Piesa 05

Când a ajuns Dimov la uşa casei lui Gauriac a găsit-o deschisă, puţin crăpată. Aveau câine dar câinele nu era acolo. A bătut în uşă, apoi a strigat:

–        Este cineva acasă?

Din capătul holului, de-acolo unde se afla toaleta, i-a răspuns Gouatté, îmbrăcată cu un halat mare şi mânuşi imense.

–        Domnul Basile?!... Domnul Basile, aţi auzit domnule? A murit domnul Gauriac! Vai-vai! Domnul Gauriac nu mai este. Ce ne facem noi?

Dimov se simţi dator să o calmeze:

–        Linişteşte-te Gouatté! Linişteşte-te! Ce face Michelle? Ce fac copiii? Cum a aflat? De la cine?

–        De la televiziune domnule. Peste tot se vorbeşte ce s-a întâmplat. Şi vecinii ne-au spus.

–        Unde este Michelle acum?

–        La muncă.

–        Bine, dar nu merge la morgă să recupereze corpul bietului Gauriac?

–        Nu poate domnule. A spus că moare să-l vadă acolo. Nu îl aduc ei acasă?

–        Ce spui? Nu îl aduce nimeni. Cu cât îl laşi mai mult cu atât te costă dacă-l păstrezi la rece. Şi nu-l poate recupera decât o rudă...

–        Dar am auzit că a fost strivit săracul. Nici nu mai poate fi identifica-a-at. A-a-a-a!

–        Bine-bine-bine! Merg eu acolo, să văd ce pot face!

Dimov a comunicat pe vexaphone direct din BMW.

–        Michelle... Condoleanţe!...

Michelle a plâns, a plâns... Hohotea! Ei da! Bătrânul Gauriac susţinea toată familia. Pe soţul ei nu se putea sprijini. Devenise şomer cu un an în urmă şi plecase de-acasă pentru a găsi de lucru pe mare. La crabi de mare, spunea, are să revină cu o avere... Ar fi trebuit să se întoarcă...

–        Ar fi trebuit să se întoarcă, Basile! Aveam nevoie de el!

Dimov i-a promis că o ajută. Apoi a cerut permisiunea să-i folosească maşina.

–        Este a ta. Eu oricum n-o pot folosi, nici să o vând nu este o afacere.

–        Merçi. Promit să am grijă de ea.

Dimov a plecat spre clădirea cabaretului. L-a căutat pe prietenul său Maïakovski. Despre Maïa vă voi spune peste puţin timp mai mult, deocamdată doar că nu voia să răspundă. Se culcase târziu, adică pe la şase dimineaţa. A blocat lumea să-i mai pătrundă în bunker. Se afişase cu „Izolat pe o insulă străină”!

–        Izolat pe o insulă străină!

–        Trezeşte-te măgarule când prietenii au nevoie de tine! Maïa-a, apelează-mă urgent!

Nu avea să-l aştepte nici un minut în interiorul maşinii. A ieşit de-acolo să vadă iar clădirea. Ce voia să găsească? O intrare, o persoană, orice... Un indiciu. Oare ce s-a petrecut noaptea în acel loc? Căutase deja agenţia care îi oferise locurile, dar nimic nu mai exista pe EXT (Extèrre). Se resorbiseră până şi urmele, ca un microb reversibil. Microbii reversibili revin periodic, însă atunci când dispar sunt... inexistenţi. În sala pe care ieri o găsise închisă pe timpul nopţii, ziua se organiza o expoziţie de obiecte da-Rex-Art. Este o artă sofisticată pe care Dimov o respingea instinctiv. O adunătură dezordonată de lucruri scumpe, de nimicuri preţioase, iar când le spui artă, vai! Titlul expoziţiei l-a şocat: „Tânără violentată în stradă. Autor necunoscut.” Se prezentă cu codul imagine de identitate. Încă nu se radiase profesia şi locul de muncă. Avea permisiunea să investigheze. Dar pe cine-ce să întrebe? Nimeni nu fusese acolo seara aceea.

–        Cine este proprietarul sălii?

Era o sală fără scaune sau scenă, o sală de expoziţie, e drept, o expoziţie nonconformistă, cu exponatele atârnând din tavan, gâtuite...

–        Nu ştim, am negociat cu o agenţie.

–        Vă rog să-mi spuneţi ce agenţie.

–        „Aurore Tapharre”.

