Piesa 01

Dacă m-aţi vedea aţi putea observa un om de treizeci de ani îmbrăcat într-un trenci, gata de plecare pe uşa biroului meu din rue Bombardier, colţ cu rue Sarasin. Sunt o persoană activă, nervoasă, cu o bună mobilitate. Mă numesc Eugène Mosqua, sunt atât de înalt cât mi-a permis natura, adică am rămas la un metru şaptezeci şi opt şi n-am reuşit să depăşesc această înălţime nici când am fost întins pe patul lui Procust. Cine m-a întins? Prunelle, iubita mea de două luni. Nu-nu, ea nu are două luni, suntem împreună de două luni. „Bună ziua domnule Prissac. Mă iertaţi sunt foarte grăbit şi nu vă pot răspunde la întrebare.” Nu-i răspund domnului Prissac fiindcă este grozav de plictisitor, vorbeşte mult şi imprecis. Acum mă puteţi vedea în oglindă, am prins micro-camera în mijlocul acestui nasture. Aşa-i că nu se vede? Nu se vede. Mă grăbesc pe rue Bombardier şi voi trece curând pe rue Lassalle. Trebuie să iau metroul din Val d’Ansey şi să ajung în place Pigalle. Ce voi face acolo? Ei bine îl voi întâlni pe şeful mişcării Parti National Islamiste, Nabir Al Reis, deoarece mi-a acordat un rendez-vous de cinci minute, să mă ajute într-o investigaţie. Nu v-am zis? Nu v-am zis că eu Eugène Mosqua, sunt detectiv particular cu un foarte bun renume? Lucrez cu încă doi tovarăşi, unul mai bătrân şi altul mai tânăr decât mine, iar cel bătrân, maestrul Nez Marceau, este, prin experienţă, şef. Asta este slujba mea, destul de periculoasă când se ajunge în zona de conflict, totuşi nu ne implicăm. Cum pute treaba ieşim din joc. Beneficiem de tehnologie modernă şi o folosim la orice intervenţie.

Aţi văzut, aţi auzit? Păcăliciul ăla de pe bicicletă a întrebat tânăra care a trecut pe-aici: „Ce-ai băgat sub mustaţă azi de dimineaţă?” A-ha-ha! Ce măgar! „Merg pe dreapta, poftim!”

