Piesa 03

Dimov era... Dimov... era în mare grabă spre fundătura pe care se afla cabaretul. Parcă niciodată nu se aglomerase strada într-atât la ora... Ce oră...? „Scuzaţi-mă! N-am vrut să... Mă grăbesc, iertaţi-mă...!” Unde se duceau toţi? Veneau contra lui. La dreapta, la stânga, la dreapta, printre,... „Scuzaţi!” Fetele, clienţii, spectatorii... Dimov a intrat pe stradă, de-a lungul clădirii şi a ajuns la uşă. Era închisă... Părăsită...

–        Hei-hei!

A lovit în uşa de fier cu pumnii.

–        Hei-hei! Mai este cineva?

A pus urechea la uşă. Nimic. Niciun zgomot, nicio scârţâială... S-a hotărât să o deranjeze pe Françoise. A apelat-o pe unde... se afla. „Abonatul nu răspunde. Reveniţi!”

–        Unde eşti chérie?

„Dacă a plecat este în drum spre casă”, gândi. „Nu răspunde, nu răspunde... Să nu mă alarmez. Ce ar fi putut să se întâmple?” A revenit în stradă, a înconjurat clădirea pentru a descoperi altă intrare... Era o clădire ciudată, formată din câteva corpuri, dar compactă. A căutat pe mica lui tabletă Orion o vedere de sus. Atunci a fâşâit ceva în vecinătate şi a fost lovit în cap. S-a mai lovit o dată şi de perete însă nu şi-a pierdut cunoştinţa. Un tip pe scuter îl pocnise zdravăn să-i ia tableta din mână. A rămas jos, pe piatra pavajului. Cum îl lovise, că nu avea mai mult de două mâini? Cu o mână i-a dat peste cap, cu cealaltă i-a smuls tableta, dar cum şi-a menţinut echilibrul...? E bine să ai capul tare! Dimov şi-a frecat scăfârlia, nu era nimic grav, mai rău se izbise cu fruntea de perete. O zi proastă acest întâi octombrie! Să meargă acasă? Nu locuia cu Françoise. Ea avea părinţi, încă stătea la ei, el locuia cu chirie în arondismentul patru pe strada Roquart Gellé 45, într-o garsonieră, la mansardă, cu bucătărie şi toaletă private, mai deţinea o maşină Ventouse, apreciabilă, pe care în ziua aceea o lăsase în parcare pentru că avea o pană şi îi lipsise timpul să se ocupe de ea... Fără tabletă era pierdut, nu avea legătură cu lumea mare, nu putea să se intereseze... Cât de prost, de stupid, de idiot fusese! Cretin! Cum să-i ia un om aparatul din mână? Ce era el? Cineva i-a aruncat o monedă alături. A ridicat capul. Era o fată, poate o prostituată... „Ha-ha!” Râsul ei avea ceva grotesc. A privit reclama pe zid, în faţă: „Slăbiţi imediat. Puteţi câştiga o excursie de vis în Caraibe.” Dimov s-a ridicat în picioare, a învârtit moneda în aer apoi a lăsat-o să cadă cu clinchet pe pavaj. A căzut pe dos. S-a aplecat, a luat-o şi a aruncat-o în fundul buzunarului hainei. În partea aceea de oraş ploaia se oprise, chiar se zvântase strada astfel că nu se murdărise mai mult decât reuşise în groapa de sub turn. Costumul său nou... Şi pantofii aveau noroi pe margini... S-a hotărât să meargă la sediul agenţiei, l-ar fi găsit pe Gauriac şi un loc unde să se odihnească până a doua zi... dacă nu era deja a doua zi! Putea ajunge pe jos în jumătate de oră grăbindu-se şi a întins pasul.

Pe strada Harpagon se adunase o mulţime de oameni, câteva maşini de pompieri, poliţie, chiar şi doi-trei jurnalişti.

–        Salut Dimov, ce s-a întâmplat?

André Bosc, un stimabil bunic, reporter de cartier.

–        Salut. S-a întâmplat ceva?

