Piesa 02

Françoise a mers mânioasă la locul pe care îl ştia plasatoarea, era singurul, i s-a spus, pe care îl rezervase. Ajunseseră târziu, din această cauză a fost şi disputa cu cei doi oameni de la intrare. Nu erau nici ei vinovaţi dacă organizatorii număraseră greşit scaunele şi au acceptat mai mulţi invitaţi! Când a venit unul dintre responsabili Françoise era deja singură. Ce mai putea să repare? A luat loc pe un scaun lateral, mai aproape de scenă. Spectacolul începuse când a intrat fără să deranjeze. Doar scena era bine luminată, totuşi, atât cât se vedea împrejur, locurile nu fuseseră ocupate. Ce fusese la intrare? O glumă? Un bluf? Participase la câteva spectacole interactive care te implicau până ziceai: De-ajuns! Nu mai vreau! Nu-mi mai trebuie!... 

Fifi îşi ţinea coada cu mâna, mai sus. Ea însăşi semăna unui struţ, era plină de pene, singurul loc unde îi lipseau era pieptul. Sâni mici, nasul ca un cioc, ochii şi figura pictată, îi ghiceai zâmbetul deoarece i se vedea dantura ca un şirag de perle. O piruetă ar fi lăsat-o goală, s-ar fi desprins penele, astfel că s-a învârtit ca iapa într-un manej. Apoi au intrat Mimi, Nani, Bizou, exact când au sunat trompetele, era muzică lentă de estradă pentru această învârtită cu mâna sus şi cu reverenţe. Nu era singurul serviciu pe care-l avea, Fifi, în fine, era nume de scenă, o chema Gabrielle, Gaby, mai scurt. Lucra şi la o firmă de curierat rapid. Era oficiantă, pe reţea. Angajamentul de seară, deşi obositor, o remonta după orele de stagnare în scaun şi îi permitea să plătească o bonă pentru Pierre, puştiul ei. Mimi era, încă, măritată cu un şofer la salubritate, un gunoi asemenea celor pe care le transporta, care era şi peştele ei totodată, Nani era mai tânără, încă îl visa pe frumosul şi bogatul pretendent, de aceea îi schimba degrabă, iar Bizou... hâm!, era transsexual! Credeţi că viaţa de transsexual este uşoară? Este cea mai cumplită, mai scârboasă, mai obsesivă şi sarcastică. Lumea aceasta, oameni buni, e câinoasă! Fericirea este o taină.

S-au învârtit o vreme pe scena goală, au ridicat picioarele, au afişat veselia şi plăcerea vieţii pe care o duceau. Spectatorii le-au aplaudat. A intrat apoi Salecore, un clovn cu abilităţi multiple. Era ciung, fără piciorul drept, chel, chior, avea coadă, de la coccis, lungă de şaizeci de centimetri, urechi mari, uriaşe, clăpăuge şi lungite cu cercei grei, piercinguri de efect şi o lucrare de artă tatuată pe pielea sa. Înainte să arate spectatorilor cum mişcă urechile şi coada, a intrat în scenă o femeie înaltă şi slabă acoperită cu o robă de culoare cărămizie ce mătura podeaua, s-a aşezat într-un colţ şi a interpretat la fluier un cântec tradiţional chinezesc. Atunci şi-a etalat Salecore primul dintre talentele sale. „Salecore face pielea să vorbească!” A luat foc peretele? Oh, nu! Este un detaliu cu abdomenul lui Salecore. „Aţi ajuns la marginea lumii! Hi-hi-hi-hi!”, s-a adresat publicului pielea de clovn vorbind cu o gură desenată pe abdomen. „Sunteţi cu toţii într-un stomac universal care vă devorează...!”.