Astăzi este întâi octombrie, soarele a răsărit la ora şase şi douăzeci şi cinci de minute, deci este ora nouă şi un pic, aceasta este strada Lassalle, acolo este intrarea în staţia de metrou. „Nu sunt nebun domnişoară, vorbesc la vexaphone.” Nu-mi place să merg dimineaţa din banlieu cu metroul. Acum mă grăbesc. Cu automobilul se ajunge şi mai greu. A devenit cumplit de aglomerat oraşul!... E-e-eh! Este cea mai împuţită sală din câte am văzut. Are înscrisuri cu funingine şi unsoare-ceva, s-au scurs şi parcă se scurg în continuare prostiile de pe pereţi. Şi trenul e mâzgălit cu substanţa aia. O fi rahat? E destul de maronie. Şi după cum pute! Este o cloacă de cazare Val d’Ansey. Iat-o! Splendidă, pe onoarea mea! Şi scările alunecă... Între desculţii ăştia eu arăt ca un domn. Mi-e teamă să nu-mi taie pardesiul, umblă cu tot felul de lame hămesiţii... Staţi puţin că mă caută Prunelle. „Ce faci, chérie? Te-ai trezit?... Ei!... Lasă-mă că n-am chef acum! Ce ştiu eu? Eşti goală, nu?... Ei!... E bine dacă ţi-ai păstrat slipul. Sunt pe drum spre Paradise.... Îţi explic eu. Vezi că afară bate vântul! Pune-ţi ceva peste păr! Te pup! Mu!” He-he! E tânără, are douăzeci şi doi de ani. Ăsta e primul tren spre Montmartre. Ies la Arc de Triomphe şi după aceea urc spre catedrală. Nu pot transmite mirosul, nu am cel mai bun emiţător, pentru că aş putea împuţi casa voastră, observatorilor ce sunteţi! „Alo, chef! Doresc să-l atenţionez pe Barrecȏte. Dă-mi-l, de ce ţii aparatul lui? Prietene, las-o încolo de ţigară, priveşte limpede şi spune-mi dacă în spatele meu, uite mă-ntorc, puţin stânga, nu este cumva nevastă-ta? Nu ştiu de ce, am părerea că mă urmăreşte. Am văzut-o şi când am plecat. Nu este... Seamănă, recunoaşte! Voi unde sunteţi? Sunteţi cu maşina deasupra? Hai că pleacă! Îm? Eu fac un... Terefac... bru-bru... terefac... brrrr-br... br-eeportaj televizat, he-he-he-he-heee-hembr... Br-br...!...” S-a oprit... „Madame, vă rog, aveţi ceva ascuţit în geantă care-mi intră în burtă! Mulţumesc.” De ce nu mai pleacă melcul ăsta? Se mişcă, se opreşte... Este din cauza zidului sonic pe care l-a contractat domnul Riammy, primarul. Ăla consumă curent electric, oho! Am ajuns lângă Champ de Mars. Sunt chiar sub coloană. Ia te uită, lumea a ieşit în tunel! Ce se-ntâmplă?... M-am decis să cobor aici. Mă întreb cât de bine merge emisia pe canal. Nu am făcut nici o încercare dar, pentru că vorbesc bine pe mobil... cred că se pune şi filmul. Hai să ne mutăm scheletul deasupra! Metroul este deja o cale pentru lumea inferioară. Cei de deasupra ar face bine să stea deasupra, să umble cu altceva. Îmi este tot mai teamă... Oare îmbătrânesc? Am destul păr alb. Mi-a zis cineva că arăt de patruzeci de ani. Doar Prunelle mă vede mai tânăr... Stricata!... Mai ajung eu la iarnă în Montmartre! „Alo! Monsieur Bonjean? Sunt eu, Mosqua! A bon, ştiu că vedeţi! Vă salut! Domnule s-a defectat metroul şi am coborât la Bir-Hakeim, aproape de turn. Chiar acum mă apropii de el. Întârzii domnule, nu pot ajunge la timp. Este o circulaţie infernală. Am crezut că este mai uşor cu metroul însă... e blocat pe traseu. Ia uite, ia uite! Cum? Nu. S-au tamponat doi! Eu merg spre turn. Este o procesiune acolo. Cocarde, balonaşe... Da. Da, am înţeles! Am să stau lângă podul Iena. Dumneavoastră mă cunoaşteţi.” Ăsta, Bonjean, e porecla lui de băiat dur, este una dintre gorilele lui Al Reis. Dacă vine pe bulevard, într-un sfert de oră, o jumătate..., ajung la locul de întâlnire. Eu cred că domnul acela cu pălărie, acum se vede şi cu camera, pare puţin primarul nostru, monsieur Prince Riammy. Inaugurează ceva la Tour d’Eiffel. Ori poate nu este el! Pe vremea asta vântoasă... se smulg balonaşele... Am auzit că s-a recondiţionat turnul dar nu văd nicio schimbare. Încă sunt schele acolo, pe partea stângă. Fir-ar să fie de vânt, se mişcă şi schelele, ved...! Da’ de unde, cade turnul!... S-a rupt piciorul!? He-e-e! Ah!... Clic!

 

Imaginea s-a închis. Apoi filmul a fost dat puţin înapoi: „...se smulg balonaşele... Am auzit că s-a recondiţionat turnul dar nu văd nicio schimbare. Încă sunt schele acolo, pe partea stângă. Fir-ar să fie de vânt, se mişcă şi schelele, ved... Da’ de unde, cade turnul!... S-a rupt piciorul!? He-e-e! Ah!... Clic!”

De la fotoliul său comod un individ a manevrat telecomanda şi a oprit pe o secvenţă...

–        S-a surpat terenul! N-a fost nici o explozie! Este o suprafaţă prea mare! Şi adâncimea... Nu pare un atentat. Groapa însă... e netedă...

A mângâiat telecomanda lui sferică de pe fotoliu, a învârtit degetul şi a rotit imaginea spre grozăvia care se petrecuse la un pas de Sena. Turnul Eiffel parcă intrase cu un picior în pământ şi îşi pierduse foişorul. Stătea povârnit astfel, privit de o mulţime consternată de oameni şi umbrele. Ploua...

