Piesa 04
Orice şoc pe care-l resimte un om este dureros, fie că este fizic ori psihic, ceva se întâmplă la mansarda lui, ştiţi la ce mă refer? Când se rupe legătura cu lumea acesta nu-i mai poţi spune şoc, este o penetrare, trecere printr-o limită. Dincolo este de fapt visul, un vis al tuturor viselor. Este o prăbuşire în interior. Cédric Gauriac nu mai era decât „Eu”, identitatea sa nu avea nume, se afla într-un bus cu lume puţină şi circula către Palatul Justiţiei. Din câte se spunea, Palatul Justiţiei îşi schimbase adresa, nu mai putea fi găsit pe strada Gagou... Strada Gagou? Îi lipsea o literă, sau un cuvânt... Gagoure Mar... În fine... Marot, Maroc sau Mauroque? Era altă stradă pe care urma să ajungă. În autobuz mai erau două persoane şi cu şoferul, patru. O stradă întunecoasă numai câteva clădiri aveau ferestre luminoase, iar lateral, pe margine, fugeau nişte patrupede cu feţe de maimuţă. Pe stradă, pe clădiri, pe rând, din când în când. Maşina frână mişcându-se ca o piftie şi pufăi ca o expiraţie de balenă: „Pfuu! Ăăă!”
– Final de călătorie. Evacuaţi!
„Eu” nu a avut timp de gânduri că ateriză în stradă într-un mod curios (pentru cine vrea), invers cumva, altfel zis cu capul în jos. Se afla exact pe mijlocul străzii care în niciun caz nu era strada Gagou... eh, cum am zis! Pentru cineva cu traseu dinainte stabilit orice diversiune nu era decât o încercare pentru a-l motiva să atingă ţinta sa. Nu voia să întâlnească o maimuţă, pisică sau... pe drumul său. Se pare că era de rău augur. Nu ştiu ce făcea cu picioarele în sus, ori dacă măcar avea picioare, însă curând află că stătea astfel deoarece trebuia să intre într-un canal pe stradă. Cu capul în jos, era singurul mod în care s-ar fi putut intra. „Eu” lunecă înăuntru unduindu-se ca un peşte, ca un somn cu mustăţi. Era într-un tub lung cu numeroase ramificaţii, făcut din blocuri de piatră dreptunghiulară, cu inscripţii la locul de ramificare. Toate începeau cu litera B: Bambi, Barbizon, Baltimore, Briantine,... Cu „B”. Vă imaginaţi că s-a întrebat o clipă cine este sau ce anume are de găsit, de ce merge încolo? Că a pus măcar o întrebare? A pus o întrebare unui individ care vindea hotdogi pe marginea străzii Bass. L-a întrebat: „Unde este contrabasistul?” Şi a râs. Pentru individul care avea costumaţia tradiţională de clovn, cu pălărie roşie, costum în carouri roz cu alb, botine cu ciucur, nas rotund şi faţă vopsită, întrebarea nu era deloc nepotrivită, era… singura întrebare pe care o aştepta. Imediat a tras spre el maşina ambulantă în care fierbea crenvurşti şi a dat deoparte cutia, lăsându-i în faţă un joc clasic pe care ar fi fost obligat să-l joace oricare trecător prin urmare... Într-o parte erau pietrele de domino, în partea cealaltă bilele colorate diferit. Doar o lovitură era permisă şi acea lovitură avea o precizie pe care dinamica i-o oferea după primul impact. Serios, era principalul lucru pe care-l putea realiza o persoană după existenţa ei. O lovitură de esenţă! „Eu” se concentră cu teamă. Îşi aminti că nu ratează niciodată. Simţi că devenise o bilă, se rostogolea, iar înainte, departe şi apoi tot mai aproape, îi zări pe adversari. Erau nişte persoane fără figură, nişte popice. Atunci porni să se rotească în mai multe sensuri. Înainte, înapoi, dreapta, stânga, sus, etcetera. Îşi ţinea ochii în exterior şi vedea lumea fragmentar. S-a rostogolit mult timp astfel, ori numai a stat într-un loc şi lumea s-a învârtit – da-da, sigur era lumea – şi a căzut, sau a fost depus de ceva ca un fund de găină apoi a mers uşor până s-a izbit de altă bilă. Un strigăt a izbucnit de-afară: „Iată bila cu numărul şase-şase”! A fost uşor scuturat şi i s-au lungit două picioare. A fugit poticnindu-se ca un copil prostuţ. A fugit, a căzut... A fugit... Gravita. Lumea era lumea astrelor, iar mişcarea lui era alături de astru. Drumul astrului era şi drumul său deşi doar se rotea împrejur. Nu ştia decât să se rotească. Înţelegerea sa era înţelegerea rotaţiei şi a cataclismelor personale. Se afla într-o lume a durerii, o lungă existenţă în care nu era înţeles, limbajul său nu avea sens decât pentru astru. Astrul îl vrea, astrul îl atrăgea... Era spiritul care se contopeşte cu Marele Spirit şi punct. Marele Spirit s-a spart. O masă deplină de spirit s-a murdărit din nou. „Eu” văzu interiorul unei clădiri mari. Auzea paşii cum treceau apăsat pe culoare. „Trec urme de paşi pe sfera mea goală”, spunea clădirea. Un alt spaţiu fizic? Simţea o lipsă în el, ceva drag plecase definitiv. „Ce-ai zis?” Îl cunoscuse dar… Dar nu era real. „Eu” se mişca prin acel loc pe care-l căutase: Palatul Justiţiei. Clădirea rezona pe holuri. Chema, invoca. „A-a-a-ai-i-i, schia cama vo-o-oci-ra solomatica-a-a-a-i-i-i”. Cumva… Era un cântec, o chemare irezistibilă… „O-o-o-oricata-ma-a-a-i-i-i, eeaai-i, tia-a-mariata-a-a-mai-i-i...”. „Eu” intră în camera din care se răspândea un fum gros aromat. „La-a-oi, laoi pinderata-ma-a-i-i...” Atunci văzu un stativ etajat format din câteva scânduri acoperite cu bucăţi de muşama colorată. Deasupra se aflau ofrande diverse, băutură, mâncare, lumânări, măşti, şi sus central, imagini sculptate naiv, cu bărbi puse,... Era întuneric împrejur, lumina tremurată a lumânărilor şi vocea unei femei transmisă printr-un tub gros de cauciuc: „Ea-a-a-a-a-i-i-i! Mariata ma-a-ai-i!”.
– Cine eşti, a întrebat „Eu” ?
În momentul acela femeia s-a prăbuşit.
Comentarii
Trimiteți un comentariu