–        A sărit în aer...

–        Cum?

–        Tu ce-ai păţit la faţă? Ai o echimoză de toată frumuseţea.

Dimov l-a văzut pe paznic.

–        Foudroi! Foudroi!

–        Domnul Dimov? Ce vi s-a întâmplat domnule?

–        Mie? Ah! Nimic-nimic! Ce este aici?

–        A fost un atentat domnule. Trei oameni mascaţi au aruncat în aer sala cu aparate. Mai grav...

–        Cum? Şi tu unde ai fost?

–        Eu am fost aici, ameninţat cu arma de unul mascat în femeie. Ce să fac? Mi-au pus arma la tâmplă. Am scris o declaraţie poliţiei. Mai grav...

–        Şi domnul Gauriac? A venit, nu?

–        E mort.

–        Gauriac? Incredibil! Cine mai este aici?

–        Mai sunt trei. Badi Ulfallan, Marc Doureaux şi o domnişoară, nu-i ştiu numele. Vine curând şi domnul Mandike. Erau la doi. Nu am putut să le spun nimic. Am fost ameninţat, vă jur!

–        Dar de ce să arunce în aer sala? Ce le-am făcut noi?... Domnule ofiţer! Domnule ofiţer!

Inspectorul Mohamed Al Lahoud se grăbea spre maşina poliţiei parcată în stradă şi nu s-a întors decât pentru a face semn că n-are timp. Maşina, într-adevăr, a pornit de cum a intrat el înăuntru. Depistase un suspect şi voia să-l interogheze imediat.

–        Faroud, ocoleşte puţin pe la Mandelle să iau o gustare. Mi s-a făcut grozav de foame.

Al Lahoud era un tip supraponderal cu o poftă de mâncare insaţiabilă. Datorită acestui defect nimic nu se derula în timpii naturali, totul era extins, aşa încât întârzia mai mereu. Nu putea să-şi consume sandviciul shaorma în timp ce merge cu maşina, au aşteptat să se bucure de fiecare înghiţitură.

–        Îl face cu sos, cu carne fragedă, cu puţină ceapă, tomate, cu cartofi prăjiţi... Nimeni nu ştie să-l prepare mai bine ca Mandelle, îi mărturisi lui Faroud care auzise de zeci de ori povestea iubirii sale pentru şaorma gătită de Mandelle. Vrei şi tu puţin?

–        Nu-nu. Eu nu mănânc noaptea.

Când au ajuns pe strada îngustă, aproape de bd. Marat, dintr-o stradă paralelă, au văzut că era ceva mişcare pe holurile clădirii.

–        Domnule comisar, l-a întâmpinat proprietăreasa, ce bine că aţi venit! A decedat domnul Guinssac. S-a spânzurat...

–        Domnul Guinssac? Nu este...?

–        Despre el am vorbit la poliţie. Mi s-a părut dubios domnule, i-a şoptit femeia. În ultima vreme l-au vizitat persoane îmbrăcate ciudat, nu le-am mai văzut vreodată şi nu cred că erau normale la cap. L-au defectat şi pe el, nu mi-a mai plătit chiria la timp. Vedeţi ce s-a întâmplat? Vedeţi? Spunea că vrea să devină celebru. Uite că a devenit. Are să se spună la ştiri de el.

–        De ce să se spună la ştiri?

–        Păi au venit jurnaliştii.

–        Jurnaliştii? Dar cine i-a chemat? Dumneata?

–        Nu, nu eu. Mi-au zis că poliţia, domnule...

Inspectorul şi-a făcut vânt să urce pe scările înguste până la primul etaj al imobilului. Faroud era deja sus. Le spusese tipilor de la ştiri să ia mâna de pe probe. Pe mort îl lăsaseră la locul său. Se sugrumase cu o curea în pat. Era destul de stranie scena aceea în care un individ se ştrangulase trăgând de capătul curelei peste bara tăbliei patului! Cine se spânzură astfel?