Nu era deloc spectacolul lejer, deconectant, pe care l-ar fi dorit Françoise. S-a râs când a dat din coadă individul colorat de pe scenă. Semăna cu un pirat, însă, pentru că avea coadă, era de fapt un... drac. Deţinea şi o limbă de şarpe, lungă, subţire. Probabil de aceea prefera să vorbească ventriloc. De ce se mutilează indivizii aceştia? Pentru un câştig efemer sau pentru că nu respectă corpul lor care se aseamănă formal unui corp divin, etc. Parole... Nu, Françoise nu-şi punea aceste întrebări, se foia neliniştită când ceva îi displăcea. Basile şi reacţia lui erau în mintea ei. De ce s-a dus la primărie?... Pe scenă a intrat un nebun pe motocicletă cu zgomot de chitară, prelung... „Iiiiiiiiii!” „Dracul” a fost ridicat cu capul pe şa şi piciorul de lemn în sus. O cascadă... era o cascadă...! S-a aplaudat. Apoi   s-a făcut întuneric. O limbă de foc a lucit pe ecran, altă limbă de foc şi un strigăt, englez de fel: „The Hell is blaaaack! / And so are all the devils, / And so are all the things, / And so is even sun...! The flame is our shine, the fire is the light! Let’s burn it! Burn it man’s body! Let’s burn it...! Let’s boil it in the pitch...! Burn it...!” Aceasta era, en résumé, linia pe care aluneca ideea. O grupare de femei goale şi bărbaţi fioroşi au pornit memorabilul joc al roabelor lui Nabucodonosor (zis Lucifer prin cărţi) violate sadic de diavoli afro-babilonieni. Negrii aceştia magnifici te duc cu gândul la zoofilie, tropicală cumva. Ce vă uimiţi? Câte femei nu au gândit empatic la Maria Tereza de Habsburg? Oare se poate? Este doar legendă, totuşi... Françoise a consultat, cât a văzut la pâlpâiala de pe scenă, programul (îl primise înainte de spectacol şi îl păstra în geantă). „Black eternity” se chema babilonia. Îşi imaginase altceva... Altceva, nu stresul infernal. Gata, au ars toţi! S-a aprins puţin lumina, a primit o băutură răcoritoare şi câteva bazaconii de ronţăit. Chiar se încălzise! A vrut să iasă în hol înainte de următorul număr pentru a vorbi cu Basile. „Nu acum. Doar în pauză”, i-a zis un bărbat negru asemănător diavolilor din spectacol.

–        Când este pauza?

–        După următoarea scenă.

Următoarea scenă... „Paris”. Cel puţin se anunţa mai multă lumină!

O plăcută toropeală i-a cuprins trupul. Răcoarea mentolată a băuturii a ieşit prin pori, a simţit-o până în firele de păr... O femeie iluzionist a intrat pe o scenă goală. Scenă goală, podeaua portocalie, o pânză albă înconjura scena în cerc, un cerc alb şi femeia, goală, în centrul cercului. A arătat mâna dreaptă, în mâna dreaptă ţinea un instrument ca un pix. Priviţi! O femeie tânără, goală, subţire, blondă, pe o scenă goală, cu un instrument ascuţit în mâna dreaptă. A făcut trei mişcări şi a creat un slip pe corp. L-a tras de sus, era un slip veritabil, elastic. A mişcat instrumentul de câteva ori în zona pubiană şi slipul s-a umflat de parcă avea dedesubt un aparat de sex masculin, apoi s-a tras de umeri iar sânii s-au întins, a scuturat de două ori capul şi... femeia s-a transformat în bărbat. Ah! Ciudat! O schimbare de sex din câteva mişcări! Bărbatul era un Adonis, alb, perfect, zâmbitor, puternic. A îndepărtat pânza ca pe o cortină şi în spatele său a apărut un peisaj bucolic. Munţi, păşuni, departe pădure, undeva nişte turme, chiar şi lupi... Un râu şi o cascadă adevărată... Parisul... unde era?

–        Eu sunt Paris, a zis cu voce de femeie.

Vocea i se îngroşa cu cât vorbea şi s-a schimbat în vocea uşor învăluitoare şi captivantă a unui bărbat atrăgător.

–        Nu sunt iluzionist ci magician. Tot ceea ce realizez este trainic şi nu minte. Am puterea şi cunoaşterea să creez folosind substanţe şi formule. Ştiinţa mea este o combinaţie de magie pură şi alchimie, este cu adevărat miraculoasă... Eu cunosc toţi spectatorii. V-am ales. De fapt nu sunteţi decât femei... Vă simţiţi singure noaptea aceasta?... Vă ofer compania mea... Dar vreau să licitaţi pentru ea. Ce îmi puteţi voi oferi?...

Vorbea cu sincope. Se oprea între fraze, privea atent în sală şi mergea de la un capăt la celălalt al scenei. Ţinti cu degetul o femeie aşezată nu foarte departe de estradă, pe un fotoliu larg. Poate n-am spus, scena era joasă, o platformă, iar spectacolul era vizionat, de cei aflaţi în primul rând, de la aceeaşi înălţime. Magicianul Paris a „inventat” un măr şi l-a dăruit femeii. Femeia coaptă, roşie ca mărul, ornată cu un colier de jad, a coborât spre scenă şi l-a primit.