–        Pare să fie o neglijenţă administrativă. Piciorul a intrat în pământ, dar, după cum se vede terenul, s-a lăsat şi sub celelalte două picioare apropiate. Cel mai probabil este vorba despre o infiltraţie a apelor freatice care a ros pământul. Am întrebat la primărie şi nu s-a primit nici un mesaj demn de luat în seamă care să impună ideea atentatului. De la Champs de Mars a transmis...

„Cine ce-a transmis?” Strigă la panoul încremenit pe imaginea mişcată:

–        Trimite-l pe Dimov la mine!

–        Mă tem că nu mai este, dlomn’le şef.

–        Cum să nu mai fie? Cheamă-l, ordonă-i, oriunde s-ar găsi să vină imediat că altfel se duce cu oile la păscut!

–        Da şefu’, cum să nu?

–        Ape freatice...! Voi aţi vândut ştirea asta maselor? Asta a văzut Dimov acolo? Eu văd cu totul altceva. Este o galerie săpată, fraierilor! Fiţi siguri, poliţia ştie deja!

–        Am văzut şi eu flikmuleţul monsieur Gauriac. Dimov   l-a descărcat... Numai puşin! Eee, Basile! Unde eş’? Te cheamă şef...

–        Să vină, să vină imediat!

–        În grotă? Eş’i în grotă? S-a format o grotă, zice că este un canal... Nu, vorbesc şi cu şeful. Eu nu văd imagini. E clar, nu? Zişe că a fost săpat dedesubt, şefu’. Flikmează locul. Pla-Cum? Zişe că mn... l-a glăsit pe detectiv. Nu crede că e mort.

–        Hai să mergem acolo, Françoise! Cheamă tu ambulanţa! Şi scoate dracului guma aia din gură!

Domnul Gauriac a lăsat imaginea plană pe perete, ar fi dispărut în timp, şi-a luat în grabă impermeabilul şi cascheta şi a deschis uşa. Françoise l-a întâmpinat veselă...

–        Nu poţi veni încălţată cu pantofii aceştia! Pune-ţi ghete!

–        De unde să le iau? Voiam să merg la cabaret în seara asta. Este un spectacol cochet la Foyer Larisse şi am acontat pe reţea două locuri... Domnule Gauriac...!

–        Ai aruncat guma?

–        Uitaţi!

Françoise i-a arătat mizeria roză pe care o învârtea cu limba prin gură, a scos din buzunar un şerveţel, a lipit-o şi a aruncat totul în coş, făcându-i astfel o favoare.

–        Ha-ha! Gata!

–        Doamne!

Proşti mai sunt ăştia tineri! Dar când se deşteaptă devin urâcioşi. Gauriac a coborât cu frumoasa Françoise, din ascensor au trecut prin hol, dincolo este „salonul de primire” unde se sortează ştirile, ei au eschivat locul şi s-au dus repede către automobilul negru în care se afla brunetul Barizu Noël.

–        Noël, excită puţin motorul!

–        Este excitat destul mon chef. Unde mergem?

–        La turn.

Gauriac s-a aşezat pe scaunul din faţă şi s-a întors către Françoise:

–        Ai anunţat serviciul de ambulanţă?

–        Pentru ce?

–        Să-l salveze pe... pe... pe detectiv, ce dracu’?

–        Păi nu l-a găsit.

–        A! Deci nu l-a găsit.

–        Nu l-a găsit, nu v-am spus?

Gauriac a oftat zgomotos. Era şef de redacţie de aproape zece ani, lucrase cu o mulţime de meseriaşi, era obişnuit cu incompetenţa, se adaptează şi aceasta cu timpul. Pe Françoise nu te puteai supăra, prea era drăgălaşă. Da. Auzise numele lui Nez Marceau, băiatul acela era detectivul lui... „Să îl caut pe Nas. Dacă nu uit...”

–        Unde mergi Françoise, de ţi-ai pus pantofi cu toc înalt?, a întrebat Barizu după ce s-a poziţionat cu botul maşinii pe bulevard... Mergi la teatru?

–        La cabaret.

–        Aha, bravo!