Înăuntru mai erau Dimov şi Barizu. Imediat după ce demarase maşina poliţiei apăruse automobilul cu Barizu, iar Dimov i-a cerut să meargă după poliţişti. Apoi, cu aparatele, au reuşit să afle unde se duc. Astfel au ajuns înaintea lor. Niciunul n-a dorit să vadă cadavrul lui Gauriac. Bănuiala că poliţia are o pistă l-a determinat pe Dimov să se grăbească. Se pricepea mult mai bine să investigheze un caz.

–        Bine aţi venit domnule ofiţer! a zis ironic Dimov.

–        Aţi umblat prin lucrurile victimei?

–        Fiţi liniştit domnule, suntem profesionişti. Am văzut ce este aici. O sinucidere.

–        Sinucidere? Nu se poate şti sigur decât după evaluarea probelor.

–        Ei bine, dumneavoastră puteţi spune asta, pentru mine lucrurile sunt clare. Dar, domnule ofiţer, de ce aţi legat cazul acesta de cazul „Authentyk”? Iertaţi-mă, nu ştiu ce a fost acolo. Dumneavoastră ştiţi mai mult?

–        Aha!, inspectorul şi-a mângâiat puţin mustaţa subţire, aha!

S-a uitat la Faroud.

–        Ţi-a zis domnul cine e? Ţi-a arătat permisul?

–        Domnule ofiţer, doar mă cunoaşteţi! Sunt Basile Dimov, de la „Authentyk” domnule!

–        Rusul acela?

–        Nu sunt rus... Bulgar, sunt bulgar la origine domnule! Dar ce contează? Sunt cetăţean francez, angajat la agenţia de ştiri „Authentyk”.

–        Şi cum de-aţi ajuns aici?

–        Ah! Suntem copoi de ştiri domnule. Adulmecăm tot. Vă rugăm, ne ajutaţi?

–        Noi suntem cei care trebuie să cunoască primii, a zis agentul Faroud Ari.

Dimov a aprobat dând din cap, s-a strâmbat apoi înţelegând ce departe sunt poliţiştii de adevăr.

–        Apropo, le-a zis inspectorul, să ştiţi că trebuie să daţi declaraţie privind modul în care aţi petrecut seara asta, până la explozie...

–        Bine domnule.

Jurnaliştii au ieşit repede. În timp ce ei ieşeau intrau specialiştii criminalişti, iar afară aştepta duba lor neagră. I-au salutat şi au urcat în maşina agenţiei.

–        Ce facem, a întrebat Barizu, ne întoarcem la sediu?

–        Ar trebui. Să vedem ce este şi cu acest Guy Guinssac, şi ce s-a întâmplat acolo...

–        Cum a fost la cabaret? l-a chestionat Barizu pe Dimov în drum spre sediul agenţiei pentru a scăpa puţin de tăcerea apăsătoare, macabră.

–        N-am ajuns. Şi nu am mai găsit-o pe Françoise. N-am vorbit cu ea de-atunci. Cred că doarme... Cât este ceasul?

–        E două şi ceva...

–        Doarme.

Au trecut pe lângă ei nişte maşini pe arc electric, cu două motoare. Când vezi arcul strălucind sub maşină zici că ia foc. Barizu nu-i putea suferi pe fiţoşii care îşi permiteau asemenea maşini. Sunt periculoase.

–        Abia s-a oprit ploaia şi au ieşit cu pârţâielile lor. Pun pariu că sunt băuţi, însă de ei nu se leagă poliţia, nu? De mine că sunt mai prost!

–        Barizu, crezi că există o legătură între cele două atentate? Astăzi... ieri, primarul ne-a spus, mie şi lui Gauriac, că a cumpărat agenţia...

–        Ce?

Treceau pe chei pe lângă turn şi au încetinit. Tot perimetrul fusese înconjurat de garduri şi era păzit cu soldaţi. Vântul bătea şi se auzea uşor pe lângă automobil.

