Piesa 41

Noaptea aceea au orbit cu toţii. Dar auzeau o voce. Un imn, o invocaţie, o rugă:

„Idol măreţ ca un turn de la marginea luminii albastre, prăbuşeşte o lespede mare de piatră, să strivească mulţimea de goi din pământ! Cavaler al măştii ovale de rubin, o neînvinsule!, săgetează cu ochii tăi marea de vipere negre, ostile! Idol minunat din colţul de lume gălbui, rostogoleşte sfera de foc peste duhuri, să ardă, să nu se întoarcă...” 

Despre idoli, temple pentru idoli, despre lumea manipulată prin religia idolilor, nu sunt decât texte, unele apocrife, altele nu. Cine crede cu adevărat în ele? Probabil martorii unor procesiuni impresionante! Totuşi lucrurile au stat chiar aşa cum cerea vocea înfricoşătoare captată de pâlnia urechii fiecăruia – deşi într-o ordine puţin aleatorie. La început s-a rostogolit sfera de foc. A trecut peste primii sosiţi la etajele de sus. Urletele au întrerupt invocaţia. Curgeau către parter...

Gauriac era singura persoană cu abilităţi ce îi creau avantaj în aglomeraţia de oameni. Se încărca electrostatic – nu-i mai părea deloc bizar –, strălucea şi curenta. A reuşit să facă puţin spaţiu împrejur, apoi s-a dus către Marceau care abia îşi ţinea fata de mână.

–        Nez Marceau, sunt aici! Unde sunt băieţii tăi? Dar Dimov?

–        Cédric? Tu luminezi astfel? Ţi-ai luat o lanternă?

Au văzut indivizi care cădeau din picioare de parcă erau săgetaţi şi au căutat protecţia unui stâlp însă nu era de-ajuns. Din spaţiul mare al holului au reuşit să pătrundă într-o cameră. Bila mare de foc sărea treptele venind spre parter. Însă chiar înainte să ajungă, brusc, s-a prăbuşit plafonul! A fost o zguduire ca o criză cu spasme, şi-apoi o linişte ca după sfârşitul lumii. O bilă de foc, şi încă una, au sosit pe noua pardoseală a holului traversând-o dintr-o parte în alta, ciocnindu-se... Oamenii care nu intraseră încă pe poartă au aşteptat înspăimântaţi dar presiunea a devenit greu de susţinut şi cei din faţă au fost împinşi înăuntru... Unii erau străpunşi de soldaţii porţii, alţii de gloanţe neauzite, iar trupurile au fost împinse şi au intrat în forţă cei puternici. Furia lor era cumplită. Veniseră dotaţi cu arme albe, unii cu pistoale automate chiar, au traversat prea iute holul mare şi au fugit în grupuri spre etaj urmaţi de şiruri de indivizi ca termitele. Fugeau orbeşte pentru că nu se putea distinge nimic... Sau poate chiar erau furnici, purtau antene!

–        Cédric, ce crezi că putem face aici?

–        Dacă vrei să pleci, te înţeleg. Este primejdios. Salvează-ţi fata! Şi eu voi încerca să o salvez pe a mea. Simt că este bine şi că mă aşteaptă. Nu cred că se află departe de locul acesta... Oare cum se ajunge la subsol?

Au deschis uşa altei camere şi au trecut în faţa unui pupitru cu panouri diverse (era chiar un panou de radar!, altele afişau imagini luate de camere cu raze infraroşii), oameni blocaţi în anumite părţi ale clădirii cereau ajutor, vedeau imagini, dar nu prea clare, auzeau destul zgomot suburban, animalic. Şi urlete de junglă... Ce se întâmplase? Păreau oameni toţi cei care aşteptau cu ei în jurul clădirii!

–        Parcă am fi în camera pazei, a zis Marceau. Cred că putem aprinde nişte lumini de siguranţă. Imposibil să nu existe într-o astfel de clădire aparate cu alimentare autonomă.

–        Dar ce s-a întâmplat cu paznicii? Că nu este niciunul...

–        Şi dacă ar fi fost cum ajungeam noi aici? Uite!

Marceau a luminat pupitrul atingându-l peste tot. Lorette a ţipat straşnic când uşa a fost împinsă violent şi un individ cu cap de bizon a intrat privind-o fix numai pe ea. Îi ieşea limba printre dinţi şi... ah!, era un tip care şi-a pierdut pantalonii!

–        Stai, cine eşti?

Marceau s-a făcut scut în faţa fetei.

–        Eu sunt vestitul Tlocq Nollis...

–        Eşti atât de vestit că nimeni nu a auzit de tine.

–        Da? Crezi tu? Până şi moroii mă cunosc, atât sunt de vestit!

Lorette a râs deşi, enfin, nu era locul potrivit pentru un „comedial”, chiar pe Marceau l-a cuprins îndoiala că omul acela era un pericol, dar Gauriac nu avea deloc simţul ridicolului. Era într-o stare de alertă continuă. 

–        Dă-ţi masca jos!

–        Nu pot. E un consemn...

–        Cum de-ai rămas fără nimic sub talie...?

–        Mi-am sfâşiat pantalonii în ţepii de la poartă. Mă deranjau. Mai bine i-am dat încolo...

–        Ai nişte picioare ciudate!, a zis Lorette.

–        Şi-o pasăre de pradă-ntre picioare...

–        N-am să mă uit la ele.

În cameră a mai pătruns un individ, apoi încă unul şi mai mulţi... Ciudaţi... Au scotocit, au trecut în altă cameră, au aruncat lucruri, le izbeau cu bâte,... Mormăiau,..

–        Ne-am întors în infern, bombăni Gauriac.