–        Cu Basile.

–        Nu te-ai plictisit încă de el?

–        Nu.

–        Opreşte-aici Barizu! La bară. Françoise ia vezi ce-ţi face iubitul! Unde este acum? Acolo-acolo! Ne laşi şi te duci mai departe. Parchezi, după aia vii!... Françoise!

Gauriac a deschis uşa din mers. A ieşit apoi, a tras-o puţin din maşină pe fată şi au plecat spre parc. Turnul lui Eiffel era ca scheletul unui dinozaur uriaş. Un simbol povârnit! Îl auziră scârţâind... Şi dacă are să cadă de tot?

–        Basile unde eşti? Ai ieşit? Şi unde eşti? Noi suntem lângă turn.

Dimov venea încet spre ei. Un tânăr cu faţa de jeanvariac şi zâmbet şmecher, murdar, înnămolit, arătându-se mândru:

–        E costumul meu bun...

S-a apropiat de Françoise pentru a o săruta însă domnul Gauriac a croncănit nemulţumit:

–        Ia mai opreşte-te, nu e timp de giugiuleli acum. Ce-ai făcut, ce este?

–        Este o groapă, mon chef, sub turn, săpată în timp. Pământul s-a scos prin canal. Tot pe-acolo am ieşit şi eu deasupra. Am coborât pe lângă maşina aceea. O vedeţi? Aia mare. De ea era prinsă o scară din cablu gros. Nu este a poliţiei, vedeţi? Eu spun că sunt trupe speciale dar nu era nimeni în apropiere şi nici înăuntru. Am făcut un film, vi-l arăt...!

–        Basile, spectacolul...!

–        A-a! Şefu’, vi-l trimit pe reţea dumneavoastră. Eu am să merg la spectacol, am promis. Ies pe culoar să vorbim dacă vreţi, bine?

A venit şi Barizu foarte nervos.

–        Unde vom ajunge domnule? Nu mai este un colţ neocupat de maşini, un petic...

–        Şi unde ai lăsat maşina?

–        Pe trotuar.

–        Vai...

–        Nu este singura...

S-au despărţit. Gauriac a plecat iute cu Barizu pentru a recupera automobilul înaintea poliţiei rutiere, iar Dimov şi-a îmbrăţişat iubita:

–        Françoise, mi-ai lipsit!

–        Şi tu mie, eroul meu!

Nu se văzuseră de două ore!

Bătrânul Gauriac nu mai avea instincte sexuale, viaţa sa era profesia şi uneori fata lui şi cei doi nepoţi. Când vedea tinerii porumbei cum se îmbrăţişează se strâmba. Parcă ocupă prea mult din viaţă atracţia asta. Îi zici iubire şi este numai dorinţa de a te împreuna. Tot o perversiune naturală, divină poate!

Era seară şi datorită umezelii străzile reflectau mai multă lumină. Te orbea câteodată... Oare cine şi de ce a dărâmat turnul?

„Este, în mod cert, o demonstraţie de forţă, dar şi avertisment. Nu faci aşa ceva fără rost!”

–        Sunt perfect de acord cu dumneata, père Gauriac.

Lui Gauriac nu-i plăceau familiarismele. E drept că negrii sunt mai obraznici, totuşi...    

–        A-a, nu-mi mai spune aşa Barizu că te ia dracu’ să ştii! Ţi-am zis de zeci de ori!

–        Dar nu e nimeni şefu’, ce-ai?

A plecat fiecare cu treaba lui. Gauriac a urcat în birou să vadă filmul lui Dimov. Abia ajunsese când a fost solicitat de patron să vină la o întrunire urgentă la primărie.

–        La primărie?

–        Da-da. Ai lucrat cu cineva la ştirea despre turn?

–        Cu Dimov.

–        Cheamă-l şi pe el, te rog!

–        Este la spectacol, nu îl pot deranja.

–        Gauriac, este ceva capital, poţi înţelege?