–        Ţi-am zis că domnul Gauriac o credea pe Marianne gerontofilă? A dracului, îl pupa în bot de câte ori trecea pe lângă ea! Zicea: „V-am spus astăzi că vă iubesc?” Bătrânul se ştergea la gură: „Eu ştiu ce a făcut azi cu gura aia!” Ha-ha-ha-ha!

Râsul lui Barizu răsuna fără bucurie.

–        Îmi pare rău de el, săracul! Un om nefericit.

–        Ba nu. Cred că era fericit cu meseria asta.

Barizu a urcat maşina pe trotuar, deşi risca o amendă. Simţea nevoia să se răzvrătească. Foudroi era în hol.

–        Aţi revenit? Barizu nu stai aici să văd şi eu gaura de la trei?

–        Ce zici de el?

Dimov l-a întrebat de card.

–        A intrat cineva în camera lui Gauriac?

–        Nu cred. Cardul de rezervă e încă aici. Vreţi să intraţi?

Dimov a dat din cap afirmativ.

–        Mandike este?

–        A venit, a venit. Cred că este la trei cu celălalt inspector şi cei doi criminalişti. Nu sunt prea mulţi, nu-i aşa?

Foudroi încercase şi el să urmeze cursurile unei scoli de jurnalişti investigatori însă nu s-a putut ţine de ele. Avea un program dificil. Ajungea atât de obosit noaptea că adormea în post. Când a fost prins de poliţie că doarme s-a alertat până şi patronul. I s-a pus în vedere : „Ori laşi şcoala, ori serviciul!” Fără bani n-ar fi putut urma nici cursurile. A gândit să meargă la o şcoală de detectivi. Acolo nu se cerea frecvenţă riguroasă. Era în primele luni de învăţat şi avea deja o curiozitate maladivă să cerceteze cazuri... Obositoare... O curiozitate obositoa-re... Barizu i-a zis că are altele de făcut, nu vrea să rămână la poartă. 

Mandike, mereu îmbrăcat cu cămaşă albă, contrasta, firesc pentru cei care-l ştiau, el negru smoală, ras pe cap.

–        Salut. Ce-ai pe frunte? l-a întâmpinat pe Dimov.

–        Nimic. O zgârietură... Ooh, ce distrugere!

–        Da. Cumplit. Mi-e teamă să nu-şi închidă Bergson dugheana...

–        Bună... dimineaţa..., i-a salutat Dimov pe cei trei oameni din interior.

–        Rămâneţi acolo!

S-a apropiat poliţistul.

–        Domnul Ad...

–        Adrrat...

–        Domnul Dimov, redactor.

–        Bine. Domnule Dimov, observaţi ce se întâmplă...

Barizu nu a fost luat în seamă. A intrat în timp ce indivizii ceilalţi aveau alte preocupări. Foudroi avusese dreptate. Zidul sărise parţial cu tot cu ferestre. A ajuns să privească strada. Fiu! Dacă ar fi căzut cuiva în cap îl strivea! Totul era vraişte. Spart, împrăştiat, contorsionat. Ce naiba...!

–        Ce căutaţi...?

–        Orice... Dar... ce căutaţi dumneavoastră aici? Lăsaţi-ne să lucrăm! Unde este poliţistul?

–        Eu sunt angajat al agenţiei, vă pot da relaţii.

–        Nu este nevoie domnule...

Jean Mandike i-a zis lui Dimov:

–        L-am trezit pe Bergson să-l anunţ şi mi-a spus că nu-l interesează ce se întâmplă la agenţie. „A sărit în aer? Foarte bine. S-a pornit potopul.” L-am întrebat: „De ce domnule? Aţi dat faliment?” „Vorbeşte cu Gauriac” „Domnul Gauriac a murit la explozie.” „I-auzi! Era creştin Gauriac, aşa? L-a chemat zeul lui. Are nevoie de ştiri false în cer. E nevoie de un maestru să lanseze zvonuri în cer!” A înnebunit!

–        A vândut agenţia. Vorbim dimineaţa Jean! Îţi spun ce ştiu.