–        Nu-i adevărat, a zis Nollis. Te contrazic. Am năvălit în rai. Hai-ha-hai, lasă-mă să te conving!

Ştia mai multe diavolul acela cu coarne şi limba scoasă. Avea o eşarfă înnodată la gâtul de bou. A cercetat puţin pupitrul şi a luminat uşor încăperea.

–        Iată şi noii mei pantaloni!

Era o magazie alături, cu efecte... Ar fi fost o idee bună să se costumeze toţi în paznici? Nu. Cei care bântuiau pe holuri îi puteau ataca... Altă sferă de foc şi alta... Erau tot mai mari dar nu păreau să facă multe victime.

–        Vreau să-mi găsesc copiii, s-a plâns Gauriac.

–        Şi eu îmi caut iubita, l-a susţinut Tlocq Nollis. Nu v-am spus...

–        Să mergem la subsol!

Plafonul a căzut din nou, cutremurând clădirea.

–        Vai!, s-a speriat tânăra. Nu mai putem ieşi de-aici!

–        Ar fi o trecere acolo, le-a arătat Nollis schema clădirii.

Nez Marceau s-a implicat instinctiv.

–         Nu putem răzbi pe coridoare. Cred că suntem prea lenţi şi... nu avem antrenament. Nici nu putem vedea pe întuneric... Sunt lunetişti care ţintesc oamenii din hol... Să facem gaură într-un perete cu o substanţă explozivă. Ar fi posibil?

–        Ar trebui să găsim echipament de protecţie antiglonţ în magazie...

Căşti groase şi veste uşoare din materiale necunoscute,     le-au probat şi semănau între ei dar se izolau fără să ştie cum să comunice. Au învăţat să facă semne... Scenariul era următorul: După ce se prăbuşea încă un plafon (câte puteau fi oare?) şi vedeau pe unde se rostogolesc sferele de foc, ar fi trebuit să ajungă într-o sală de mese şi de-acolo în bucătărie. Apoi se lăsau prin toboganul de resturi într-o rezervă a subsolului. Pentru a ieşi din camera aceea însă, mizau pe noroc.

  

Pe Dimov valul l-a dus mai departe. Deoarece nu ţinea pe nimeni de mână, s-a trezit că înoată singur într-o mare de fiinţe necunoscute. Când a zărit bila incandescentă trecuse dincolo de colţ şi i-a simţit numai dogoarea fără să fie ars de ea. Cineva îl stresase cu o invocaţie la vârcolaci şi senzaţia că i-a slobozit deja îl săgeta la fiecare atingere şi... şi nu înceta să se simtă afundat într-o materie vâscoasă, rău mirositoare. Apoi a trecut, aproape, altă putoare...

–        Tante Fantine?

–        Cine?... A-a! Tu eşti tinere chipeş? Ce zici, e greu să înoţi contra curentului, aşa-i?

Dimov auzi scâncind o vietate mică, un câine parcă. Şi se trezi muşcat de javra babei:

–        Au! Ce faci?

–        Dodi, l-a apostrofat bătrâna, te las aici, să te mănânce dracii!

–        E câinele dumitale?, şi-a amintit Dimov. Cum l-ai recuperat? Unde l-ai găsit... dar... cum reuşeşti să te fereşti de oameni?

Dimov îşi găsise un loc de stat, se imobilizase în dreptul unei grinzi însă femeia era în drumul tuturor blestemaţilor.

–        Hi-hi-hi!, a râs. Eu am instinct de conservare. Te-aş lua şi pe tine cu mine... Ce spui? Îmi pari mai liniştit ca Dodi. Cum ţi se zice?

–        Basile.

–        Te-aş alinta: „mon basilisc...”.

Dimov era încă pe culoarul unei clădiri agresive, la o şuetă cu mme Fantine, o babă din cartier. Un aparat nevăzut a zburat la mică înălţime şi a măturat holul...

–        Tante...

Bătrâna a fost împrăştiată pe pereţi dar câinele i-a sărit în braţe. L-a prins cu teamă. Îl auzea clănţănind. I-a fost milă şi teamă totodată.

–        Cum plecăm de-aici întregi?

Oare avuseseră noroc sau doar „instinct de conservare”? Dodi l-a îndemnat să fugă. Avea o lesă şi i-a dat drumul. E bine uneori să te încrezi în cei dotaţi de natură. Mic-mic, dar voinic! Basile Dimov a ajuns în lift. Nu mă întrebaţi cum a ştiut micuţul Dodi să cheme liftul la ei. Luase câinele în braţe iar... Sau Dimov a reuşit? Era parcă o palidă lumină: DEASUPRA, DEDESUBT... Zece indivizi au pătruns peste ei înainte să se decidă.

„Deasupra!”, a zis unul şi uşa s-a închis, apoi s-a deschis în altă parte. Au ieşit cu toţii doar Dimov a rămas.

–        Dedesubt...

Era acelaşi întuneric şi acolo unde fuseseră lăsaţi să iasă. Îşi încordaseră simţurile într-atât că îşi auzeau bătăile inimii: Pac-pac!... Sau nu... Era un pendul? Pac-pac! Pac-pac! Scârţâia plafonul. S-au dat deoparte şi au simţit cum o lume cade apoi se aşterne altă lume. Nici praful nu a mai apucat să se ridice!

–        Este o şmecherie aici, nu crezi?, i-a zis căţelului.

Dodi îi sărise din braţe şi scheuna.

–        Ţi s-a-ntâmplat ceva?

–        Ham-ham!