Monsieur Bergson avea o migrenă care-l făcea nesuferit, dar să fi fost în locul său nimeni nu s-ar fi purtat mai prietenos. Parole d’honneur, se întorsese Iahve împotriva lui de... trei ani? poate patru, de când „Authentyk”, agenţia sa de ştiri, nu-i mai aducea nici un venit. Dacă întrebi un evreu ce înseamnă „nici un venit” poţi fi şocat, de aceea Comunitatea nu luase în seamă plânsul, i-au zis „ipocrit”, al bietului om şi îl făcuse de poveste că nu contribuie după avere. Care avere? Se scăpătase sărmanul domn Bergson! Problemele şefilor ajung la urechile subalternilor, erau doar specialişti în ştiri, totuşi nu se aşteptau la ceea ce urma să se petreacă.

Pe Gauriac l-a întors din activitatea sa de noapte, avea de făcut o constatare scrisă, în fine, ar fi adormit târziu în camera de serviciu. Acolo este un pat, avea şi schimburi de noapte...

„Dimov... Dimov...” Dimov întârzia să răspundă. „Hai băiatule!”

–        Da şefule!

–        Ce faci Dimov?

–        Mă cert cu oamenii de ordine...

–        Am nevoie de tine imediat. Suntem solicitaţi de patron amândoi.

–        Şefule, sunt şi eu om, domnule Goril... Gauriac... Am şi eu nevoie de... Linişte! Aşa. Am şi eu nevoie de relaxare, domnule!

–        Ce?

–        E, nu, se ceartă Françoise cu gorilele de la intrare, nu vă spuneam?

Gauriac ştia că i se spune „Gorilac” din cauza numelui de familie, l-a indispus asta în copilărie, acum însă îl jena situaţia. Băiatul avea dreptate, nu?

–        Ne dă pe amândoi afară. Nu ştii care este crezul său în politica de personal? „Nimeni nu este de neînlocuit.”

Un minut a ascultat doar vocea lui Françoise:

–        Imposibil! Nu merge, doar nu eşti prostul lor! De o săptămână îţi petreci noaptea la sediu... Nici măcar mulţumesc nu ţi se spune. Basile, eşti prost? Te rog! Eu vreau să merg la spectacol! Eşti un laş!...

Apoi l-a auzit pe Dimov...

–        Bine şefule, vin la sediu!

–        Nu-nu. Vino direct la primărie! Ne găsim acolo.

–        La primărie?!

–        Da. Şi eu am exclamat la fel! Să vedem ce este!

–        Mă grăbesc. Poate mai prind o parte din spectacol.

Domnul Gorilac, pardon, Gauriac, s-a dus cu maşina proprie, un BMW centenar, bine întreţinut, limuzină ­– astăzi maşină de colecţie, BMW nici nu mai face automobile de lux. Avea probleme de transmisie, câteodată se bloca şi se deplasa în salturi, dar, îi plăceau relicvele, istoria, era un tip nostalgic... – parcă trăieşti mai mult, ţii în tine trecutul tău şi al altora. E doar părere bineînţeles fiindcă în momentul în care ajungeai lângă primărie observai că nu eşti lăsat să trăieşti în voie. Parcarea subterană era integral ocupată, şi nu vorbim aici de preţ că ţi se urca tot sângele în cap, doar că nicăieri în apropiere nu găseai un spaţiu de parcare, timpul trecea, nervii se tocau şi... De ce nu luase un taxi? Era centrul oraşului, greu de găsit străduţe cu locuri libere...

–        Numai să nu uit unde am lăsat-o!, a bombănit după ce a comandat sistemul de securitate.

A mers apoi pe jos, îşi uitase la serviciu umbrela şi ploua parcă mai tare... „Uite-l pe Dimov!”

–        Ce faci băiatule? Mi-am pierdut vremea căutând un loc de parcare. Este ceva...! Să mergem la protocol... Gauriac de la „Authentyk” şi domnul Dimov! Suntem aşteptaţi, a zis doamnei care se afla la intrare lângă ofiţerul de serviciu.

–        Vă conduc, le-a zis doamna şi a luat-o înainte, iute, pe culoar.

Primăria era uluitoare. Afară îşi păstra carapacea de clădire cu arhitectură vetustă şi interior era modern, transparent, nou, luminos. Ziceai că eşti filmat, că eşti vedetă. Chiar asta se întâmpla, mişcările îţi erau urmărite de camere video bine camuflate. Nici n-au simţit că aveau o uşă înainte, planurile    s-au schimbat astfel încât au intrat în mijlocul unei adunări exclusiv masculine fără să fi văzut ori auzit cum se mişcă ceva împrejur, chiar doamna care-i însoţise a rămas afară.