–        Perfect. Voi lua legătura cu ei!

–        De ce? Vă deranjează exponatele noastre? Să ştiţi că am avut expoziţii în toată Europa şi chiar la Rio.

–        Nu. Totul este adorabil. Pe mine însă mă interesează cine a închiriat sala ieri.

–        Ieri? Cum ieri? Şi ieri am fost tot noi...

–        Ieri noapte?

–        Nu. Noaptea nu. Sistemul de securitate nu ne protejează convenabil. Dar noaptea sala este închisă.

Dimov a căutat datele de contact ale agenţiei „Aurore Tapharre”. Voia să afle numele proprietarului sălii pentru a ajunge cumva la organizatorul spectacolului de cabaret.

–        Aurore Tapharre?... Aurore Tapharre, vă rog? Aurore... Tapharre, domnule? Dumneavoastră sunteţi? Nu?

Niciunul dintre coduri? Să fim serioşi, era o agenţie fantomă! Se văzu nevoit să revină la ciudaţii artişti... Ar fi băut o cafea totuşi. A intrat în cafeneaua mică din stradă când a fost furnicat de apelul lui Maïa.

–        Mn-mn-mn! De ce mi-ai deranjat cel mai dulce vis?

–        Te-am căutat acum douăzeci de minute...

–        Mi-ai defectat visul. Am încercat să-l reiau... Phu!...

–        Maïa trebuie să mă ajuţi să recuperez un cadavru de la morgă.

–        Ce?

–        O ştii pe Michelle Gauriac?

–        Şi?

–        Treci pe la ea să-ti dea codul de identitate şi scoate-i tatăl de la frigider. E şocată. Nu are curaj să intre acolo, înţelegi?

–        Visam că joc într-un film cu Mario Italianul...

–        Maïa!

–        Oh, frate! Cred că am intrat într-un coşmar... Ce noroc!

Dimov a cerut un espresso şi a dizolvat puţină nicotină să-i dea o idee de otravă aromată. Ce-ar fi existenţa fără pericol? Legumicultură. L-a căutat iară pe Villon, probabil aflase ceva, dar nu, omul nu ştia nimic şi era deja disperat. Françoise era singurul său copil. L-a implorat pe Dimov să o găsească... Ce rău făcuse să-l apeleze! De la măsuţa din colţ o tânără costumată destul de sumar pentru temperatura din stradă, îl ochise şi-i zâmbea. A privit înapoi însă, pentru că nu era nimeni în prejmă, înţelese că doar el o interesa. Barmanul, un tânăr brunet cu cioc, îi privea amuzat, nu mai era decât un client în afara celor doi, iar el se plictisea copios. Tânăra se simţi invitată, renunţă la orice trac, şi se mută cu mica sa ceaşcă la masa unde stătea Dimov:

–        Mă numesc Constance, i-a spus. Pe tine te-am văzut azi noapte în stradă.

Dimov nu făcuse nici o mişcare până când tânăra a rostit propoziţia anterioară şi atunci s-a holbat.

–        Tu ai fost?

–        Desigur... Păreai să cerşeşti.

–        Da’ de unde! Fusesem jefuit. Constance, ştii despre spectacolul de cabaret? Parcă i se spunea Foyer Nuştiucum!

–        Cel de la sala Voss?

–        Astfel se numeşte sala unde este acum expo...

–        Expoziţia de artă? Este sala Voss.

–        Îi caut pe organizatori. Am pierdut ceva acolo.

–        Da? Este intrarea liberă pe un franc... Ce-ai pierdut?

–        Mi-am pierdut iubita.

–        Cum? Ha-ha-ha!

Barmanul care se juca cu băţul unei acadele o scăpă din gură, rânjind la rândul său când l-a auzit pe Dimov. Dimov s-a întors către el:

–        Tu ai fost aseară la bar? Ai văzut când s-a terminat spectacolul?

–        Cine? Eu? Nu. Aseară, adică... Normal. Eu? Da-da. Adică am fost aici... Dar era lume multă, vreau să spun. Nu vreau să spun. Nu este treaba mea. Nu spun nimic.

Constance a râs din nou.

–        Ha-ha-ha-ha-ha-ha! E zăpăcit ăsta mic! E tocmai prost. Eu ştiu o fată care este dansatoare de cabaret. A fost angajată pentru spectacolul de aseară.