S-a simţit tras de pantaloni, a luat lesa şi astfel a reuşit să se orienteze în întuneric cu mirosul câinelui. Uşile de la subsol nu păreau încuiate. Doar două asemenea uşi a deschis trăgându-le spre el şi a văzut, pentru prima oară de când ajunsese din inerţia de a fi util bătrânului său prieten, în clădirea întunecată. Cineva lumina holul cu lanterna.

–        Cine eşti?, i-a strigat un bărbat. Spune parola ori stai într-o parte să te pot cerceta!

Era un gardian, în uniformă, cu chipiu. L-a ameninţat cu o armă cu impulsuri electrice.

–        Mai este cineva?

Mai era doar câinele. Privindu-şi haina Dimov s-a speriat. Era pictată cu resturi din babă. Iar bucăţile-acelea roşii se măreau şi se uneau... A aruncat haina de pe el alertând gardianul:

–        Stai că te electrocutez!

–        Nu fac nimic. Dar haina a fost roasă de acizi...

–        De acizi...? Mathieu... A-a... „Motanul”, „Motanul”, sunt „Cocorul”, „ Cocorul”... Unde dracului eşti? Nu mai merg aparatele deloc! Cum ai venit aici?, l-a întrebat „Cocorul” în timp ce îi întorcea haina cu şpiţul pantofului. Ce e asta? Ia vino-ncoace!

Haina lui Dimov se metamorfoza. Atunci l-a observat, în fine, gardianul pe Dodi, când s-a pornit să latre la haină.

–        Căţelul era cu tine? Doamna aceea se plângea că i-a zburat, ha-ha!, că i-a zburat câinele din braţe!

–        Care doamnă?

–        E la arest. Acum te voi duce şi pe tine acolo. Hai, treci în faţă!

Au renunţat să vadă metamorfoza hainei şi gardianul s-a întors din patrulare. Pe coridoarele negre spotul conic de lumină dezvăluia câteva uşi metalice laterale şi una în capăt. Au mers până au dat de alt om.

–        Hongrou, ce se întâmplă sus? Ai aflat?

–         L-am adus pe omul ăsta. Umbla pe coridor cu javra doamnei. Cred că el a furat-o... Vezi?, l-a luminat, pare să fie un instalator...

–        Nu, nu e astfel echipamentul în palat, a refuzat să creadă celălalt. Şi oamenii din palat nu fură...

–        Nu l-am furat, băieţi. El a venit la mine şi m-a adus aici...

–        „Băieţi?” Ai zis „băieţi”?

–        Eu ştiu ce se petrece. Nu asta vreţi şi voi să ştiţi?

Au mers la camera de arest. Era aproape şi părea un modul în jurul căruia se construise clădirea. Înăuntru au găsit alţi doi gardieni şi apoi lui Dimov i s-au dezvăluit arestaţii. Dodi a lătrat fericit, iar Michelle, urmată de Marie, l-au strigat: „Dodi!” Părea un vis. Dimov ar fi vrut să ştie unde se afla Cédric Gauriac... Trebuia să fie viu, era un supravieţuitor...

–        Michelle, tu eşti?, a vorbit spre locul întunecat. Eu sunt Basile Dimov.  

 

După ce s-a despărţit de paznici, DP a fugit spre biroul ei de unde monitoriza activitatea personalului. Ce se întâmplase oare? A căzut securitatea palatului? Avea posibilitatea să iniţieze câteva programe ce afectau viaţa stăpânilor şi servitorilor între care unul de căutare a persoanelor străine şi cel mai complex, de invazie. Pentru ultimul avea nevoie de încuviinţarea lui Guy Riammy. A văzut repede ce se întâmpla şi a vorbit cu stăpânul. A primit imediat acordul său apoi a declanşat sistemul intern de atac. Şi totul începea cu o invocaţie... Când a fost testat acest sistem de contraagresiune nu era prezent niciunul dintre angajaţi şi niciuna dintre doamne, doar Guy şi constructorii. Sistemul era unic, fusese imaginat de el pentru cazul că nu se afla acasă. L-ar fi declanşat doar o persoană de încredere. DP l-a pornit înainte să aterizeze Guy cu doar zece secunde. Aveau de aşteptat până îşi termina acţiunea aproape o oră, mai exact cincizeci şi opt de minute. Erau rutine complexe care se schimbau şi se multiplicau, fiecare dintre ele pornea după analiza efectelor anterioare. Evident că funcţionarea programului nu îl putea reţine pe vrăjitor să bântuie prin palat, el nu avea de ce se teme, dar toţi ceilalţi fuseseră protejaţi prin blocarea căilor de acces şi izolaţi în spaţii reduse din care nu puteau ieşi. În rest se declanşase prăpădul...

Deşi ar fi trebuit să fie infailibil, astfel a fost conceput, s-a dovedit că sistemul avea lacune pe care nimeni nu le observase, ori poate nu s-a dorit să fie observate. Una dintre ele a fost funcţionarea liftului de rezervă pe care îl folosea personalul serviciului de curăţenie. Acesta era alimentat cu un sistem de baterii care se încărca de la lumina solară. Nu era singurul echipament intern care funcţiona astfel, era singurul care nu era acţionat central ci direct. A fost folosit până s-au descărcat bateriile. „Deasupra”, „dedesubt”,... Ultimii au rămas închişi acolo şi n-au mai ieşit vreodată.

La ora zece şi nouă minute programul s-a încheiat. Pentru a fi reluat erau necesare condiţiile de start, dar în palat se afla deja o armă mult mai puternică, vrăjitorul însuşi...