Domnul Bergson vorbea cu primarul Prince Riammy, primarul ţinea o mână la spate şi pe cealaltă înfiptă în veston, stătea puţin îndoit înapoi, cu burta la vedere, îmbrăcat într-o ţinută de inspiraţie militară, era cunoscută această trăsneală a sa, chiar el o prezenta ca pe o fantezie vestimentară.

–        Domnule Gauriac, l-a abordat primarul înainte să se încline de salut, deşi nu-mi stă în fire să transmit anunţuri printr-o agenţie de ştiri, fac de obicei anunţuri generale, am acceptat astăzi sfatul unui bun prieten să adoptăm una şi am ales-o pe a domnului Bergson. Sunteţi de astăzi angajaţii mei, domnilor. Tocmai m-am înţeles cu fostul dumneavoastră patron. Nu vreau să vă îndepărtez, sunteţi profesionişti. Ce ziceţi, puteţi lucra, incognito, vă spun dinainte, pentru mine? Refuzul nu este permis, ha, ha, ha!

Dimov a zis:

–        Incognito? Doar dacă ne înfiaţi domnule Riammy!

Riammy:

–        Vă înfiez. Ha, ha, ha!

Gauriac a râs şi el:

–        Domnule Riammy aş putea spune că este o onoare!

–        Deci batem palma!

–        Cu toată inima.

–        Bravo, am să vă răsplătesc pentru devotamentul vostru. Doresc să discutăm puţin o strategie şi începând de mâine veţi lucra împreună cu oamenii mei vechi. Sunteţi copiii mei nu uitaţi, deşi, unul e deja de vârsta mea! Ha, ha, ha!

Prince Riammy era un tip spontan. S-a întors pentru a continua discuţia cu Bergson:

–        Turnul va fi repus pe propriile picioare, nu vom construi altul. „Antique c’est beau!” ...

Gauriac şi Dimov s-au simţit deja concediaţi deşi abia se angajaseră. Erau câţiva invitaţi, părea o serată fără doamne sau domnişoare, aveau şi muzică!, au mai intrat doi oameni care    i-au şuşotit ceva primarului şi deodată Prince Riammy a ridicat glasul:

–        Prieteni, suntem toţi acum şi putem antama o discuţie pe care o vom dezvolta cu informaţii sigure. Roger, te rog să faci o scurtă prezentare!

Roger Barssaï a pătruns, din spate, în faţa grupului. A scos o hârtiuţă, şi-a pus ochelarii şi a tuşit:

–        Che-cha! Scuzaţi-mă! Este clar pentru mine cine a comis atentatul de la turnul Eiffel şi de ce. De altfel nu aş sublinia excesiv caracterul său violent cât unul manifest. Cred că s-a dorit doar să se încline, dar cei care au săpat nu erau ingineri. I-am spus domnului Riammy, vă spun azi şi dumneavoastră, responsabili de cele întâmplate sunt RR-ii (Les Rats des rues = Şobolanii străzilor). Ei controlează canalele şi pot aduna un număr important de indivizi pentru a finaliza asemenea lucrare. Scopul lor este să intimideze munca pe care o ducem pentru anihilarea bandei.

–        Cum explicaţi sloganul scris în arabă pe unul dintre pereţi „Allah este mare”? a întrebat Dimov. Şi sigla... Este sigla organizaţiei „IAT”. „Şobolanii” nu aplică poza asta...

–        E strategie. Dacă ar fi fost „IAT” nu credeţi că apărea totul în presă deja? „IAT” ne-a transmis un mesaj de susţinere, domnule...

Dimov a ridicat mâna: Bine-bine! şi i-a zis uşor lui Gauriac:

–        Sincer? Nu cred.

–        Ce-ţi pasă? i-a zis Gauriac. Lasă-i să spună! Încă nu cunoaştem colaboratorii domnului primar.

–        S-a lucrat cu utilaje. Cum le-au introdus şi cum le-au scos este mai dificil de spus. Poate le-au asamblat dedesubt. Este o treabă făcută în timp record. Aţi văzut filmul.