–        Cine-cine? a întrebat barmanul.

–        Bizou. Face trotuarul pe strada Farrah! La colţ. Când vine la serviciu...

–        A, blonda...?

–        E brunetă blonda.

–        E brunetă, e blondă, tot o târfă.

–        E tocmai prost, cum spuneam.

–        Ştii unde locuieşte? a întrebat-o Dimov.

–        Dacă îmi este prietenă!

–        Unde?

–        Ei, informaţiile se dau pe bani.

Dimov i-a dat zece franci, Constance a strâmbat din nas.

–        Sunt o curvă scumpă!

–        Dar nu facem sex.

–        Trebuie să cumperi o oră de muncă, frumosule!

„Exagerezi!”, a intenţionat să spună când a intrat trântind uşa un bărbat solid care purta o pălărie cu boruri largi.

–        Hei-hei, ce faci omule! Spargi geamurile! a strigat barmanul.

Dar „omul” a scos un revolver din buzunarul hainei şi l-a ochit în tâmplă cerându-i să deschidă casa de bani.

–        Poftim, casa de bani e deschisă!

–        Puştiule mă crezi prost? Îţi fac o gaură în cap de-ţi zboară mintea prin ea!

Nu era toată lumea siderată. Omul care-şi păstrase locul taciturn, sprijinit de un stâlp al sălii, fuma încet şi asculta cu atenţie orchestra „Fabio Solla” în colţul său, a strigat fără să deschidă ochii:

–        Vasco, sunt aici, după stâlp!

–        Unde dracului eşti, morocănosule?

–        Uită-te-ndărăt!

–        Ptiu! Era să-l omor pe băiatu-ăsta! De frică! Ga-ha-ha! Dă-mi o ţigară, cioară!

Barmanul a scos o singură ţigară dintr-un buzunar şi Vasco a aprins-o cu pistolul său brichetă, apoi râse:

–        Te-am avut, ă?

–        Ce să spun! Dacă nu te-aş fi cunoscut! Crezi că nu      te-am recunoscut?

–        A făcut în pantaloni! Ga-ha-ha-ha! Eu sunt Vasco da Gama, a salutat bucuros perechea de la masa din centru arătându-şi chelia când a săltat marea lui pălărie – era o pălărie butaforică, avea şi păr de capră lung, plete.

–        Îmi pare bine de cunoştinţă. Numele meu este Dimov. Sunteţi actor, domnule Vasco?

–        Explorator.

–        A! Ha-ha! Da, desigur.

–        Cioară, pune-mi şi mie un rom! Dar să fie jamaican. Nu cubanez, nu portorican, nu nimic. Sau libanez. Ai băut rom libanez domnule Dimov?

–        Libanez? Se produce rom în Liban?

–        Vezi, se adresă de data aceasta barmanului, vezi? Uite un cunoscător!

–        Domnule Vasco, îndrăzni Dimov, sunteţi un om din cartier, ştiţi cine a organizat cabaretul de aseară din sala...

–        Voss, i-a şoptit Constance. Nu ţi-am spus că te rezolv eu?

–        Ştiu, sigur, a zis şi Vasco.

–        Lasă-l, a spus Morocănosul, lasă-l să se descurce fără tine!

Dimov se afla deja lângă zgomotosul Vasco.

–        Domnule, prietena mea a dispărut după spectacolul de aseară. Trebuie să-i cunosc traseul, să ştiu ce s-a întâmplat şi vreau să pornesc de aici, de la spectacol, vă rog!

–        Probabil te-a părăsit.

–        Îşi anunţa părinţii. Şi ei sunt disperaţi că nu ştiu unde se află.

Morocănosul, un tip cu o cicatrice adâncă pe obrazul drept care urca până pe frunte, puse mâna pe umărul prietenului său numit Vasco.

–        Nu ştie, a spus foşnitor ca un tăiş ce desparte o fleică de vită. Pleacă!

L-a fixat fioros cu ochii săi ciudaţi, gri, de sticlă parcă, de sticlă, da, reflectau lumina! Dimov n-a insistat.

–        Să mergem Constance!

A lăsat monezile pe masă şi a zis „La revedere”.

Constance a întârziat puţin, a băut ultima înghiţitură de cafea, s-a dus în faţa oglinzii, s-a rujat, a pus rujul în poşetă, a scos tamponul pentru obraji, „e bine”, a transmis bezele bărbaţilor şi a scos limba către barman, abia apoi a ieşit pe uşa care lovea un clopoţel de câte ori era deschisă. Cum a ieşit s-a zgribulit.