Când a revenit din oraş Guy a fost uimit să vadă mulţimea celor care se îmbulzeau la poartă să intre. Dar, ceea ce îi păru destul de edificator pentru a înţelege care e agresorul, a văzut câţiva urcând pe ziduri precum gândacii. Deîndată i-a aruncat de-acolo şi i-a zdrobit. Mirosul lor era scârbos! A intrat în birou şi a pornit aparatura. L-a chemat pe Maurice, i-a cerut să îi pregătească o cafea, să îi facă un masaj la ceafă şi tâmplă, între timp şi-a arătat figura „nevestelor” sale, rugându-le să nu se alarmeze deoarece tulburările din oraş nu îi puteau ocoli, era o criză trecătoare, apoi a vorbit cu DP. DP abia îşi adunase câţiva subalterni şi regreta că îi îndepărtase pe gardieni. Fusese indusă în eroare...

–        Meton, îl cheamă, domnule! El a deschis poarta, sunt sigură.

–        De ce ar fi făcut acest lucru un servitor? Doar perturbat de cineva mult mai... capabil. Cum?  

Angajaţii săi erau influenţaţi de spaţiul magic din palat pe care el însuşi îl fermecase. Nu îl puteau trăda, înşela, interesele lor erau legate de siguranţa stăpânilor şi clădirii. Intrase un spion dar cine putea fi? Michelle? Nu. Ar fi simţit. Marie? Căţelul! Căţelul era ciudat. Degaja o energie străină, dar nu tocmai potrivnică. Nu i-a părut răuvoitor... Ce să fi fost? Era tardiv deja, însă dacă ar fi curăţat neatent palatul, pericolul putea rămâne acolo... Guy a gândit atunci să îi elimine pe toţi. Între toate metodele de siguranţă epurarea fără excepţie era cel mai simplu de realizat.

Şi-a rezervat câteva clipe de meditaţie. A deschis lumea accesând sateliţii şi a lăsat computerul să aleagă. A intrat în cameră, difuz, zgomotul unei competiţii sportive. Atleţii alergau direct către el, prin el, dincolo de lucruri... Erau culori şi zgomote, o lume fără ameninţarea catastrofei care se rotea nonstop. Altă lume...

...

–        Liderul, domnilor, pe el să îl cinstim astăzi!

O sală de şedinţe şi o mulţime aşezată care s-a ridicat buluc. Scaunele au troncănit, picioarele au trosnit, s-au mişcat, o clipă de resemnare. Jos, iarăşi... „Zdrang, buf, poc!”

–        Original în gândire, a fost un intelectual excentric apropiat de cetăţenii de rând. A zis: „Legile statului sunt făcute pentru a îngrădi libertatea cetăţenilor”, sau: „Nu muriţi înainte să vă afirmaţi revoluţia personală!” şi încă: „Distrugeţi Cartea Recordurilor!” Camaradul nostru Maïakovski a fost fenomenul care ne-a mobilizat...

...

Sala Happyland din Aberdeen, Scoţia. Scena era ca o după-amiază voioasă la balconul castelului Balmoral pe care se reproduceau, nu, întreceau vedete nemuritoare în recitaluri celebre. Erau cinci asemenea interpreţi, unul lângă celălalt, diva Renée Cristal coafată ca o bufniţă, îşi mişca ochii şi capul lateral zicând pe nerăsuflate aria „Casta Diva”, după aceea maestrul Timbal, machiat la faţă ca un leu, cu freză şi îmbrăcăminte de napoleon, a strigat plin de afect: „...agape des sansdieu...” „Eu” s-a transformat în „ou” şi Guy l-a reţinut mult timp în cap, continuu... Eternitatea... Maestrul semăna grozav cu tatăl său vitreg, Prince Riammy. Şi-a amintit de Prince Riammy, că avea speranţe. N-ar fi vrut să moară astfel, însă nimeni nu îşi aparţine într-atât să-şi poată comanda sfârşitul. Nici măcar vrăjitorii veritabili. Sinucigaşii uneori...

Pe Guy l-a cuprins amorţeala. Ştim că era modul său de a se implica fără să poată fi anticipat. Şi aşa, era atent împrejur. Oricât de departe ar fi ajuns nu putea fi luat prin surprindere – probabil doar de cei dotaţi asemenea. Uneori avea nevoie să doarmă cu adevărat. Putea dormi şi o lună dar, întotdeauna, se proteja, dormea ca un iepure.

A trecut printre invadatori ca fulgerul. Cu toţii s-au topit lovindu-se de ziduri însă nu ajunsese la cei puternici. Simţea că au pătruns strigoi experimentaţi.

Când programul „antiinvazie” s-a încheiat, toate blocajele au fost ridicate. Deşi păreau pustii, Guy a continuat să caute demonii pe holuri. A închis poarta, însă era o piedică acolo care o strâmbase şi se rupseseră părţi din lemnul masiv, iar în ţepi zăceau înfipte câteva corpuri. S-a întors în timp ce computerul anunţa atacuri iminente. Nu avea decât să vadă şi să se grăbească. A ajuns, a văzut, s-a întors. Uneori chiar găsea pe cineva, alteori nu. Acesta era blestemul său dacă nu acceptase impulsul de a renunţa la tot pentru a-şi reface viaţa.

A fost chemat de Jasmine:

–        Stăpâne, sunt în sala Merlin alături de celelalte soţii. Suntem ameninţate de câţiva indivizi care vor să ne ucidă şi altele... Veniţi cumva în sprijinul nostru... Trimiteţi gardienii, vă conjurăm! Cei trei servitori au fost omorâţi în mod bestial. Vom încerca să ne refugiem pe terasă.

–        Nu, a mugit Guy.

O grea presimţire l-a apăsat.

–        Jasmine! Iubitele mele!...

Jasmine striga după ajutor.

 

–        Poţi crede sau nu Meuse a mea nu mă mai respectă, îi spunea un şobolan mare altuia la fel de mare în faţa uşii salonului de relaxare. Şi crezi sau nu, eu îi dau dreptate, ştii?