–        Când să-l văd? M-au luat din zbor!

Roger Barssaï era un tip negricios, cu chelie şi ochi jucăuşi, neliniştiţi. Purta un costum bleumarin, la fel şi cravata, era destul de gras şi transpira abundent. Toţi cei din apropierea lui făceau parte din acelaşi serviciu. Oamenii erau aşezaţi pe grupuri, fiecare grup avea un cuvântător iar acesta se implica în discuţie. Cum să loveşti eficient o bandă pe care o combaţi de mult timp? De ce au atacat un monument public, un simbol al oraşului, şi nu au lovit primăria? Pe cine să te răzbuni şi de unde să-i iei, din moment ce capii acestor interlopi sunt la beci? A urmat statistica ultimelor evenimente şi autorilor apoi s-a discutat situaţia financiară...

Interesant mod de a ţine şedinţele la palat! Poţi bea chiar un schnaps!

Domnul Prince Riammy îi întreba pe rând:

–        Ce crezi Cédric, care poate să fie impactul mass-media dacă publicăm explicaţia lui Roger? Cum să angajăm plătitorul de taxe la efortul nostru de anihilare a bandei, Jean-Luc? Putem creşte taxele, mai ales? Ştiu că Brouge... Cum se numeşte? Bourge...? Bouge...? Goï... Bougegoï se află în penitenciarul din Proussienne. Nu-i mai bine să-l internăm la Vancourt? Bonclasse ce spui? Sugerez nu impun. O idee...

Riammy era fumător de trabuc. Fuma de tânăr trabuc fiindcă tatăl său şi bunicul fumaseră trabuc. Era gestul reflex al bărbaţilor Riammy. Gesticula cu trabucul în mâna dreaptă, descria cercuri de fum, cercurile Riammy. În mijlocul unui asemenea cerc îl închisese pe Bujgoi, interlopul gras cu toată dantura de aur. Nu era important deocamdată să-l aducă pe şeful RR. Mai bine să-l urmărească discret, dar total. În lumea interlopilor clanurile nu îşi schimbă şeful. La Paris era interzisă cerşetoria, vagabondajul, imigraţia, întrunirile cu scop manifest, protestele neorganizate – nu s-ar fi aprobat nici cele organizate, dacă exista cineva capabil să le organizeze înainte să fie luat pe sus –, era un regim poliţienesc cu poliţia en civil pe stradă. Ce mai tapaj se făcuse cu desfiinţarea temutei organizaţii subterane! O lună fusese eroul parizienilor Prince Riammy! Concluzia întrunirii a fost aceasta: Au infestat din nou subsolurile Parisului. Pe ei! Vânaţi-i!

Când au ieşit din palat ploaia devenise burniţă. Era vizibilitate scăzută, o atmosferă groasă, îmbâcsită, care se scurgea toată pe case, asfalturi şi pietre. Primarul îi solicitase lui Cédric „de” Gauriac, aflase că avusese un titlu familia redactorului, ştirea de a doua zi despre şedinţa lor. Sumar, concis, mobilizator. „Să te văd într-o oră-două pe monitor! O verific şi o refaci, apoi trimiţi pe bandă mass-mediei!”

–        Dimov... Care este numele tău mic? Basile, vreau să ne vedem de dimineaţă mâine! Vorbeşti cu secretara, bon?

Dimov nu era un tip disciplinat. Modul poruncitor al lui Riammy i-a displăcut. A clipit în semn de înţelegere însă nu avea chef să fie prompt. Era îngrijorat că nu poate ajunge înapoi la spectacol şi nu voia să o deranjeze pe Françoise nicicum... L-a rugat pe Gauriac să ocolească puţin drumul spre sediul agenţiei. Au găsit greu strada pe care parcase, i-a sugerat să declanşeze alarma de pe reţea, apoi din mulţimea de sunete au identificat cântecul piţigoiului şi răgetul tigrului, strigătul: „Atenţie a fost alertată deja poliţia!”,... Grea încercare pentru riverani! În automobilul lui Gauriac pica apa pe covorul de cauciuc din dreapta şoferului.

