaţia atacă la gene populaţia caucaziană... În „Le Figaro”, prin septembrie, nu mai ştiu ziua... Trei-patru... sau cinci septembrie... 

–        Nu-mi aduc aminte nimic despre mine, le-a zis omul pe care-l scoseseră din apă. Ba da, le-a zis. Ştiu că sunt bulgar... Ba nu. Părinţii mei sunt bulgari... Pe bunic mi-l amintesc. El vorbea bulgăreşte iar eu nu-l înţelegeam.

Se uită puţin la meşterul Cassaul, suflă absent în băutura fierbinte...

–        Parcă ar fi ieri. Semăna puţin cu dumneavoastră, avea ochii aceştia şi bărbuţa... Purta ochelari rotunzi de miop...

–        Dar eu nu ştiu limba bulgară.

–        A nu. Nu-nu. Păi ce, am zis că sunteţi dumneavoastră...? Dumneavoastră sunteţi noul meu tată.

–        Am deja o familie mare, omule. Ce vârstă ai?

–        Nu ştiu, nu v-am zis? Cât îmi daţi?

–        Treizecişicinci, a zis Cassaul.

–        Treizeci, a crezut Concecivo.

–        Eşti tânăr, a reluat Cassaul. Vreau să te întreb dacă eşti invertit...

–        Nici gând, s-a răzvrătit omul.

–        Eşti îmbrăcat femeie.

–        Aha!

Abia atunci s-a întrebat şi el...

–        Oare? Nu ştiu... Nu-mi amintesc.

–        Nu-ţi aminteşti cum te cheamă?

–        Îmi pare rău, dar...

–        Eşti amnezic însă îţi vei aduce aminte. Eu spun să te numim ca pe ultimul pod din Paris. Te-am găsit sprijinit de un pilon. Cred că podul acela ţi-a salvat viaţa şi o plasă pescărească plină de gunoaie care se prinsese acolo. Saint-Cloud se cheamă...

–        Saint-Cloud?

–        Îţi pare murdar?

–        A nu. Era un sfânt, la urma urmei.

–        Ei atunci, măcar îmi poţi spune „naşule”. Eu sunt căpitanul Cassaul şi băiatul ăsta se numeşte Concecivo.

–        Mejeires mă cheamă dar meşterul îmi spune Concecivo şi sunt originar din Bahia, dincolo de ocean.

–        Îmi pare bine să vă cunosc şi vă mulţumesc pentru că mi-aţi salvat viaţa. Vă sunt recunoscător.

–        Sper să fi meritat, a încheiat Cassaul. Noi mergem spre Le Havre pentru a lăsa încărcătura asta. Tu ce crezi că vrei să faci? Probabil eşti parizian.

–        Vă întoarceţi aici? Dacă îmi permiteţi să vă ajut...

–        Nu avem provizii.

–        Consum puţin...

 Saint-Cloud s-a îmbrăcat cu zdrenţe lăsate într-o magazie şi a ieşit să vadă cum creştea lumina şi cum slaloma nava printre localităţi. A pipăit locul unde fusese lovit, îl durea inima când se atingea acolo, şi a căutat să-şi afle cumva, în memorie, nişte referinţe. Ştim foarte bine cine era, dar prefer să-i spun Saint-Cloud deoarece în acel moment chiar era altcineva. Doar originea îi părea cunoscută însă nici aceea prea bine. Fusese o lovitură mortală, întâmplător se salvase dar capul său avea nevoie de intervenţie medicală. Nu suntem infailibili nici măcar noi, băieţii buni!

Au fost opriţi la ecluză. Să stai o zi acolo este neplăcut, dar există norocul să nu opreşti deloc, nici dacă urcă poliţia, din mers, pentru control de rutină. Când urcă poliţia e posibil să fi fost incidente. Atunci este control amănunţit.

–        „Sous le pont Saint-Cloud coule la Seine / Et nos amours...”

–        Concecivo...!

–        Ce-am făcut meştere? Nu mă lăsaţi să recit nici pe closet? Vă arăt că am citit poeţi francezi, domnule!

–        Reciţi pe closet?...

–        Bună dimineaţa, mateloţilor! le-a vorbit cineva dinafară.

O femeie frumoasă ca o zână se afla în şalupa poliţiei militare.