Dar şobolanul nu vorbeşte!... Şi-atunci cum se înţelege cu ceilalţi? Două bile mari, aruncate cu putere, rotindu-se invers, uşor luminate pe partea stângă luând ca reper vizual locul spre care se deplasau, sferice, metalice, i-au lovit fără greşeală şi   le-au turtit capetele de perete. Un vârtej a trecut prin uşă, dar în spatele său capetele şobolanilor s-au umflat la loc.

–        A fost ceva...

–        Da-da. A trecut vrăjitorul...

Cei doi au intrat în salon la rândul lor. După aceea în hol a apărut un căţel. Nu de căţel s-au temut şobolanii uriaşi, dimpotrivă, au intrat cu temeritate în salon. Căţelul îi simţise pe şobolani nu şi pe vrăjitor. Baba care i-a apărut în cale însă avea miros de transpiraţie şi urină, amestecat.

–        Pruncul meu, de ce mă oboseşti?

A lătrat-o cu vehemenţă.

–        Aşa? O cerţi pe mama? Eşti nerecunoscător pentru tot ce am făcut şi fac pentru tine. Vrei să plâng? Te transform în om. Ai să fii vulnerabil, ştii? Poţi pieri într-o clipă numai. Poc, şi moartea vine cât ai bate din palme.

Din hol s-a apropiat înaintând prudent Basile Dimov.

–        Tante Fantine? Ai înviat ori n-ai murit?

–        Ei, am murit! Eu n-am voie să mor, frumoaso!

–        Ha-ha! râse Dimov uitând că se dorea discret. Frumoasă! Sunt bărbat, grandemère, nici vocea nu mi-o recunoşti?

–        Dacă vreau eu, i-a replicat bătrâna.

De ei s-au apropiat uşor un om destul de chel, mustăcios, altul, cu perciunii albi, de vârsta a treia poate, apoi un grup de oameni şi femei...

–        Unde am ajuns?, a întrebat cineva.

–        Pe teritoriul dragonului...

–        Ha! Poftim întâlnire de senzaţie!, a zis şoptit cel ce părea mai în vârstă. Michelle? O ştii pe-această doamnă?

Omul era cam palid şi răspândea lumină.

–        Da. O cunosc. Am văzut-o împreună cu vecinele pe o stradă în oraş. Cum aţi ajuns aici?

–        Dar tu cum ai ajuns, iubito?  

Michelle ajunsese venind de la subsol. O succesiune de coincidenţe pe care doar destinul le poate potrivi a făcut posibilă apariţia sa, chiar atunci, în faţa uşii salonului de relaxare. Şi pentru că faptele sunt cunoscute până la momentul care a stins lumina din clădire, să ne gândim o clipă la bucuria sa când l-a simţit din nou pe Dodi sărindu-i în braţe şi a putut auzi o voce apropiată, dragă, „Michelle, tu eşti? Eu sunt Basile Dimov”. Atunci a revenit şi speranţa...

 

Dimov le-a vorbit gardienilor despre invazie, apoi de cumplita explozie din oraş, deoarece a înţeles că nu ştiau mai nimic. Toţi s-au panicat, dar au sperat că printre intruşi erau şi rudele lor. Dacă tot ce spunea omul acela era adevărat, era posibil să apară curând alţii, posibil periculoşi. Gardienii au luat hotărârea să plece şi au tras la sorţi să lase doar unul de pază. Dimov a fost băgat în cameră cu arestaţii şi l-a rugat pe gardian să-i lumineze pentru a reuşi să-i vadă. A recunoscut-o pe Françoise deşi era cumva schimbată, e drept şi de lumină.  S-a temut să îi rostească numele.

–        Eşti...? Tu eşti?...

–        Ilène.

–        Ha!, a surâs. Semeni leit cu o... prietenă a mea...

–        Ce prostii rosteşti acolo Basile?, s-a revoltat Michelle. Este iubita ta Françoise! Nu mai poţi să crezi?

–        Françoise? Chiar eşti Françoise?

–        Eu nu te cunosc, domnule.

A sărutat-o pe Marie şi-apoi l-a cunoscut pe Zadiq. Statutul său nu i s-a lămurit, însă nu-i părea important. Gardianul era persoana pe care trebuia să o convingă.

–        Domnule gardian lăsaţi-ne să plecăm! Spuneţi că aţi fost atacat de necunoscuţi şi obligat să ne eliberaţi. Nu suntem infractori. Suntem oameni liniştiţi.

Gardianul a luminat câteva aparate bine prinse de tavan:

–        Vedeţi? Acestea sunt camere cu raze infraroşii. Au şi microfoane de mare fineţe. Ce mai putem ascunde?

–        Tavanul ăsta nu a căzut?

–        Cum crezi că se poate prăbuşi tavanul la comandă, om prost? Se modifică infrastructura, se sparge clădirea! Noi suntem raţionali, nu?

O clipă a fost raţional, mai apoi, când a văzut la lumina lanternei pătrunzând pe uşa camerei un individ vopsit pe faţă, cu creastă şi o lance ascuţită în mâna dreaptă, a mai avut încă o clipă să îşi verifice părerea. Apaşul l-a săgetat, i-a luat lanterna şi s-a uitat prin cameră. A văzut arestaţii însă aceştia nu îi puneau probleme astfel încât a plecat strigând războinic. Nu era un apaş veritabil deoarece nu l-a scalpat pe bietul gardian.