–        Este acesta fructul discordiei?

–        De ce? Este proaspăt. Berthe von Rhea, o doamnă puternică şi frumoasă, cu sânge nobil, are multe de dăruit.

–        Contra cost. Ha-ha-ha-ha-ha-ha...! Soţul meu este un om de afaceri de vază. El cunoaşte valoarea oamenilor, el îi formează. Eu sunt o profitoare. Îmi pot permite un amant, iar amantul meu are deschise linii de credit şi o viaţă în rai.

–        Cât timp?

–        De ce întrebi? Şi tu crezi că te menţii veşnic, frumosule?

–        Nu-ţi pot oferi decât această noapte.

–        Va fi cea mai opulentă noapte a vieţii tale.

–        Îţi mulţumesc Berthe. Te rog să-mi stai alături pentru a asculta altă ofertă!

Paris a întins repede un deget şi din el s-a dus o linie de lumină galben-verzuie către o femeie cu pălărie care se afla în lojă pe centrul sălii. Aceasta i-a parat lumina cu poşeta ei vopsită metalic dar şi, în aparenţă, transparent. Lumina s-a întors.

–        Hélène Loria zisă şi Aston-Martin, a prezentat-o Paris – nu-l chema deloc astfel pe magician. „Paris” era personajul pe care îl interpreta în seara aceea. De ce ţi se spune Elena Aston-Martin?

–        Mon cher speram să nu-mi pui şi tu întrebarea aceasta stupidă. Este ca un „rejouer” la fiecare apariţie publică. Spuneai că ştii totul!

Hélène a coborât cu mers majestuos din lojă.

–        Când este vorba de tine... „totul” nu este de-ajuns.

–        Merçi.

Magicianul i-a întins mâna să urce pe platformă. Rochia lungă înghiţea culorile proiectoarelor. Corpul ei era un vesel joc luminos.

–        Eu îţi pot oferi tinereţe perpetuă, dragule, într-o minte elastică şi mereu învingătoare. Lângă mine poţi deveni celebru, dragule. Unde este mărul meu?

Paris îi arătă palma, o întoarse şi mişcând cealaltă mână dezvălui încă un măr, auriu cu reflexe verzi... Spectatoarele au aplaudat.

–        Ha-ha, râse Hélène. Eşti deja foarte priceput. Alături de mine vei fi mondial.

–        Într-o noapte?

–        Într-o noapte?... Doar eroul meu. Iar eu îţi voi deveni mascotă...

Paris s-a amuzat.

–        Eşti minunată Hélène! Cine îţi poate rezista?

–        Ascultă, Paris! strigă din stânga lui Berthe von Rhea, nu accepta avansurile acestei aproapefemeie. Vei regreta cumplit fiindcă ea nu te poate proteja. Este oarbă, n-ai văzut? De aceea i se spune Aston-Martin, pentru că maşina aceea merge singură.

–        Văd mai bine decât tine.

–        Cu mintea? Poate. Dar cu ochii, nu.

–        De ce te-ar alege un bărbat tânăr pe tine? Tu eşti deja o hoaşcă.

–        Neobrăzato! Pot fi o copilă, ştii bine! Paris, nu sfida blestemul meu fiindcă va fi blestemul puternicului meu soţ!

–        De ce m-ar sfida pe mine? I-aş distruge viitorul, aş nărui ştiinţa lui magică.

Paris nu a părut tulburat de ameninţările celor două candidate. A întins mâna doamnei Hélène şi a condus-o, nu departe de cealaltă femeie, pe scenă.

–        Cred că este necesară încă o candidată, a zis. Aceste doamne sunt într-adevăr magnifice însă... destul de înfricoşătoare, nu credeţi?

Cele două femei au rămas zâmbitoare, privind spre public, asemenea unor actriţe, ceea ce şi erau la urma-urmei. Paris a descoperit-o pe Françoise.

–        Iată o floare! a zis. Françoise Villon, precum poetul! Acestă tânără îmi aminteşte o replică de efect: Où sont les blondes de la France? Au dispărut... Te rog să vii aici!

Françoise a fost captivată deşi, interior, foarte adânc, ceva, ca o urmă de gust amar, o reţinea să urmeze invitaţia magistrului...

–        Françoise, fă-mi o ofertă, te rog!

Françoise l-a privit în ochi vrăjită şi a spus:

Frumuseţea mea, aerul viu şi iubirea...