–        E frig!

–        Tu unde-ai fost până acum? Hai dragă, dacă vrei să-ţi meriţi banii! Ai auzit să fi fost violentată, lovită, violată, o femeie pe stradă?

–        Pe care stradă?... Se întâmplă zilnic. Sunt şi crime, îi spuse şoptit, arătând semnul tăierii jugularei. Despre asta e bine să nu vorbeşti. Să-ţi ţii respiraţia... Te cheamă Deuxmouves şi mai cum?

–        Ce-ţi trebuie să ştii?

–        Am fişier dragă. Îmi trec numele clienţilor. E lege.

–        Eu nu sunt clientul tău.

–        Îmi plăteşti o oră de muncă, nu?

–        Bine-bine, scrie Deux Mouves. Deux este prenumele.

–        Eşti nebun, cum să te cheme Deux?...

–        Să ne grăbim, îi spuse şi a prins-o de braţ trăgând-o puţin, iar femeia tropăi din tocurile înalte ale pantofilor.

–        Mă învineţeşti, sălbaticule!

Pe stradă se simţea vântul rece, bătea în rafale, iar Constance acoperită de şalul ei rar şi bluza cu mâneci scurte se strângea serios în propriile braţe. Dimov nu-i putea împrumuta haina sa. Strada Farrah, o străduţă sordidă, pietruită, era pustie.

–        Cred că a fost o razie, îi spuse Constance.

Îşi consultă vexaphone-ul cu vocea subţiată şi o apelă pe Bizou.

–        Nu e semnal... Bizou, unde eşti scumpo!... Tocmai intri la „Gregoire zoo”?... A! Nu poţi ieşi o clipă? Eu n-am voie acolo... Am un client care vrea să te roage ceva... Nu ştiu, vrei să-l întreb?... Deux, ai o... de-asta, ai o curiozitate exo-oho-otică?

–        Curiozitate exotică?

–        Vrei s-o faci cu două?

–        Constance, vrei să mă prosteşti?

Constance a astupat cu mâna aparatul.

–        Dar trebuie să o plăteşti şi pe ea, dragă!

–        Oh! Câţi bani trebuie să aibă un om pentru o simplă informaţie? Probabil trebuie să plătesc tot Parisul!

–        Cum vrei! Mi s-a părut ceva... vital...

Constance era o femeie tânără, zâmbitoare, isteaţă, frumuşică. Purta o perucă de păr roşu cu zulufi şi, în fine, o fustă de două palme să îi ascundă puţin zonele intime. Probabil era monitorizată de un proxenet, poate de o firmă de securitate şi această posibilitate de a fi ascultat de alţii îl enerva pe Dimov mai mult decât ar fi fost necesar.

–        Hai să mergem la drăguţa asta!

–        Este pe o fundătură, vino aici! Tu nu ai o maşină?

–        Am lăsat-o într-o parcare. De ce mă întrebi?

–        A, nimic. Mi-e teamă să nu-mi stric tocurile dacă fug. Până la maşină, aproape, ar fi altceva.

–        Nu-ţi rupi nimic, n-am să te las eu.

–        Mă duci în braţe, Deux? Ha-ha!

Era într-adevăr o problemă pentru ea să se deplaseze cu pantofii aceia exageraţi. Dar ce i-ar fi putut conferi silueta de balerină? Mersul pe poante, nu? „Fundătura” era un spaţiu lat de un metru de-a lungul a două clădiri, una dintre ele pusă cu dosul. Pereţii clădirilor fuseseră ţinta unor maniaci ai mâzgălelilor numite grafitti, cât se poate de porci şi triviali. A privit clădirea: o cazemată cu ferestre înguste, camuflate, dar cu jardiniere şi tufe.

–        E locuită clădirea asta?

–        Nu ştiu. Nu cred. Eu nu merg mai departe. Localul este jos, n-am fost niciodată acolo. Întrebi de Bizou. Nu pot crede că nu este cunoscută de toţi. Deci?

–        Până nu vorbesc cu ea nu te plătesc.

–        A! Dar nu pot aştepta aici până revii. Îngheţ. Nu pot coborî, nu aş fi bine primită acolo... pricepi?