Dodi a înţeles ce se dorea de la el, era mai mult decât un câine, şi asta au văzut cu toţii, a tot împins un scaun până a sărit pe masă şi a venit cu telecomanda. Aşa au reuşit să iasă din închisoare. Să se salveze însă, aveau de navigat prin beznă până dincolo de ziduri. Iar drumul era plin de capcane...

S-au înarmat cu ce au găsit prin camera de pază şi au plecat intenţionând să ajungă la lift. Nu găsiseră altă lanternă dar erau pregătiţi de luptă şi îl aveau pe Dodi care îi conducea pe coridor. Departe pe dreapta, ceva suna ca un dangăt de clopot. Şi se oprea. Apoi mai puternic şi mult mai rapid. Chiar două lovituri... Linişte... S-au temut că îi ademeneşte moartea. Totuşi, puţin, s-a distins un strigăt de disperare: „Au secours”! Putea să fie un om cunoscut? Nu prea strigă după ajutor o brută... Dodi a lătrat spre uşa care putea să-i ducă acolo. Aveau destui cunoscuţi în clădire. Dimov le vorbise de ei, de Gauriac, Marceau, de Lorette, Barecȏtte, Mosqua... Unde erau toţi? Doar Dimov şi Michelle păreau interesaţi de această aventură, ceilalţi doi îşi doreau să ajungă mai repede înapoi însă fără ajutorul câinelui şi al lui Dimov, puteau rătăci şi erau lipsiţi de protecţie. Uşa aceea era încuiată. Să o deschidă au încercat diverse metode. Una singură a reuşit. Cu proiectilul unei arme luată din camera de pază. Dar zgomotul a fost intens cum răsuna tavanul prăbuşit pe pardoseală. Camera în care au pătruns era la fel de neagră ca oricare. Ceva o deosebea de celelalte, mirosea ca un depozit de gunoi. Împuşcătura i-a amuţit pe indivizii care îi chemaseră. Au luat la ciocănit pereţii şi au găsit încă o uşă de metal încuiată.

–        Hei! Este cineva acolo?, a strigat Michelle.

Atunci s-au manifestat şi ei. Părea un grup mixt. Se auzea chiar o femeie. Le-au cerut să se îndepărteze de uşă dar spaţiul era destul de mic şi se puteau răni.

–        Ieşiţi!, le-a cerut Dimov.

A împuşcat şi chiar s-a rănit. O mulţime de schije i-au împroşcat trupul... Nimic grav, zgârieturi şi haine rupte. Din locul acela au ieşit prietenii săi şi Latiffe. Latiffe avea o mască de bou pe cap şi nu voia să o îndepărteze. Ceilalţi renunţaseră temporar la căşti să se poată auzi. Erau folositoare deoarece vedeau prin întuneric. Dimov a fost strigat de-afară: „Basile!” Atunci s-au recunoscut şi s-au îmbrăţişat. Gauriac îşi regăsise fata şi nepoata, Dimov iubita, iar Latiffe...

–        Zadiq, a strigat! Dragostea mea!

–        Aah!, s-a cutremurat Zadiq. Mai cunosc un bou!

Latiffe a ridicat puţin masca...

–        Sunt eu.

–        Te rog, să-mi dai pace! Nu, nu acum!....

Nu le rămânea decât să plece. Au oftat după Barrecȏte şi Mosqua... Au oftat... Latiffe s-a prezentat celorlalţi: „Tlocque Nollis”. Dodi îl lătra deja cu turbare şi l-au ţinut să nu-i capseze picioarele, iar Michelle şi-a amintit ceva. Fusese călăuza ei în infern...

–        Vocea ta îmi pare cunoscută... Şi numele... Eşti trans...

–        Grasial. Sunt transgrasial şi joc într-un comedial la Fȏretnoir. Ha-ha!

–        Visez din nou, şi-a zis Michelle. N-am încetat să visez...

Mi-aş dori să vorbim despre „vise lucide”, totuşi nu-i momentul potrivit (deşi nu mă pot stăpâni să gândesc la ele). Pentru Michelle era un mod de a îndepărta fanteziile. Doar în vis şi le putea permite. S-au concentrat pe secvenţa de părăsire a clădirii periculoase. Deoarece puteau vedea cu toţii, în parte datorită lui Cédric Gauriac strălucitorul, dar şi pentru că se aprinseseră nişte luminiţe de orientare pe hol, au ajuns la cele două posibilităţi de ascensiune: liftul şi scările. Liftul era jos, cu uşa pe jumătate deschisă şi blocată de două cadavre, interiorul era vopsit de sânge şi, dealtfel, ar fi încăput anevoie cu toţii, astfel că au ales să urce pe scări. Nu erau singuri, nu umbla pe scările clădirii doar lotul lor, treceau şi alţii însă mult mai iute şi, dacă nu ar fi urcat în şir indian, adică să lase mult spaţiu celorlalţi, ar fi fost măturaţi din drum. Presupun că urcarea aceea prudentă i-a salvat de impactul cu forţele dezlănţuite care se fugăreau vuind pe holuri şi pe scări.        

Astfel, mergând unul după celălalt, au ajuns în hol şi au ocolit puţin pentru a se regăsi în vecinătatea marelui salon de relaxare. Vrăjitoarea Fantine se aşezase în calea lor dar nu a putut refuza invitaţia lui Cédric Gauriac de a li se alătura. Dincolo de uşă s-a auzit un zgomot de luptă, cu răcnete şi lovituri. Tulburarea s-a mutat brusc pe hol şi i-a împins în salon. Curând, lupta s-a încheiat. Cineva învinsese.