–        Ştiu, i-a zis Gauriac, este o gaură măruntă. Am neglijat să o astup. Ce vrei? Am alte priorităţi. Unde să fie...?

–        Duceţi-mă în Place Pigalle! De-acolo merg pe jos.

–        Pe unde...?

–        Pe bulevardul Clichy.

–        Ştiu-ştiu! Pe unde o iau acum?

–        Mergeţi la dreapta! O luăm pe chei, ieşim în bulevardul Beaumarchais, apoi pe Magenta şi la capăt este bulevardul Clichy. Simplu, nu?

–        Simplu pentru tine, bombăni Gauriac.

Era deja târziu, nici nu simţiseră trecerea timpului, şi brusc s-au înfrigurat amândoi. Lumea se schimbase brutal ziua aceea. Au devenit taciturni. Gauriac l-a lăsat pe Dimov în drum şi a întors la rond. Nici măcar nu fusese atent la salutul tânărului, era obosit şi supraplin de lehamite. O reţinea în gât. Bergson, ce ticălos hulpav! Să nu le spună o vorbă, să-i pună în faţa faptului împlinit...! Ce să aleagă? Şi dacă fuge? Nu-i plăcuse deloc întâlnirea de la primărie... A întors anevoie pe stradă. O dată, de două ori, de trei... Hop! E maşină mare, cu motor vechi, „cu dinam!?”. A privit clădirea neagră de pe rue Harpagon. „A luat-o şi pe-asta?” Jos era Foudroi, paznicul, şi o domnişoară pe care n-o ştia.

–        Bună seara, domnule Goril... Gauriac. Ce s-a întâmplat domnule de aţi revenit? Credeam că mergeţi acasă.

–        De-asta ţi-ai adus ajutoare Fourdoi?

Nu a ascultat bâiguiala paznicului.

–        Este lumină şi la etajul trei. Cine a rămas?

–        Sunt doi oameni, ştiţi? Am vrut să vă anunţ dar... Dar mi s-a spus să nu...

–        Să nu. Bravo Fourdoi, bravo! În acest fel ai viitorul la vârful pantofului. Strada, băiatul meu!

A plecat spre lift gânditor. Femeia părea să aibă pe faţă o mască de fard cu gene roşii, uriaşe. O ciudată! „Brrr!” Să se scuture de sentimente. Avea câteva lucruri de făcut, i-au zburat prin cap repede până să se deschidă uşa primului ascensor. A urcat în cel din stânga deoarece ascensorul din dreapta părea blocat la etajul trei... „Etajul trei, cine poate fi la etajul...? Prison? Martignac? Lebutel?...”. În clădire mai era schimbul de noapte, la doi. „Probabil caută ceva vreunul dintre ei...” Pare incredibil, cât a urcat între etaje i-a trecut viaţa prin faţa ochilor. Era un tip trist, Gauriac. Trist, ptiu, trist şi acru! Pe nevastă o îngropase de opt ani şi parcă fusese ieri. Femeia aceea ştiuse să-i ţină trează pofta de viaţă. De-atunci pământul devenise pustiu. Doar nepoţii, mai ales la petite Marie, îl puteau consola. O pisicuţă. Îi accepta mângâierile, îl asculta cum povesteşte încet cu vocea lui grea, spartă, rock... „Copila regelui era roşie în obraji, avea o fundiţă roşie care-i lega deasupra capului o şuviţă de păr blond şi purta pantofiori roşii...” Realitatea copiilor este imaginaţia bătrânilor. Fata lui, Michelle, nu găsise un bărbat bun. Ştiţi că norocul este o genă care se păstrează în familie? Dacă te aliezi cu o familie nenorocoasă nici copiii tăi nu pot fi altfel. Da. Soţia sa murise din cauza lui. De-asta nu-şi mai putea reveni Cédric Gauriac. O tragedie... Liftul s-a oprit la etajul trei, deşi îl comandase pentru etajul patru. Uşa liftului s-a deschis şi el a ieşit pe culoar... S-a întors pentru a vedea că liftul celălalt se ducea la parter. A mai făcut cinci paşi până la camera iluminată lăptos. Deflagraţia a fost devastatoare. Uşa a sărit chiar în bietul Gauriac lipindu-l de perete. Pentru el s-a stins lumina...