Dimov nu pricepea nimic. I-a dat cincizeci de franci şi i-a mulţumit.

–        Ai grijă de tine!

–        Nu uita frumosule că ţi-am deschis cont. 

 A râs. Când s-a lăsat pe scara întunecoasă a simţit o stare de slăbiciune pe care nu şi-o cunoştea. Nu dormise decât două-trei ore cu capul pe masă... Oare ce făcuse Maïa cu mortul? Nu era momentul în care să-l apeleze. Jos, la capătul scărilor era o uşă metalică şi un bec roz care-i arăta inscripţia „Gregoire Zoo” şi zidurile pictate la fel ca afară. A deschis şi a intrat în localul unde se fuma orice, după mirosul amestecat, iar de băut putea să vadă la bar ce se oferea. Acolo era un bărbos gros, cu o basma care-i prindea părul de pe cap. Ceva ca o muzică pentru vite de abator, cu mugete, ornamenta audio interiorul.

–        Ce vrei păpuşă? l-a întrebat bărbosul în timp ce ştergea un pahar cu o cârpă albastră preamurdară.

–        E un bar de gays? a zis şi Dimov glumind.

–        Dar tu de ce-ai venit aici?

–        O caut pe Bizou.

–        Bizou!... A, tu eşti băieţel!

–        Sunt băieţel, râse mai departe Dimov şi se trezi de-a binelea.

„Bizou este... De-asta n-a intrat... Curiozitate exotică!”

–        E-acolo bestia. Vezi că s-a drogat un pic. Şi mai este ceva... Îl vezi pe tipul de lângă? El este Taurul Sălbatic. Îţi zic pentru că pari nou pe păşune... păpuşă. Ar fi păcat de tine să te deteriorezi.

–        Îndrăzneşte! l-a încurajat Taurul. Vrei ceva? Întreabă-mă!

–        Nu domnule. Pe Bizou doresc să-l întreb.

–        Pot răspunde la orice îl întrebi pe el. Ascult.

–        Ieri a jucat într-un spectacol de cabaret. Între spectatori a fost şi iubita mea. De atunci a dispărut. Vreau să aflu ce s-a întâmplat la acel spectacol, probabil îi dau de urmă.

Taurul avea un măr în faţa lui, pe masă. A scos un briceag din buzunar, a desfăcut lama, tacticos, şi s-a apucat să-l decojească.

–        Eşti de la poliţie?

–        Nu.

–        Şi ce cauţi aici?

–        Domnule, poliţia este cel mai prost investigator. Dumneavoastră dacă doriţi să găsiţi pe cineva nu veţi apela niciodată la poliţie. De-acord?

Cel numit „Taurul” râse. Au râs şi ceilalţi.

–        Te-am întrebat. N-aş fi vrut să vorbesc unui poliţai. Bizou nu ştie. Eu mă ocup de cariera ei... lui.

–        N-n-am rămas până la finalul spectacolului, a zis şi Bizou, vorbind într-un dialect murdar propriu celor de peste mări (mai exact din Martinique). Nu rămân niciodată. Cum se termină numărul, şi a fost primul număr, ne schimbăm şi plecăm. Niciuna dintre fete nu îţi va spune altceva.

–        Sunteţi agentul lui?

–        Cam sunt, acceptă Taurul.

–        Şi cine a organizat spectacolul?

–        Cine? Îmm!... Cine? Mergi încolo să întreb pe cineva!

„Taurul” vorbi uşor cu „Orbul”, printr-un ciudat vexaphone cu fir, despre individul care punea întrebări, dacă îi putea spune ceva.

–        Bardel, scapă de el! Dă-i drumul pe Sena!

–        Crezi că e urmărit?

–        Nu cred nimic. Cercetează-l înainte să-i faci felul! Vezi dacă mai este cineva legat de el! Acum eşti ecranat, dar afară... Scanează-l!

–        Îl dezbrac de tot.

–        Fără violuri.

–        Nu-nu! Nu lăsăm probe. Bine Orbule, să n-ai grijă!... Cheamă-l! Hai vino!

Taurul îl privi repede, într-un cod ştiut, pe Marco Penalul, iar acesta se aşeză în spate lui Dimov care n-a reuşit să spună decât: „De...”, când l-a lovit în cap cu bila de fier pe care-o ţinea ascunsă, de obicei, într-un săculeţ de piele, la brâu.