Dimov s-a uitat puţin şi, aflând că Mandike a filmat totul înainte să se instaleze poliţia, a hotărât să urce la nivelul patru, în biroul lui Gauriac. Fuseseră încă două victime care supravieţuiseră, deşi, fatalitate, rămăseseră legate înăuntru. Martignac şi Prison. Prison fusese lovit mai rău. Abia când a vrut să vadă datele şi-a dat seama că nu avea cum deoarece serverul de firmă sărise în aer. Imposibil să nu fie alte modalităţi de conectare... Agenda lui... Avea o agendă... Gauriac îşi încuia scrupulos biroul, îşi bloca totul cu coduri. Iar codurile erau în agendă. Pe Gauriac îl duseseră întreg la morgă. Cu agendă sau nu?...    

     După ora patru dimineaţa Dimov a aţipit cu capul pe biroul lui Gauriac. Găsise una dintre agende în maşina BMW. I-a agresat maşina, i-a spart un geam să poată intra, a făcut destul zgomot în stradă. S-a uitat în fişiere dar nu a reuşit să se concentreze. Dimineaţa a fost trezit de Marianne cu un apel.

–        Domnule Dimov...!

–        Da.

–        Vai, dar şifonat mai sunteţi! Vă solicită o domnişoară drăguţă de la primărie. Spune că vă aşteaptă domnul primar. E adevărat?

–        Da.

A vorbit cu domnişoara şi s-a grăbit după aceea.

–        Françoise unde este?

–        Nu a venit încă domnule Dimov.

–        Ce o fi cu ea?

A luat din biroul său alt aparat de comunicat şi a ieşit în grabă pentru a ajunge la primărie. Maşina lui era acasă, maşina bietului domn Gauriac era de nefolosit... Ridică mâna să oprească un taxi. Françoise nu-i răspundea, i-a apelat părinţii.

–        Bună dimineaţa domnule Villon, sunt Basile.

–        Bine că ne-ai sunat! Eram foarte îngrijoraţi. Françoise este cu tine, nu?

–        Nu este cu mine. Am crezut că este acasă...

Îngrijorarea lor s-a mărit grav. Dimov s-a simţit culpabil. De ce o lăsase singură acolo? Pentru moment a prins un adevărat resentiment faţă de primar. Françoise era fericirea lui, iar fericirea lui era mai importantă decât un angajament. I-a promis lui Villon că o va găsi, dar bătrânul înspăimântat a anunţat poliţia de dispariţie. Ajuns la primărie Dimov gândi că tot ce se petrecuse cu o zi înainte, pornind de la prăbuşirea turnului până la dispariţia iubitei sale, avea legătură. Să fie primarul implicat în toate? Dimov era un tip intuitiv totuşi aici nu se potrivea.

–        Am auzit ce s-a întâmplat la agenţie, l-a întâmpinat Riammy. De ce nu mi-ai scris, de ce n-am fost anunţat de voi ci de ceilalţi agenţi ai mei? Ai fost ieri aici!... Ştii că agenţia este proprietatea mea!... Mă văd nevoit să renunţ la tine.

–        Domnule primar...

A vrut să spună: „Ieri am avut o zi cumplită şi încă nu cred tot ce s-a întâmplat. Am nevoie de timp să revin la realitate...”. Degeaba, i s-a părut. Nu avea puterea unei confruntări. Doar Françoise rămăsese în mintea sa.

–        Eşti liber, îl concedie primarul fără nicio concesie.

Pe Dimov nu-l speria ideea că este dat afară de la „Authentyk”, doar că nu i se va permite să ia datele din memoria ordinatorului pe care-l deţinuse Gauriac. Acolo ar fi trebuit să găsească răspunsuri. Se grăbi înapoi. Bătrânul Salphons, portarul, nu mai era jovial cum obişnuia să fie şi în loc să-l salute i-a vorbit neprotocolar:

–        Tinere, ai devenit indezirabil. Mergi degrabă la domnul Mandike. El este noul şef la „Authentyk”.

–        Merçi, père Salphons! 

–        Marianne, a chemat-o portarul pe secretară, a venit Dimov.