Salonul era familiar câtorva dintre membrii grupului, iar ceilalţi au descoperit Paradisul. În acel moment s-a arătat privirii lor un colţ luxuriant de pădure tropicală şi o cascadă de apă cristalină. Ici colo arborii fuseseră deterioraţi de uragan, iar Paradisul părea să-şi piardă farmecul firesc... Din apă a ţâşnit o fiinţă, un Guy mai mare în chip de supererou, îmbrăcat în costum negru cu capă pe umeri. Apa nu ricoşase din el şi nu părea deloc ud.

–        Ilène, a zis, vino în spatele meu!

–        Ce vrei să faci stăpâne?

–        Să-i pedepsesc, fiindcă m-au sfidat.

Bărbaţii s-au mobilizat, exceptându-l pe Latiffe care s-a ascuns după copaci, şi s-au pregătit de luptă. Nu prea aveau şanse de izbândă, nici măcar să reziste un timp, însă nu bănuiau puterea lui Guy deşi îl vedeau bine gonflat. Atunci s-a manifestat bătrâna Fantine.

–        Crezi că poţi înfrunta pe oricine, tinere?

Guy a suflat spre ea şi bătrâna s-a răsturnat.        

–        Ridică-te, pleacă în iad, babă murdară, du-te printre diavolii de smoală care te aşteaptă!

–        Ai fost mereu un băiat scârbos, un om al păcatului, o pacoste!

Guy a râs. Palmierii s-au îndoit şi s-au îndoit toţi oamenii. Au fost împrăştiaţi puţin dar s-au redresat şi au fost ghidaţi spre seră de Zadiq. Nu au văzut sfârşitul luptei dintre uriaşi (chiar baba îşi umflase tare muşchii!). Acolo, a zis eunucul, ar fi putut să se ascundă. S-a convins că stăpânul îl detestă. Ajunşi în seră au observat că lipseau Latiffe, Françoise şi căţelul, în schimb au văzut un sălbatic gol, cam păros, ascuns printre tufe.

Au găsit fântâna de cleştar în mijlocul aleilor. Cédric Gauriac şi-a amintit că a visat-o noaptea precedentă, doar că... Nimfa nu i-a părut aceeaşi...

–        Era altă fată!...

Dimov privea înapoi. Erau urmăriţi de un om animalic, dezbrăcat, iar acesta îi făcea semne disperate să se-apropie de el. L-a implorat.

–        Pleacă de-aici!

Îşi potrivise o frunză mare în faţă. Ca Adam, învăţase cumva să fie pudic şi a prins tupeu.

–        Nu ştiu cum am ajuns aici şi habar n-am unde mă aflu! Daţi-mi vă rog ceva să îmbrac! Mi-e frig.

Nu interesa pe nimeni, Michelle parcă, a făcut un gest... I-a aruncat po... Michelle îşi alesese o poşetuţă din mulţimea celor oferite de Françoise şi o păstrase până atunci! Omul a ridicat-o. Ce putea face cu o poşetă? Bărbaţii nu-i înţeleg utilitatea! Oglindă, rujuri, fond de ten,... instrumente de mascat. Nimic nu ţine de cald sau de foame...

Vrăjitorul îi aştepta să se adune. S-a ridicat uşor pe soclul fântânii. Putea fi oricine, era statuia de sticlă rară lipită de fântână. Gauriac a văzut cum se îndreaptă statuia... Şi Marceau, Lorette... Sunt momente când orice gândeşti suferă de inconsistenţă logică, de fluctuaţii, delir, de incredibil... Sunt momente şi apoi îţi revii. Aparate! Existau vânzătorii de fantome, tehnologia fusese creată deja. Toate scamatoriile deveniseră posibile. Nu chiar toate...

Dimov s-a auzit strigat, doar el ştia de cine:

–        Deuxmouves! Deux Mouves! Răspunde!

–        Aici! Sunt la mijlocul sălii.

–        Ha-ha-ha!, a râs Guy înspăimântător. Primeşti ajutoare comandante? De ce-ai venit aici, în puterea mea? Tu, comandant al revoluţiei!

–        Nu sunt eu comandant...

–        Ai fi putut ajunge...

–        Dar m-a salvat pe mine, să-l pot salva. E rândul meu,   l-a completat Constance, aflată la câţiva paşi de Guy.

–        Constance!, a strigat-o Dimov speriat că poate fi rănită.

–        Te-ai îndrăgostit de un demon! Ha-ha-ha-ha!

Era terifiant Guy! Redevenise „omul negru” şi îi privea cu aroganţa unei zeităţi.

–        Eu nu sunt demon, a replicat graţios Constance. Mai potrivit ar fi „înger”...

–        Atunci, te potriveşti cu mine, a mai zis Guy şi...   

Au urcat spre boltă. S-au prins într-un dans mortal. Capacul de sticlă al serei s-a pulverizat, cioburile fine au plouat peste cei prinşi înăuntru. Constance s-a rupt de la mijloc. Din ea au ţâşnit spre cer şapte fiinţe roşii, transparente ca nişte voaluri, au fluturat în cerc până au dispărut. Apoi, ce a rămas din ea s-a prăbuşit...

 Dimov privea prost. Era destul. Înnebunise de prea multă teamă, de imprevizibil, de-de-de... bizar...

–        Ai murit pentru mine, voi muri pentru tine!

A prins în mâini de obraji o momâie şi a sărutat buzele sau locul unde ar fi trebuit să-i fie. Apoi lucrul acela s-a făcut praf. Fântâna a pornit subit să arunce apă. Fusese seacă. Dimov privea rătăcit împrejur. Toţi-toţi erau duşmani. „Ra-ta-ta-ta!”, a făcut. Aşa făcea în copilărie, la fel făcuse părintele său şi el învăţase de la bunic. Era un zgomot de armă veche, ca arcul... Îi lipsea o armă. Simţea că vrea să muşte... Ar fi murit eroic. Moartea este doar poarta spre o renaştere mai bună. Nu îi invidiaţi pe cei ajunşi persoane importante în lumea oamenilor deoarece sunt spirite bătrâne...