–        Aţi întâlnit pe traseu o barcă şi doi bărbaţi cu o încărcătură acoperită, vă întreb?

–        N-am văzut aşa ceva, domnişoară.

–        Probabil pe malul celălalt, a intervenit poliţistul. Un grup suspect. Este vorba despre o posibilă crimă pe care a raportat-o această domnişoară.

–        Domnule ofiţer, eu fac săptămânal drumul ăsta. Dacă aş fi văzut ceva suspect raportam la căpitănie, domnule. Există o înţelegere scrisă pentru toţi cei care tranzitează Parisul.

–        Da! Te ştiu. Duci pietre. La ce folosesc pietrele astea? Balbek, urcă tu să vezi ce este la bord!

Balbek, un soldat negru ca fundul unui ceaun, s-a ridicat pe puntea barjei. A trecut pe lângă Saint-Cloud şi a iscodit cu ochii săi ca doi tăciuni cala navei. În masa aceea de pietriş putea fi ascuns ceva? Ar fi putut să stea acolo şi un tun de 45 mm, dintr-acela vechi. Şi o turelă de tanc... Nu poţi căuta metal într-o cavitate metalică...

–        Nu cred că este ceva domnule locotenent...

–        Câţi sunt?

–        Doi...

–        Da. Aşa scrie şi în raportul de la intrare. Poate să plece! Hai! Îmi pare rău domnişoară, nu cred să mai fi rămas ceva din prietenul dumneavoastră, dacă a ajuns în apele acestea.

Saint-Coud a văzut-o în trecere pe tânăra femeie, chiar şi ea l-a observat însă nu a părut să-l cunoască, astfel încât foarte rapid vedeta poliţiei de frontieră s-a îndepărtat de barjă.

La un kilometru după ecluza de la insula Puteaux, barja a fost acostată de câteva bărci pescăreşti cu motoare puternice. Se luminase bine de ziuă şi era vizibilitate mare datorită vremii bune care desfăcuse zările. Pe punte au ajuns doi oameni cu feţe bărboase. Priviţi îndeaproape însă, se vedea că purtau măşti. Chiar vocea lor era bruiată caraghios, ca într-o piesă burlescă, adică subţire şi expresivă, ca într-un Mollière... Poţi să râzi când cineva îţi aşază un revolver pe tâmplă? Nu prea cred.

–        Avem informaţii că între voi se află un om în plus. Care este?

–        Nu înţeleg domnule, ce înseamnă „în plus”, a zis meşterul Cassaul.

„Bărbosul” a tras cocoşul pistolului său:

–        Eşti prost sau te-ai plictisit de viaţă?

–        Nu m-am plictisit de viaţă. Sunt prost, în mod evident sunt prost, domnule!

–        A-ha-ha-ha-ha-ha! a râs dihania. Cred că am să vă omor pe toţi şi voi face pipi pe cadavrele voastre. Este o negociere destuul de rezonabilă?

–        Eu sunt, eu sunt, a zis Saint-Cloud. Omorâţi-mă pe mine, oricum nu ştiu cum mă cheamă.

–        Tu nu ştii cum te cheamă? Tu ştii cum îl cheamă pe acest om?

–        Saint-Cloud.

–        Iată deci, aveai un nume.

–        Mi l-au pus ei după ce m-au salvat din râu. Sunt amnezic.

–        Hei, se pare că el este omul nostru, a spus celălalt bărbos.

–        Dar nu mai ştie nimic despre el. Ce facem?

–        Îl scanăm când ajungem dincolo.

–        Bine. Tu vii cu noi! Voi mergeţi cu Dumnezeu!

Saint-Cloud a coborât într-o barcă şi curând a plecat spre ţărm lăsându-i pe cei doi oameni care-l salvaseră fără o vorbă de adio. Amândoi au rămas pe punte privind într-acolo. Se aşteptau să audă pocnind un pistol dar nu s-a întâmplat nimic. Apoi l-au văzut mergând pe mal şi... l-au pierdut din vedere. Un sentiment cumplit de neputinţă şi deznădejde i-a cuprins pe amândoi. Le-a fost greu să mai comunice. Când salvezi o viaţă ceva din tine se duce odată cu ea dacă nu o poţi proteja.