–        Spune-i să urce, moşule!

–        Hai, mergi la biroul şefului!

Directorul agenţiei avea birou mare la etajul unu. Această funcţie fusese ocupată de Bergson. Schimbarea organizării agenţiei îl aşezase, provizoriu, pe Jean Mandike într-un fotoliu comod de piele cu accesorii media pe care toţi le invidiau. Marianne, o nimfomană creolă cu istoria personală marcată de altruism şi perversiuni, i-a zis fără chicoteli sau aluzii şi fără politeţea obişnuită:

–        Intră, că te-aşteaptă!

Mandike privea pe panou ştirile, aşa cum fuseseră transmise şi l-a primit pe Dimov fără să se întoarcă.

–        Basile, te-a dat patronul afară. Ştii că eu te apreciez, l-am rugat să revină asupra deciziei, dar este o persoană aspră. Asta am aflat despre el din prima zi. Greşeşti, te rade. Trebuie să predai datele şi inventarul tău. Discută cu Sadou! M-am gândit că pe el îl poţi accepta ca înlocuitor al tău. Te rog să nu stai mult. Îl aştept pe unul dintre locotenenţii lui Riammy care va superviza activitatea agenţiei. Are să se împută viaţa noastră, Basile. Nu trebuie să regreţi. Uite ce prostii sunt înşirate aici!

Mandike s-a întors către el.

–        Să mă cauţi înainte să pleci! Crede-mă, nu am anunţat-o pe Michelle Gauriac că i-a murit tatăl! Eu nu mă pricep, am vrut să-l rog pe Barizu, dar am uitat. Nu e de-ajuns să dai un mesaj, ţi-e clar?

–        Bine Jean, mon ami.

Dimov s-a dus pe scări la biroul lui Gauriac. Avea cardul de acces, a pătruns apoi cu decodorul „Pourjeoi” în programul ordinatorului pentru a-l scormoni de parole şi coduri. Îl ţinuse în biroul său, la loc sigur, era o sculă scumpă şi rară pe care doar spărgătorii şi poliţia o foloseau. Între timp l-a căutat pe Sadou să-l întrebe când are timp de el. Sadou era dispus imediat, însă Dimov avea nevoie de puţin răgaz cât să bea o cafea pentru că era obosit şi încercat de o durere în cap. Avea birou lângă al lui Gauriac şi s-a mişcat uşor între birouri. A trimis pe satelit conţinutul datelor din ordinatorul pe care-l folosise Gauriac. Pe ale sale nu le-a modificat. L-a chemat pe Sadou să discute. Mauritanul cu păr scurt, galben, cercel în nas şi o unghie lungă la degetul mic al mâinii stângi, cu basorelief, l-a întrebat ce s-a întâmplat cu Françoise că nu a venit. Erau colegi, în acelaşi birou. Despre Françoise nu ştia nici Dimov, însă avea de gând să o caute.

–        Nu ştiu ce este cu tine prietene, dar îmi pari mai bătrân cu zece ani decât ieri.

–        Sadou, promite-mi că îmi vei trimite unele date din ordinator dacă am nevoie de ele. N-am timp să mă ocup azi. Lucrezi tu, îţi spun cum, de acord?

–        Bine prietene, fii fără grijă!

I-a lăsat lucrurile lui Sadou şi a plecat. L-a sunat pe Mandike să-i spună că merge la Michelle Gauriac. Mandike era deja prins într-o adunare a consiliului şi i-a răspuns monosilabic: „Bon”. Ar fi vrut să ducă maşina, era o vechitură totuşi nu răspundea altor comenzi... A scos agenda lui Gauriac. S-a plimbat printre fişiere şi astfel a aflat că şansa lui nu murise. Undeva fusese păstrată parola rostită de vocea lui Gauriac. „Parmac – Laroche”, era parola, probabil bătrânul luase dintr-un boutique renumitul parfum, pentru o damă! BMW-ul a înviat deodată. I-a pus întrebări, a modificat setările pe vocea lui, în fine, l-a pus în mişcare.