Prietenii lui Dimov s-au îndepărtat stupefiaţi. Căpătase o înfăţişare de lup. I se urcase părul în cap, ochii îi sticleau, îşi dezgolise caninii şi saliva. Trupul i se curbase într-un mod hidos.

–        Dacă n-ar fi Dimov aş zice că este un vârcolac, spusese Nez Marceau care îşi proteja fata, ţinând mâna pe umărul ei.

Frunzişul s-a mişcat uşor. Nici vrăjitorul nu era departe, iar lumina care-i atingea pe toţi venea de la fereastra turnului. E drept că lumina şi fântâna rămasă fără nimfă. Apa ţâşnea când sus, când jos, se juca şi cânta surd un manel cu voce de copil... Unduitor... În liniştea aşteptării a răsunat cinic urletul vârcolacului:

–        Auuuuuu! Oauuuu...! 

L-au văzut pe Dimov sărind din locul său. Ceva, o forţă uriaşă, l-a împins şi l-a răsturnat însă nu a rămas în loc. S-a ridicat şi a continuat atacul... Apoi s-au repezit plantele...

–        Aţi promis, nenorociţilor!

A fost strigătul de furie al lui Guy. Plantele au fost culcate la pământ şi oamenii au fost măturaţi. Nu şi Gauriac. Bătrânul jurnalist părea de foc, iar focul său ieşea de dedesubt, ca o flamă... Înainta uşor, pârjolind, spre punctul de impact.

Guy obosise. Şi energia lui se consuma. Trebuia să nimicească degrabă inamicii, mai crânceni din momentul în care l-au atacat parkerii. Se petrecuseră atâtea în numai câteva ore! Chiar dacă îşi învingea adversarii, pierduse deja... A luptat din toate puterile, cu icoana fratelui său în minte. Thor! El îi dăduse puterea de a vâna ca fulgerul pe toată lungimea, înălţimea, lăţimea şi adâncimea propriei citadele. Victoria nu era departe, deşi... Oricât fusese de iute, de precis, de letal... în spatele ochilor se derula nonstop un serial obsesiv: „Dezvăluirea erorilor”...

 

Când a strigat după ajutor, Jasmine împreună cu cele trei soaţe ale lui Guy-Paris erau împresurate de o mulţime de sălbatici cum întâlniseră în filme de groază. Dintre ei a apărut DP, cu figura disperată, despletită, nu o văzuseră niciodată astfel:

–        Veniţi alături, iubitele mele!

S-au retras uşor lângă perete şi au ieşit pe terasă.

Terasa palatului, largă şi bordată de un mic zid crenelat care dădea palatului aspectul de cetate, fusese creată pentru serate, până în acel moment destul de intime, însă de neuitat. De-acolo până la bază erau doisprezece metri, dar jos era un brâu de beton care înconjura clădirea. Femeile au fost împinse în zidul exterior. Terasa era luminată şi vedeau bine fiinţele acelea respingătoare. Păreau bărbaţi deşi scoteau sunete ascuţite, ori strigături scrâşnite, singurele expresii pe care le ştiau erau înjurături şi, la îndemnul cuiva, au devenit mai apăsători. Când a fost atacată de un bărbos ştirb, abia scos dintre gunoaie, DP s-a lăsat să cadă de pe zid. Tinerele înspăimântate s-au strâns una în cealaltă până ce au fost presate, siluite, infestate...

În timpul acela Guy îşi făcea drum printre fiinţele nopţii care invadaseră locul, jos, sus, în dreapta, în stânga, peste tot. A fost nevoit să lupte până le-a răpus pe toate, iar când a încheiat masacrul şi a îndepărtat murdăria, oroare!... Din frumoasele sale nu rămăseseră decât nişte marionete îmbătrânite, descompuse, înfricoşate. Pentru ce nu le-a ţinut alături? Şi de ce îi cruţase pe parkeri?...

 

Guy a ars ca un arbore, cu mâinile ridicate lateral, a ars tot deodată, iar cenuşa a căzut pe sol şi s-a împrăştiat. Au ieşit dintre frunze toţi cei care trăiau. Nez Marceau i-a rugat pe parkeri să ridice corpul lui Dimov care zăcea între plante, apoi s-a balansat prima coloană a clădirii, ruptă parcă de la bază.

–        Zadiq, a chemat Latiffe, dar nu a primit răspuns! Să fugim spre canale, a strigat în timp ce clădirea se clătina!

Computerul declanşase implozia. Era un semn că persoanele care îl puteau comanda nu îl mai controlau şi îl programaseră astfel.

–        Basile! Basile!, se auzea vocea unei femei prin tot zgomotul, venind din cealaltă parte a serei.

–        Este Françoise, a recunoscut-o Michelle. Aici! Françoise, suntem aici!

Însă nu era timp de aşteptat. Pereţii se prăbuşeau unii peste alţii, iar grupul condus de Latiffe abia a reuşit să intre în canal. Când au putut să se liniştească, Latiffe le-a zis că e fost angajat al întreprinderii care administra canalizaţia oraşului, studiase planurile canalizării din cartier şi poate să-i ghideze pentru a ieşi deasupra ori... dedesubt. După numai o sută de metri au simţit mirosul de hoituri descompuse şi s-a auzit clipocit de apă.

–        Cred că pe aici nu se poate înainta. E spart, a zis. Să ne întoarcem!

Un răget de fiară i-a făcut să îngheţe şi apoi li s-au udat picioarele în apa rece care urca încet pe canal...